ROMÂNIA BREAKING NEWS

ROMÂNII MINUNAȚI! O formidabilă experiență de solidaritate în Piața Victoriei… Andrei Popa: „Am simţit pentru o seară ce înseamnă să fii România”

ROMÂNII MINUNAȚI! O formidabilă experiență de solidaritate în Piața Victoriei… Andrei Popa: „Am simţit pentru o seară ce înseamnă să fii România”

Îl cheamă Andrei Popa și a dat un exemplu fiecărui român. Lucrează la Asociația Studentilor Francofoni Iași – ASFI, și a stat 12 ore în Piața Victoriei, pe un ger cumplit. Ce i s-a întâmplat este fabulos, dar și mai tulburător este mesajul tânărului. Iată povestea lui:

   „O noapte de neuitat Cred că a început ca un curaj stupid ce s-a transformat apoi într-un sentiment cu totul nou, iar mai apoi într-un simbol al rezistenţei mele. Am (rezi)stat în Piaţa Victoriei 12 ore aseară începând cu ora 20. Da, a fost foarte frig, da a bătut vântul, şi da, am fost singur în mare parte. De ce am făcut toate astea şi ce am vrut să dovedesc? Întâi să vă povestesc ce s-a întâmplat acolo. După ce am ajuns în mulţimea manifestantilor, am mers ţintit în faţă, la grilaje, acolo unde se aflau jandarmii, unde mă duc de obicei să arunc o privire sfidătoare guvernului. Dar seara trecută a fost ceva diferit. M-am uitat la guvern şi am spus că în seara asta nu, în seara asta nu am să strig nimic impotriva niciunui politician. Am sa tac.  Eu sunt un om introvertit, şi strigatul din mulţime nu este plăcerea mea ascunsă, aşa că am adoptat un protest ce mi se potriveşte mie, m-am aşezat pe asfalt şi am tăcut.

Aşa se face că nici nu mă pusesem bine jos şi deja 4 oameni au încercat să vadă daca mă simt bine, să îmi spună că am să răcesc, sau poate mai rău, că nu merită, şi tot aşa încercând să mă convingă să mă ridic. Erau ca nişte părinţi ce încercau să aibă grijă de mine – printre ei şi un jandarm.
Din acel moment totul s-a schimbat. Nu-i mai aveam doar pe părinţii mei cei grijulii. Deodata au început să fie mai mulţi. Oameni necunoscuti veneau la mine imi puneau mâna pe umăr în semn de solidaritate, oameni stateau lângă mine şi empatizând cu mine, vizibil îngrijoraţi. Iar de aici, oamenii parcă s-au înţeles.
A apărut primul ceai, oamenii ma întrebau fără să ezite dacă am nevoie de ceva. Nu pot uita lacrimile unei femei care spunea că nu poate să mă lase acolo, fara să nu facă nimic şi m-a convins să primesc ce-mi adusese – asfaltul nu era tocmai prietenos. După 20 de minute, după alte ceaiuri, vine o domnişoară care îmi oferă o folie de încălzire ca să o pun sub mine, poate mă ajută. Am acceptat-o. După încă câteva minute apare şi persoana care mi-a spus că îmi caută ceva de pus sub mine. Nu îmi venea să cred. Îmi povesteşte ca a fost la un magazin dar nu au vrut să îi dea un carton, asa ca s-a dus la un prieten să o ajute (prietenul fiind chiar băiatul ce proiecta pe clădire, acela care primise amendă).  Mi-a spus că nu poate pleca, să mă lase acolo toată noaptea. La un moment dat am convins-o să plece, mai ales ca avea şi slujbă de dimineaţă. Mi-a lăsat steagul ei tricolor, un fel de spirit al ei care să nu mă lase singur în noaptea aceea.

După încă câteva ceaiuri şi un refuz de a-mi spune părerea în faţa camerelor de filmare, jandarmii au început să strângă gardurile metalice. Am fost puţin trist, îmi luaseră cea mai frumoasă privelişte, guvernul văzut dincolo de gratii. Am depăşi momentul şi m-am consolat cu gândul că empatizez cu viitorii puşcăriaşi, aşa la răcoare. Trebuie să ne punem şi în locul lor să vedem cum e, nu putem fi atât de inumani. Am rămas doar o mână de oameni, care mi-au mai adus vreo 2 ceaiuri înainte să plece şi un sandwich.

Şi aşa am rămas eu cu încă un băiat. După vreo 30 de minute îmi spune că el nu mai rezistă şi că se retrage. Şi de asa am rămas singur, sau cel puţin aşa am crezut. La 1:15 opreşte un taximetrist foarte aproape de mine, pune pe avarii, se dă jos, şi se îndreaptă spre mine cu ceai şi ceva de mâncare (aveam în gând şi scenariul cu un par). Mi le-a oferit şi mi-a spus că nu ştie ce să îmi spună după ce a aflat că stau toată noaptea acolo. Nici eu nu ştiam ce să îi spun. Omul chiar nu s-a zgârcit, a adus acolo pentru toată noaptea, să am din plin . Am rămas amândoi tacuti, apoi ne-am luat la revedere, incercand sa intelegem de ce ne-am inteleles atat de bine tacand. Peste 10 minute opreşte o altă maşină cu tineri, zâmbind larg, bucurându-se parcă de prezenţa mea acolo şi întrebându-mă dacă am nevoie de ceva de mâncare. Le-am mulţumit frumos, surprins de ceea ce se întâmpla si le-am arătat că am primit nu de mult mâncare. În urma lor opreşte un biciclist, un francez, care a stat cu mine 10 minute încercând să mă încurajeze şi spunându-mi să am grijă de mine să nu păţesc ceva.

Multe maşini, claxoane, rezistenţă, frig. Apare pe la 2:30 o altă maşină. Cei din masina imi spun că mi-au adus o plăcintă şi un ceai. Persoana din spate lasă geamul jos ca să mă felicite şi să îmi impartaseste ce simţea. La un moment dat, vin lângă mine 3 tineri. Îmi spun că m-au văzut dintr-un taxi şi s-au oprit când m-au văzut. Simteam ca-mi arde inima.  Am stat de vorbă cu ei preţ de vreo 15 minute.
Sedeam acolo, dar nu ştiam la ce sa ma mai astept în acea noapte. Apoi a oprit un domn de la o firmă de pază. Îmi spune că e în patrulă noaptea asta şi că o să mai treacă să vadă cum ma simt ne-uitând să incerce sa mă convingă să mă ducă acasă. Apare iar, după vreo oră jumătate, cu o pâine românească tradiţională şi cu niste polistiren de la un aparat pe care si-l  cumpărase mai de mult. Mi-l oferă să îl pun sub mine ca să mă ajute cu neprietenosul asfalt. A vrut să mă filmeze pentru a le arăta prietenilor lui un spirit tânăr, care luptă pentru bătălia pierdută de ei în ’89.
Două persoane au venit să vadă ce mai e prin piaţă şi au dat de mine. Mi-au spus că sunt de la sectia de ştiri a unei reviste belgiene şi că de obicei vin pe aici noaptea să vadă ce eroi rămân până târziu. Le-am răspuns cu drag la câteva întrebări şi au spus că se bucură că rezist aici pentru ei şi pentru toţi ceilalţi.

Un alt taximetrist opreşte, se dă jos, vine în faţa mea, se lasă jos,  la nivelul meu şi îmi spune ca nu merită să fac asta; „alora”nu le pasă de mine, nu merita să stau aici. A spus că revine să discutăm mai multe, trebuia să ducă pe cineva care a intrase atunci în taxi. A venit spre dimineaţă şi mi-a adus ceai şi ceva de mâncare şi am discutat împreună cu alţi 2 oameni matinali câteva minute bune.

Am părăsit piaţa la 8:30 când au venit bicicliştii să pedaleze. Ora 6 a fost cea mai grea, cea mai lungă, cea mai greu de îndurat. Credeam că nu se va sfârşi niciodată. Mâinile îmi erau inghetate, picioarele imi erau ca nişte bucati de lemn, vântul îmi bătea în faţă, inima era singura care bătea în mine şi îmi ţinea de cald. În noaptea asta am trecut de 15 la numărătoarea ceaiurilor primite, am trecut de 50 la numărul persoanelor ce s-au oprit lângă mine să îmi ofere ceva din ce au ei, ceai, mâncare, bucurie, grijă, şi am trecut de multe numărul sutelor de maşini ce mă susţineau claxonand când mă traversau piata.
Imnul şi oamenii mi-au ţinut de cald. Imnul il cantam cu ei cam la 15-20 de minute, uneori chiar de două ori la rând. Am trecut prin multe în intamplari, dar sentimentul acesta nu l-am simţit niciodată. Era ca şi cum o ţară întreagă ma sprijinea, iar eu îi  duceam o fărâmă din greutăţi, îi duceam bucuria, mândria, dar şi huiduielile revoltei. Am simţit pentru o seară ce înseamnă să fii România.
De ce am făcut asta? Nu pentru politicieni, nu pentru ordonanţe sau minciuni, am protestat pentru mine. Am vrut să îmi dovedesc că mă pot jertfi pentru ţara asta şi nu voi da înapoi când va fi greu. Şi am protestat pentru toti ceilalti romani, pentru a  arăta că asta e România în care trăim şi pe care o simţim cu toţii, dar nu vrem să o spunem. Trăim în România de care trebuie sa avem grijă pe care o hrănim, o sprijinim la greu, o încălzim, o susţinem, plângem pentru ea, vedem speranţă în ea, speranţa intr-un viitor ce merită trăit. Asta e România în care m-am născut.

Un tânăr mândru”.

Articol publicat prin amabilitatea doamnei prof. Voichita Chivulescu

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: