ROMANII DE IERI ȘI DE AZI DIN SUDUL BASARABIEI – BUGEAC -Regiunea Odesa/Ucraina

Cahul, Bolgrad și Ismail (1856 – 1878)Înfrîntă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km2.

Restituirea acestor teritorii s-a făcut în urma unor complicate negocieri între Franța, Austria, Anglia și Rusia (Imperiul Otoman, și cu atît mai mult Principatele, erau spectatori).

Deși cunoștea prea bine, fie și numai din rapoartele consulului de la Iași, Victor Place, românitatea întregii Basarabii, Napoleon al III-lea al Franței a dorit să menajeze Rusia, un posibil viitor aliat, și nu a impus, ca de altfel nici Austria, părăsirea întregului teritoriu ocupat cu cîteva decenii înainte, ci doar a malurilor Dunării.

De altfel, Tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, a fost modificat printr-un protocol, care înapoia Turciei Delta și Insula Șerpilor, atribuite inițial Moldovei; memorandumul Adunării ad-hoc de la Iași, prin care se argumenta românitatea Deltei și se cerea restituirea sa, a fost ignorat. Totodată, Rusia reușea să recîștige, în schimbul orașului Bolgrad, din care făcuse o chestiune de amploare europeană, 329 de verste pătrate (cca. 350 km2) din pămîntul basarabean retrocedat, inițial, Principatului Moldovei.

În teritoriile revenite la Moldova s-au păstrat toate drepturile coloniștilor Bulgari și Găgăuzi așezați după 1812, precum și posesiunile lor. Divanul a aprobat, prin lege, funcționarea școlilor primare de limbă Bulgară, avînd ca obiect de studiu și limba Română.

A fost sprijinită înființarea unei biblioteci și a unei tipografii la Bolgrad (1860). De asemenea, încă din 1858 s-a deschis Liceul Bulgar din Bolgrad, care a primit și o bază economică, și anume dreptul de exploatare a lacurilor dunărene.

Acest liceu, deschis în Bugeac înaintea vreunei școli similare de limbă Română, a avut rolul cel mai important în formarea generației care a restabilit statalitatea Bulgariei.

O vreme, atitudinea coloniștilor Bulgari față de administrația Românească a fost de respingere violentă; s-au revoltat în 1860, au cerut guvernare directă de la Istanbul, iar către cancelariile diplomatice au redactat proteste și au publicat broșuri precum “Les atrocites du gouvernement Moldave” (1861).

Ele au fost primite cu răceală pentru că, așa cum a recunoscut unul dintre autori, nu atît necazurile pricinuite de unii funcționari, cît banii și instigațiile Imperiului Țarist i-au îndemnat la agitații. În scurt timp, emițîndu-se și un decret ce întărea drepturile acestei minorități, tensiunea se risipește.

Bugeacul a făcut parte din Statul Român, constituit în acei ani, prin dubla alegere, la Iași și București, a domnului Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866).

Reformele legendarului Cuza-Vodă și ale primului său ministru, Mihail Kogălniceanu (ale cărui origini sînt într-adevăr legate de Cogîlnicul Bugeacului) au determinat stabilirea capitalei la București, organizarea armatei și a jandarmeriei, a învățămîntului primar gratuit și obligatoriu, a primelor Universități (Iași și București); de asemenea, a fost secularizată averea mănăstirilor (care ocupau un sfert din pămînturi și erau controlate de clerul Grec), s-a impus sistemul metric (“ocaua lui Cuza”) și, mai ales, s-a realizat actul de împroprietărire cu pămînt a țăranilor (1864).

Doi ani mai tîrziu, primul domnitor al României a fost constrîns să abdice. Statul s-a menținut sub forma unui principat, apoi (1881) a unui regat parlamentar, condus de Carol I de Hohenzollern (1866 – 1914).

Ținutul Basarabean redobîndit în 1856 a fost împărțit în trei județe: Cahul, Bolgrad și Ismail, cuprinzînd comune urbane și comune rurale. În fiecare comună s-au înființat școli primare de băieți și de fete, precum și școli secundare la Ismail (Școala normală de învățători rurali, Seminarul ortodox, liceul, din 1873), Cahul (școală de catiheți); ființa, de asemenea, Liceul Bulgar din Bolgrad. Cazinoul comercial din Ismail a întreținut și un gimnaziu de băieți, cu profil economic.

Tot la Ismail s-a organizat și Episcopia Dunării de Jos (1864), aici fiind intronizat eruditul ierarh Melchisedec Ștefănescu. Ea acoperea județele Ismail, Bolgrad, Covurlui și Brăila, în timp ce județul Cahul depindea de episcopia de la Huși.

La început, situația bisericii din ținut fusese mai mult decît precară: în 1857 consistoriul ecleziastic pentru Basarabia socotea nu mai mult de zece preoți corespunzător pregătiți. În același an s-a deschis la Ismail o școală primară și seminarială, în limbile Română și Rusă.

Seminarul de pe lîngă Episcopia Dunării de Jos s-a deschis în 1864, formînd preoți pentru județele mai sus amintite. Gavriil Muzicescu, originar din Ismail, a funcționat cîțiva ani (1866 – 1871) ca profesor de muzică la acest seminar.

Între personalitățile care se ridică de aici amintim și pe Mareșalul și omul politic Alexandru Averescu (1859 – 1938). El s-a născut în satul Babele (azi Oziornoie) de pe malul lacului Ialpug, clasele primare urmîndu-le la Ismail.

Lunga sa carieră militară a început cu voluntariatul în Războiul de independență și a culminat cu apărarea Văii Oituzului și victoria de la Mărăști, în vara anului 1917, după care s-a angajat în viața politică.

Bugeacul la 1900

Bugeacul a fost reocupat de către Imperiul Rus în 1878. Trupele sale sosiseră în țară cu permisiunea, riguros condiționată, a României (convorbirile de la Balta – Liman) și trecuseră Dunărea, într-un nou război Ruso-Turc.

După ce Mihail Kogălniceanu a proclamat Independența (9 mai 1877), Armatele Românești au fost solicitate, în urma înfrîngerilor Rusești, să treacă Dunărea la rîndul lor și să participe la lupte.

Turcii au fost respinși pînă aproape de Istanbul. Rusia și-a însușit o parte din teritoriul aliatei sale România, motivînd că Basarabia este pentru sine o chestiune de onoare, că minoritatea Bulgară de aici a fost prost tratată, că, în sfîrșit, cedează României o parte din Imperiul Otoman – Dobrogea, pînă la linia Silistra – Mangalia.

În ziarul “Timpul”, urmărind pas cu pas această tîlhărie, Mihai Eminescu indică termenii reali ai problemei; “Dacă Rusia voiește într-adevăr să realizeze teoria granițelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerința de granițe naturale ar fi… un drept.

Noi știm că sub pretextul de-a avea granițe naturale s-ar putea cuceri universul întreg”. În același timp, criticînd teama și slăbiciunile politicienilor Români, el a stabilit poziția de principiu față de insolența imperială: “Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț.”

În toamna anului 1878, în urma hotărîrilor Tratatului de pace de la Berlin, la care România nu a putut lua parte decît printr-un protest al ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, colțul de sud-vest al Basarabiei este reîncorporat Rusiei.

S-a suprimat legătura Românilor cu țara, s-a interzis alfabetul latin și apelativul de Român, Episcopia Dunării de Jos a fost retrasă la Galați, slujbele bisericești au fost admise doar în Rusește, în învățămînt au fost închise iarăși toate școlile Românești, adică liceul clasic complet de la Bolgrad, o școală normală, un gimnaziu cu seminar, două gimnazii de fete, 7 școli primare urbane, 124 școli primare rurale.

Pînă la prăbușirea Imperiului țarist, în 1917, nici o oră de curs nu s-a mai ținut în Bugeac, de altfel ca în toată Basarabia, în limba Română.

Un fapt puțin cunoscut este că sistemul instituțional Românesc a persistat, într-o anumită măsură, și după reanexarea din 1878. În Bugeacul Românesc s-a păstrat ca diviziune administrativă județul (județele Cahul și Ismail), cu consilii, în loc de “zemstve”, comune, în loc de obștii și “voloste”. S-a păstrat și codul civil al României, în vigoare la data anexării.

Către 1900, cîmpia Bugeacului aparținea, în cea mai mare parte, noilor veniți. Țăranii colonizați aici dețineau suprafețe cu mult superioare mediei din “gubernia” Basarabiei: în județul Cetatea Albă 99.6% din proprietăți cuprindeau peste 5 deseatine (5,5 ha) de teren, în timp ce în Basarabia centrală, cu populație aproape exclusiv Românească, această proporție era de 6,7% în județul Orhei, 19,9% în județul Lăpușna.

Autoritatea ecleziastică duce aceeași politică anticreștină, în care se distinge acum un alt episcop, fost colonel în armata țaristă și fost infractor – episcopul Serafim.

Confirmînd spusele lui Napoleon – “un arhiepiscop e în același timp și un inspector de poliție” – el a fost intronat, în 1908, ca să înlăture “moldofilismul” unor preoți, adică mișcarea de renaștere națională, ce prindea contur în anii de după Revoluția Rusă din 1905.

În Bugeac, pentru a contracara acest curent, s-au înființat un vicariat și o mănăstire Rusă; Serafim considera că s-a făcut puțin pentru aderarea acestei “părți spălate de Dunăre” la “spiritul pravoslavnic Rus și la cultura Rusă”.

Totuși, speriat de călugărul Inochentie de la Balta, care îi grupa pe Moldoveni în mișcarea sa, Serafim a trebuit să admită susținerea de predici și discursuri de combatere în limba Română.

Trebuie să adăugăm că “inochentismul”, cu toată cumplita prigoană, este activ pînă astăzi, mai ales în satele Românești de la est de Nistru, și constituie un factor ignorat încă, deși esențial, de conservare a naționalității.

Revoluția de la 1905, care are drept explicație imediată înfrîngerea Rusiei de către Japonia, a rezonat puternic și în conștiințele Românești din Bugeac.

În 1906, din Ismail s-a trimis către țar următoarea telegramă: “Noi locuitorii orașului Ismail și ai mahalalelor ne declarăm solidari cu Duma (Parlamentul Rusiei – n.n.) cerem cu stăruință amnistie și drepturi naționale”.

Însă, la alegerile pentru Dumă, Basarabia nu a trimis nici un deputat Român (din 9 locuri). Explicația este simplă, dacă vom preciza că mulți lideri Români – precum, în Bugeac, Mircea Bondariu (învățător din Cetatea Albă), Bolzuș și Gălățeanu de la Comrat, Captarencu și Vornicu, din Gălilești – Gheltova – au fost arestați și eliberați în ajunul deschiderii Parlamentului, deja ales (27 aprilie 1906).

În Duma de la Sankt Petersburg s-a depus, în 1911, un proiect de lege pentru funcționarea școlilor primare.

Deputatul (lipovean) al Basarabiei, Gulikin, a fost de părere ca și Moldovenii să aibă dreptul la acest fel de învățămînt. Consultați, ceilalți deputați ai guberniei Basarabia s-au opus; în răspunsul său, deputatul Purișchevici (al cărui nume este legat de mai multe pogromuri organizate, cu sprijinul autorităților, în orașele Basarabiei) a arătat că Moldovenii sînt nedemni de cultură, “sălbăticiuni”, ca de altfel și Iacuții, Bureații, Ceremîșii, Osteacii, țiganii!

Cu toată politica de ignorare voită, asuprire și dispreț, ideea naționalității s-a păstrat mereu vie între autohtoni. În satul Zaim din partea Tighineană a Bugeacului se forma în acești ani Alexei Mateevici, marele apostol al Românismului, autorul supremei definiri poetice a limbii Române.

Etalonul de normalitate

Victoriile românești de pe Siret, din vara anului 1917, au ferit Basarabia de ocupația Puterilor Centrale, altminteri sigură, pentru că Rusia a fost cuprinsă de revoluție, armatele sale au refuzat lupta și s-au destrămat.

Basarabia era colindată de bande de dezertori și de jefuitori. Instituțiile civile au devenit, la rîndul lor, “colegiale” și fără autoritate. În ciuda propagandei venită de la centru, în gubernia basarabeană nu se poate vorbi de transformarea societății în sens comunist, ci se face simțită tendința de organizare după criteriul național.

Românii din Basarabia și Transnistria organizează un Partid Național Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind președinte de onoare); el este susținut de îndată și în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul național de la Bolgrad (Ion Andronic, Ștefan Ciobanu – viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

Un Partid Progresist Moldovenesc organizează la Odesa căpitanul Emanoil Catelli. Acest militar patriot, alături de generalul Donici și “praporșcicul” Ciornei, are o inițiativă hotărîtoare: organizează primele comitete ostășești Moldovenești, în marea garnizoană de acolo.

Un mare miting al acestora s-a organizat, chiar de Ziua Internațională a Muncii (18 aprilie / 1 mai 1917). Alte unități și nuclee organizatorice Românești apar la Sevastopol, Iași, Herson, Nicolaev, Chișinău (“Sfatul central al deputaților de soldați și ofițeri Moldoveni”); în garnizoana Bolgrad, unități de Moldoveni au organizat ofițerii Lupu, Rotar și Posa.

Formată în aprilie 1917, Republica Ucraina are de la început în intenție înglobarea Basarabiei. Ea va cere să participe și la convorbirile de pace dintre Germania (și celelalte puteri aliate) și România, pretinzînd cel puțin Bugeacul și Hotinul. Intenția a iscat numeroase proteste, printre care nu au lipsit cel al evreilor din Chișinău (în iulie 1917) și chiar al Partidului socialist-revoluționar ucrainean din Chișinău (8 iulie 1917). Acest lucru a canalizat eforturile de conducere autonomă a fostei “oblastii” Basarabia.

Se mențineau legăturile cu puterea de la Petrograd, care intenționa reorganizarea imperiului ca federație de republici.

Una dintre primele cereri ale congreselor, sovietelor, adunărilor de Moldoveni a fost oprirea colonizării Rusești. Acest lucru a scandalizat pe alogenii Basarabiei, care au început o intensă propagandă antiromânească. “Zemstva” (consiliul ținutal) din Cetatea Albă a protestat contra autodeterminării Basarabiei și a cerut ca ținutul să fie recunoscută ca parte a Rusiei. Forța populației autohtone începe să se manifeste.

Același căpitan Emanoil Catelli organizează la Chișinău, la 20 octombrie, Congresul tuturor Moldovenilor din Rusia, care decide, între altele, o “autonomie teritorială și politică” pentru Basarabia și hotărăște “a constitui de îndată un Sfat al Țării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome” (25 octombrie 1917).

Deputații în Sfat sînt desemnați de către “zemstve”, orașe, partide și categorii profesionale. La 21 noiembrie Sfatul Țării și-a început lucrările. Naționalitățile din Basarabia erau reprezentate proporțional, în conformitate cu situația etnică a momentului; din 150 de deputați nominalizați pentru prima ședință (21 noiembrie 1917), 105 erau Români (70%), 15 ucraineni, 14 evrei (“izraeliți”), 7 Ruși, 2 Bulgari, 2 Germani, 2 Găgăuzi.

Între deputații Români din Bugeac, amintim pe Elena Alistar-Bălan (medic, ținutul Cetatea Albă), Ion Creangă (învățător, Tighina), Vasile Cijevski (ofițer, Tighina), Gheorghe Mare (profesor, Cetatea Albă), Vitalie Zubac (ofițer, Ismail). Au fost reprezentate și minoritățile din Sudul Basarabiei; reținem pe Germanii Filip Almendingher (țăran, Cetatea Albă) și Lesch von Robert (contabil, Cetatea Albă), pe ucraineanul Teodor Nichitiuc (agronom, Cahul), pe Bulgarul Cristo Misircov (profesor, Bolgrad).

Jaloanele istorice ale activității acestui Parlament au fost 2 decembrie 1917 (proclamarea Republicii Democratice Moldovenești), 24 ianuarie 1918 (proclamarea independenței acestei republici) și 27 martie 1918 (proclamarea unirii sale cu România). Ca și cei din restul Basarabiei, deputații Români ai Bugeacului au votat pentru Unire, iar cei minoritari s-au abținut (la aceștia se adaugă și țăranul român Alexe Culava, din ținutul Ismail). Consemnăm, încă o dată, celebrul proces-verbal al ședinței consacrată Unirii: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă (un Bulgar și doi ucraineni), 36 de abțineri, 12 absențe (din care una motivată).

Sfatul Țării a hotărît ca și după actul Unirii, să se mențină și să continue realizarea Reformei agrare. Într-adevăr, în 1918 se expropriază peste 14.000 km2 de pe 4.900 de moșii, din care 10.430 km2 vor fi împărțiți țăranilor, în loturi individuale.

Legea agrară din 26-27 noiembrie 1918, care a încheiat activitatea Sfatului Țării, a stabilit ca fiecare familie nevoiașă să primească cam 6 hectare – în realitate s-au obținut între 3-6 hectare, transmise titularilor între anii 1920-1923. În Bugeac au sosit mai multe sute de familii de țărani din restul Basarabiei, care au primit loturile din trupurile marilor moșii de aici; pămînturile coloniștilor Germani au fost și ele restrînse cu o pătrime.

Pe plan politic, votul a devenit mult mai democratic (totuși erau excluse femeile). La început, un mare succes l-a avut Partidul Țărănesc din Basarabia, ce trimite în Parlament 100 de deputați; în 1920 se unește cu Partidul Țărănesc din România; acesta a contribuit la adoptarea unei legi agrare lărgite în întreaga Românie, pornindu-se de la modelul Basarabean.

În Bugeac se vota, în general, pentru partidele ce se proclamau agrare, țărănești, naționale și țărănești. Liberalii, care apărau băncile și marea industrie, au avut mai puțin succes. Minoritățile votau și ele cu aceleași formațiuni, numai Germanii avînd un partid etnic reprezentat în Parlament.

În anii ‘30 a crescut influența dreptei, din ce în ce mai alterată de exclusivismul etnic și de către fascism.

În Bugeac, această opțiune a alegătorilor se explică cel puțin printr-un fapt: atentatele pe care Imperiul Sovietic nu a încetat să le organizeze, strecurînd arme, material propagandistic, spioni, chiar comandouri în interiorul țării. Între 15-17 septembrie 1924, după o serie de omucideri și jafuri în întreaga regiune, teroriști trimiși de către URSS au ocupat, conform acțiunii prestabilite, localitatea Tatarbunar, unde au proclamat o “Republică Sovietică Moldovenească”, și au anunțat că revoluția a început în Bugeac.

A fost necesară utilizarea forțelor armate pentru eliberarea satului; nici unul din cei 85 de condamnați penal nu a fost de naționalitate Română.

Partidul Comunist a fost interzis de către Statul Român în 1924, pentru că, urmînd recomandările Internaționalei Socialiste, nu a recunoscut granițele României.

O mare parte din activiștii săi erau alogeni, lucru valabil și pentru organizația comunistă din Basarabia, (375 membri în mai 1940, 9/10 din rîndul minorității evreiești). Mai mult, această organizație nici măcar nu aparținea Partidului Comunist Român, ci direct Partidului Comunist (bolșevic) din Uniunea Sovietică!

Două județe acopereau în cea mai mare parte Bugeacul – Ismail și Cetatea Albă, la care se adaugă părțile de sud ale județelor Cahul și Tighina.

În fruntea județelor erau numiți prefecți, de către guvern. Primarii, consiliile județene și cele comunale (comunele erau urbane – majoritatea orășele, sau rurale) erau stabilite prin alegeri locale.

Profilul economic al zonei nu s-a schimbat prea mult în cele două decenii interbelice. Rețeaua bancară a devenit mai densă (Banca Sud-Basarabeană, Banca Cetatea Albă, Banca Germană, Banca Tighina, Banca Dunării de Jos etc., pe lîngă filiale ale băncilor centrale).

A crescut fenomenul asocierii economice (cooperativele, băncile populare). În domeniul investițional, merită amintită construcția, de către unități de geniu, și inaugurarea, în 1931, a căii ferate Căinari – Revaca.

Această linie a scurtat distanța dintre Chișinău și Bugeac cu 114 km, și era gîndită ca parte a unei magistrale nord – sud, care ar fi pornit de la Soroca, pînă în Cadrilater. S-au amenajat mai multe șosele, s-a extins rețeaua telefonică, s-a inaugurat una dintre primele linii aeriene interne: București – Galați – Cetatea Albă.

Bugeacul nu era lipsit de industrie, în special aceea alimentară, dar și a utilajelor și mașinilor agricole, textilă, de pielărie și încălțăminte. Cetatea Albă (36.000 locuitori în 1928) era al doilea centru industrial al Basarabiei, unde se fabricau conserve de pește, postav, săpun, dulciuri (fabrica “Record”), mobilier, produse de panificație.

În județ, reținem Fabrica de mașini agricole “Iacob Staib” din Sărata; selectorul “Victoria”, conceput de ing. C. Rieb și produs aici, a obținut Marele premiu al Expoziției economice din Chișinău (1933). Unități industriale existau în mai multe localități germane, dar și la Ismail, Tatarbunar, Bolgrad, Reni etc.

Agricultura asigura an de an o producție excedentară (o bună parte era exportată). Din Bugeac provenea cel puțin jumătate din uleiul de floarea soarelui, precum și o treime din fructele exportate de către România. În județul Cetatea Albă viile ocupau o suprafață uriașă – 285 km2, aici funcționînd și o stațiune viticolă.

O activitate meritorie se înregistrează în învățămînt. Rata analfabetismului s-a redus de la 90% în 1917 la 62% în 1930 (date pentru întreaga Basarabie; în ansamblul României, această rată era, în același an, de 43%).

Școlile erau de nivel primar, gimnazial și liceal (cel puțin cîte un liceu în fiecare oraș), la care se adăugau grădinițele (o inovație pentru Basarabia) și școlile speciale și de meserii. În limbile minorităților existau mai ales școli particulare, dar și unități de stat – de exemplu Liceul din Bolgrad.

Iată care era structura rețelei școlare în 1923, la Cetatea Albă: liceu de băieți, liceu de fete, școală normală (de pregătire a învățătorilor), liceu particular de fete (“Chemnitz”), liceu particular comercial (mixt, două gimnazii mixte, 5 școli primare de băieți, 2 școli primare de fete, 2 școli primare mixte, un orfelinat.

Pentru învățămîntul superior, se recurgea de obicei la serviciile centrelor universitare București, Iași, Chișinău (pentru învățămîntul agricol și teologie).

Tot în mediul educațional s-au format și grupările de literați de la Cahul (Andrei Ciurunga, A. Tibereanu, Ion Enache, N. Nicolaev), Cetatea Albă (B. Baidan, B. Frunte), Tighina, Ismail. La Bolgrad, în jurul revistei culturale Bugeacul (1935 – 1940), sub directoratul lui Dragomir Petrescu, s-au grupat scriitori precum Vladimir Cavarnali, Gh. Bujoreanu, T. Nencev, I. Slavov.

Cu performanțele și scăderile lor, anii interbelici reprezintă pentru istoria Bugeacului etalonul de normalitate și bunăstare.

Vîrsta de fier

În 1940, România, neutră în războiul care se declanșase, se află izolată. După îngenuncherea Franței, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, uniunea sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenții teritoriale.

Amenințat cu invadarea simultană din mai multe direcții, Statul Român cedează mai întîi în fața notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în fața Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) și a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viața a milioane de oameni.

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populație (existau Bulgari în județele Constanța și Tulcea, precum și Români în Durostor și Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populația Românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit.

Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum și fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuții.

Pentru Bugeac și celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomenești devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuși produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei uniuni sovietice.

De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călărași și Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc.) Țăranilor li s-au rechiziționat recoltele pe chitanțe și li s-au impus cote de produse, imposibil de atins.

Multora li s-a luat lotul individual și au fost încadrați în colhozuri și sovhozuri. Mii de Basarabeni din Bugeac au fost declarați chiaburi („culaci“), fiind executați sau aruncați în ținuturi asiatice pustii.

Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populație demilitarizată, rurală în mare majoritate, și a avut grijă, de pildă, să suprime preoții (revenind în municipiul Tighina, Armata Română regăsește un singur preot), sau să execute pe țăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941.

De altfel, foarte mulți locuitori au fost mobilizați în echipe de muncă forțată. Un supraviețuitor dintr-un asemenea detașament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri și că supraviețuitorii trăiau din mila țăranilor Români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autoritățile Române au descoperit, în subteranele vechii cetăți, o temniță a Poliției secrete sovietice. Aici fuseseră uciși sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră vești bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaților, înainte de execuție.

Populația Română a fost redusă, în acest prim interval de ocupație sovietică (iulie 1940 – iulie 1941), cu cel puțin 25%.

Tot acum s-a încheiat și epopeea comunității Germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940.

Ceilalți au fost aduși în Germania, triați și diferențiați în impuri din punct de vedere rasial – aceștia au fost trimiși în România – și puri – aceștia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau și Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foștii coloniști Germani ai Basarabiei au fost în mare parte uciși sau au înghețat, încercînd să se salveze de la atrocități.

Germanii din România au fost și ei vînați de autoritățile sovietice; așezările rămase pustii au fost repopulate – primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiți din România, de la Galați (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

În noiembrie 1940 sînt fixate granițele noii Republici sovietice socialiste Moldovenești, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum și 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, create în Transnistria în 1924.

Nordul județului Hotin, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei au fost incluse în componența Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistență de către conducerea de la Kiev, care a obținut și teritorii neprevăzute inițial de către autoritățile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane Transnistrene precum Valea Hoțului. Faptul a părut ciudat pînă și presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputați ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broșuri de propagandă în limba Română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a județului Hotin și cu sudul Basarabiei au fost atașate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populație Românească: „Cum se vede, autoritățile s-au lovit cu capul de realitate, și acuma, pe ocolite, constată că și în aceste ținuturi au de-a face cu bietul Moldovean.“

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format inițial o regiune, cu reședința la Cetatea Albă; după război, reședința se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferențieri, în regiunea Odesa, din care face parte și în prezent.

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors țării, prin acțiunile Armatelor Germană și Română, desfășurate între 22 iunie – 25 iulie.

Retrăgîndu-se, forțele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic și au căutat să distrugă cît mai mult. Orașul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acțiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împușcături, vestind unitățile Române de situația creată și grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraș au fost arborate pe ascuns drapele Românești și Germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi orașului; numai o mică parte din clădirile și instalațiile portuare minate au putut fi distruse.

Inventarul agricol a fost rechiziționat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalațiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, și în primul rînd tinerii apți de luptă, au fost ridicați din satele lor.

Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populației civile care rămînea pe loc. De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ștefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împușcat.

Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată și violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

După îndepărtarea frontului, potențialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut. Din acești ultimi ani de administrație Românească reținem un fapt demografic unic: repopularea unor localități din fosta zonă de colonizare Germană, cu țărani sosiți din satele românești din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului.

După clipe emoționante de regăsire sufletească, primii care și-au exprimat intenția de a fi repatriați au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord și Dunăreanca (Dunaievca) din județul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov.

Repatrierea s-a făcut prin grija personală a Mareșalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Rațiu. Românii repatriați au primit cîte o casă și cinci hectare de teren, cei mai mulți fiind așezați în comuna Sărata (centrul Bugeacului).

Perioada contemporană

După cum se știe, a doua conflagrație mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deși armele amuțiseră, pentru populația Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului – chinurile foametei.

La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriașe fixate țăranilor, precum și distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat șobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în județul Cahul, între decembrie 1946 – februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În același timp, conducerea RSS Moldovenești raporta depășirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% – Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

Pacea de la Paris, din același an, a oficializat statutul teritoriilor Românești ocupate în 1940, și apoi în 1944, ca părți componente ale Uniunii Sovietice. Cîțiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puțin cu sute de metri, în dauna statului Român (devenit la 30 decembrie 1947 din Regat, republică populară).

În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localitățile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuții Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la București, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă Română“, în schimbul ocupării Insulei Șerpilor (aceasta rămăsese României și la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

De asemenea, la 25 noiembrie 1949 frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe brațul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut și cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de orașul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai Rss Moldovenești de refacere a unității administrative a teritoriilor Românești din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei și, uneori, chiar a teritoriilor Românești din Transnistria.

Aceste încercări nu au fost departe de reușită (se pregătiseră, în 1946, și textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, și chiar a unor județe din Ardeal, sub pretextul refacerii unității „poporului moldovenesc“.

Argumentația liderilor comuniști F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenția însăși, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaște unitatea istorică și economică a teritoriilor dezmembrate.

Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca și cele țariste, sînt considerate false și se propun cifre, mai apropiate de evaluările Românești. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Științifice al RSS Moldovenești, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în județul Akkerman (Cetatea Albă – n.n.) satele cu populație mixtă, formată din Moldoveni și ucraineni, erau incluse în rîndul localităților populate de Maloruși, adică de ucraineni“, atrage el atenția, printre altele.

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populației Românești, pentru cei mai mulți drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinație au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc.

Nu a existat și aproape că nu există nici astăzi o viață culturală Românească. Școlile s-a căutat mereu să fie desființate, încă de pe vremea așa-numitei stagnări brejneviste. De pildă, în 1971 școala din satul Românesc Cioara – Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba Rusă de predare.

Procesul continuă și după destrămarea Uniunii Sovietice, cu școli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) și altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de școli Românești, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar și gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor Românești.

Dintre aceste școli, unele sînt de fapt mixte, Româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în Românește. La oraș limba Română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, amenințînd și pe părinții solicitanți cu concedierea din serviciu.

Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chișinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea și Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoș, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunitățile Românești.

Ei aduc și la Ismail această societate, încearcă să susțină publicații precum „Luceafărul“ de la Odesa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianței Creștin – Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuți din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăți și obstrucții, în satul Babele (Oziornoie) s-a ținut doar o conferință a acesteia. În noiembrie 1991 Românii au fost chemați, prin foi volante, să protesteze și să boicoteze referendumul pentru independența Ucrainei, de la 1 decembrie, același an.

Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc și pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste și-au dovedit eficiența imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea școlii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunțat, intervenind și ambasada României la Kiev.

Tratatul din anul 1998 dintre România și Ucraina stipulează o recunoaștere reciprocă a granițelor și o protejare a minorităților Română din Ucraina (cel puțin 600.000 de persoane, diferențiate în „Români“ și „Moldoveni“) și a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul județului Maramureș și în județul Suceava, în timp ce Românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureșul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul – Bug, precum și în sate puțin cunoscute și depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbas, din Crimeea; la aceștia se adaugă comunitățile Românești din marile orașe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunități lipsite de organizare și supuse cel mai ușor deznaționalizării. Conștiința apartenenței la neamul Românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoricește.

Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul națiunii Române. Piedicile din partea autorităților sînt mari, și constituie, în limbajul democrației, încălcări ale drepturilor omului.

Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicațiile românești din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Republica Moldova sau din România). Situația se poate îmbunătăți mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator Statul Român – în acest sens consemnăm vizita președintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odesa din Ucraina, a Republicii Moldova (județul Cahul), a județelor Galați, Brăila și Tulcea din România.

Idealul comunității Românești este ca o parte din tezaurul inalterabil al națiunii să poată fi păstrat și în Bugeac.

Autor -Ioan RĂDUCEA

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com