ROMÂNIA BREAKING NEWS

Români Moldoveni! Cunoașteți-vă Eroii! Cum s-au luptat românii din Basarabia să păstreze vie limba română în cumpliții ani de represiune sovietică

SHARE
, / 890 0

După 1944, mulți basarabeni au ajuns în gulag pentru că au scris foi volante în limba română sau pentru că au notat în jurnale lor impresii despre „viața fericită” din Uniunea Sovietică.

Regimul comunist, susținut de Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului (NKGB), armată, miliție și numeroșii activiști, a reușit, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, să înăbușe rezistența armată din Basarabia. Moldovenii de la Est de Prut însă au folosit o perioadă mai îndelungată un alt mijloc de a se împotrivi noii puteri – scrisorile și foile volante în limba română. Epistolele difuzate la o adresă concretă sau notițele găsite la percheziție au constituit capete de acuzare pentru activitate antisovietică.

La 26 martie 1949, în comuna Seliștea Nouă, raionul Călărași, a avut loc ședința de constituire a colhozului, iar a doua zi în sat au fost găsite două foi volante cu caracter anticomunist. Prima a fost depistată în curtea președintelui sovietului sătesc, iar cea de-a doua – la fântâna din apropierea căminului cultural, unde în ajun avusese loc ședința. Un an de zile au avut nevoie securiștii să identifice autorul.

Vasile Gulevatâi s-a născut în anul 1929, în comuna Seliștea Nouă, județul Lăpușna. Până la colectivizare, familia Gulevatâi deținea șase hectare de pământ arabil, doi boi, oi și porci. Vasile mai avea trei frați și o soră. În acea primăvară el învăța în clasa a 7-a la o școală din Călărași.

Raporturile dificile ale familiei Gulevatâi cu administrația comunistă din sat începuse după 1944. Vasile nu era de acord cu impozitele mari la care era supusă familia și nici cu politica agresivă de colectivizare a țăranilor.

În anul 1949, președintele sovietului sătesc, Fiodor Dovgan l-a inclus pe Vasile în lista celor mobilizați la școala profesională tehnică (renumitele FZO). Iar în aceste cazuri eschivarea de la mobilizare sau dezertarea se pedepsea cu închisoare. Vasile nu dorea să plece din sat, părinții lui erau în vârstă, el urma să aibă grijă de ei. Escortat la gara din Chișinău, Vasile reușește să fugă, se întoarce acasă și pentru câteva luni trece în ilegalitate. Dovgan îl tot căuta. Odată chiar l-a prins, dar Vasile a reușit să fugă în pădure, amenințând funcționarul: „Dovgan, dacă nu încetezi să trimiți tinerii la școlile FZO îți vei pierde capul”.

În fine, fratele Alexandru, fiind încorporat în Armata Sovietică, în anul 1948, a fost arestat de organele de securitate sovietice, iar un tribunal militar l-a condamnat la 25 închisoare pentru tentativa de trădare de patrie, deoarece acesta întreținea corespondență cu o nemțoaică.

„Luptați împotriva Partidului Bolșevic”

Cele două scrisori au fost distribuite pe 25 martie 1949, odată cu lăsarea întunericului. Foaia volantă adresată sătenilor avea următorul conținut:

Frați basarabeni! Luptați împotriva partidului bolșevic, împotriva anticriștilor ruși. Fiți gata întotdeauna pentru răzbunare. Zicătoare: Apa trece, pietrele rămân. Luptați împotriva colhozurilor și nu vă înscrieți în colhoz, căci colhozul este sărăcia norodului moldovenesc. Goniți pângăritorii crucii de pe pământul moldovenesc. La luptă pentru cruce, părinți și neamuri. Subjugă-te la luptă. Nr.3000„.

Foaia volantă adresată președintelui sovietului sătesc era mai dură și avea un caracter personal:

Tovarășe Președinte!

Toate câte sunt scrise să le iei în minte și să le înțelegi. Să nu faci râs din oameni și să nu alungi tineretul din sat. Să nu pui naloguri [impozite] mari la oameni și să nu mai faci ce-ai făcut că va fi vai de pielea ta. Vei vorbi cu noi într-o noapte pe neașteptate și unde stau picioarele îți va sta capul. Vei primi după lucru și plata. Feciorul Moldovei Bodiu„.

La acea vreme Filimon Bodiu, conducătorul unui grup militar antisovietic care a activat între anii 1945-1950 pe teritoriul raioanelor Chișcăreni, Telenești, Sângerei și Călărași, era încă în libertate, iar moldovenii cunoșteau faptele lui. Vasile a fost arestat la 17 martie 1950. La anchetă, președintele sovietului sătesc și-a adus aminte că în perioada celui de-al Doilea Război Mondial în casa familiei Gulevatâi s-a instalat comandamentul armatei germane, iar până în anul 1947 părinții lui au folosit munca altor persoane la lucrul pământului.

Acuzat că a cântat românește

Președintele colhozului, Vladimir Slavinschi, a spus că familia lui Vasile a intrat în colhoz abia în vara anului 1949, după deportările din 6 iulie.

Directoarea căminului cultural, Elena Brăducean, și-a adus aminte că Vasile, împreună cu alți câțiva prieteni, a interpretat cântece populare românești, proslăvind viața de odinioară a României. Șefa punctului medical, Elisaveta Landina (venită în sat în anul 1947), a mărturisit că Vasile „a perturbat acțiunile de o mare importanță politică pentru săteni„, organizând un joc de cărți lângă căminul cultural când urma să aibă loc o lecție publică intitulată: „Agronomia și agricultura”, iar altă dată a părăsit lecția în care se vorbea despre lupta cu malaria, fiind urmat de mai mulți tineri.

O altă săteancă, Maria Botnari, neagă că ar cunoaște despre activitățile antisovietice ale lui Vasile.

La 29 aprilie 1950, Vasile Gulevatâi, printr-o sentință a Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești, aplicând art. 54/10 p. 1 Cod Penal al RSS Ucrainene – „Agitație și propagandă contrarevoluționară” – a fost condamnat la zece ani privațiune de liberate în locurile de detenție îndepărtate. După ce a executat cinci ani de gulag, la 10 martie 1955, i se reduce pedeapsa la cinci ani, iar după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul „Despre amnistiere”, din 27 martie 1953, este eliberat din gulag.

Vasile Gulevatâi a fost reabilitat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova la 29 iulie 1996.

Simplul fapt că ai scris în română, iar răvașul sau notițele conțineau elemente antisovietice era îndeajuns pentru a fi trimis în gulag.Mihai Tașcă, istoric

Jurnalul lui Leonid Cernopolc

Pentru a fi dat pe mâna justiției sovietice nu era neapărat necesar ca cele notate acasă să fie difuzate. Simplul fapt că ai scris în limba română, iar răvașul sau notițele tale conțineau elemente antisovietice era îndeajuns pentru a fi trimis în gulag.

Este și cazul lui Leonid Cernopolc care s-a născut în anul 1907, în comuna Bujerăuca, județul Soroca.

Recidivist și la români, și la sovietici

Leonid a avut necazuri cu justiția și până la 1940. La români el a fost condamnat pentru infracțiuni de drept comun, dar ostașii Armatei Roșii l-au eliberat din închisoare la 28 iunie 1940. Ceea ce a urmat după venirea sovieticilor i-a schimbat viziunea. La revenirea în sat, este amenințat de președintele sovietului sătesc cu deportarea. Pleacă la lucru în Rusia, dar se îmbolnăvește de TBC și se întoarce în Basarabia. În timpul administrației românești (1941-1944) lucrează cele 3,5 hectare ale tatălui său.

După 23 august 1944, activează ceva timp în administrația județeană, dar în anul 1945 a fost condamnat la șase ani închisoare pentru delict de drept comun. În anul 1949, după ce a aflat că va fi obligat să-și dea pământul în proprietatea colectivă, a defrișat propria livadă, fapt pentru care a fost amendat cu 1.000 de ruble. Un an mai târziu a mai fost amendat pentru neîndeplinirea obligației de predare a cerealelor la stat.

„Comunismul este moartea popoarelor”

Își exprimă nemulțumirea față de puterea sovietică în vara anului 1951. Atunci a trimis o scrisoare la ziarul „Pravda„, pentru a susține un jurnalist englez, care publicase anterior un articol în care afirma că în URSS nu există democrație, libertate etc. În răvaș afirma: „Noi suntem de origine latină și nu vom cădea pradă comunismului, întrucât comunismul este moartea popoarelor„. Din acea vreme Ministerul Securității de Stat al RSS Moldovenești a documentat mai multe cazuri de exprimări antisovietice ale lui.

A fost arestat la 12 mai 1952. La percheziție, securiștii au găsit un jurnal, intitulat „Descrierea vieții familiei mele din anul 1940, 28 iunie”. Însemnele zilnice aveau conținut antisovietic, ceea ce i-a agravat situația. La expertiza psihiatrică a fost găsit perfect sănătos. Ancheta preliminară a fost scurtă, iar, la 25 iunie 1952, Judecătoria Supremă a RSS Moldovenești îl condamnă la zece ani gulag și cinci ani decădere din drepturile politice. La 1955, comisia pentru reexaminarea dosarelor persoanelor condamnate pe motive politice consideră că Leonid Cernopolc a fost condamnat corect și refuză amnistierea lui. Cernopolc a fost reabilitat la 25 aprilie 2005.

Descrierea vieții familiei mele din data de 28 iunie 1940

Jurnalul lui Leonid Cernopolc conține mai multe reflecții ale autorului despre viața trăită până la 1940, îndeosebi după anexarea Basarabiei. Prima însemnare datează din 7 iulie 1950, iar ultima din 21 aprilie 1951. Publicăm mai jos câteva fragmente din acest caiet, care trebuie să intre în catalogul național al rezistenței anticomuniste din Basarabia.

7 iulie 1950

„Până la anul 1940 am fost sub stăpânirea și regimul Român. Am învățat carte românească, 7 clase. Liceul «A.D. Xenopol» din orașul Soroca. Tatăl meu era funcționar la prefectura județeană, din or. Soroca. Mama se îndeletnicea cu gospodăria. Sora -mea a învățat la școala profesională de fete din or. Soroca. Pe urmă a urmat școala de sanitare de la București. Terminând, a rămas la serviciu la Spitalul Colțea din București. Fratele meu Gheorghe a terminat școala de muzică din or. Bălți și în anul 1936 nu se știe cu ce soartă a plecat în Rusia Sovietică și nu s-a mai întors.

Sub regimul Român noi am dus viața în următorul fel. Gospodăria noastră se compunea din următoare avere: 2 ha livadă, 2 ha pământ arabil, una casă de locuit compusă din 4 camere, 2 antreuri, 1 magazie, 1 curte, 1 coger pentru porci, un cos pentru porumb. Am avut 4 porci, 56-60 păsări, gâște, rațe, curci, 4 vaci cu viței, o pereche cai, trăsură și tot inventarul agricol. După ce m-am căsătorit, tată-l meu era deja pensionar, eu mi-am mai căpătat pământ, dat de pe soție. Țineam iepuri angora care mai aducea un venit de 100 de mii lei lunar. Am trăi pe picior larg.

Impozitele erau următoarele: în timp de pace, câte 50-75 de lei de pe hectar, 12 lei pentru hogeacuri, și atâta tot. În timp de război, 150 de lei de pe hectar și mai mult nimic. Așa că am trăit foarte bine. Ne îmbrăcam, ne hrăneam și ne petreceam viața liniștită și îndestulată, până la anul 1940, 28 iunie, când au venit rușii.

Cum au venit rușii, imediat s-a schimbat viața. Văzând viața în pericol, am plecat la 22 septembrie 1940 la Ural, orașul Kisel, punct Solikamsk, satul Kasmeni. Acolo eu m-am întâlnit cu oameni înalți, foști conducători mari în Rusia țaristă. Și tăiau ca robii la păduri seculare de cedri. După 6 luni de muncă supraomenească m-am îmbolnăvit de TBC. Văzând că deja nu mai pot fi bun la muncă fizică, m-au trimis înapoi în Basarabia, [unde] am venit pe ziua de 21 februarie 1941. La 17 aprilie am fost trimis la sanatoriul din Vorniceni, căci situația și starea sănătății era în disperare.

Pe 22 iunie 1941 izbucni războiul mondial, războiul sfânt al eliberării jugului al tuturor popoarelor Europei. Fugeau bolșevicii prăpădind și pustiind totul în calea lor. Tot ce este în calea lor, oamenii, vite, copii, clădiri, păduri. Dar, de la 1942 – 43 s-a schimbat tot mersul războiului și s-a întors pe partea stângă, și o parte a Europei Răsăritene a căzut pradă bolșevicilor. Așa că în anul 1944, luna martie, iarăși am căzut sub dominația bolșevică.

De la 1944 începe o viață neagră, o viață neînțeleasă, tulbure, cu hoții, jafuri și mizerii. S-au deportat cei mai aleși oameni din toată Basarabia, satele și orașele basarabene erau golite și pustiite. Pe urmă, cei ce au mai rămas au început ai lua din scurt. Dacă se predau oamenii în colhoz, atunci trebuia să înscrie toți membrii de familie și toată gospodăria, pământul, trăsura, vitele, păsările, banii, sămânța-n, saci și tot ce este pe lângă casă, trebuie predat fără de vorbă la colhoz. Și pe urmă mâna pe om la lucru cu forța, ca pe vită. […]

Religia era oprită cu desăvârșire. Și bisericile erau batjocorite murdar. Le dădea voie să se săvârșească serviciul divin și oamenii să se roage în voie lui Dumnezeu. Dar pe de altă parte, asupreau pe preoții și închideau bisericile, ori le puneau așa dări că nu era posibil să mai poată funcționa în voie. Atunci se lepădau și preoții și lumea de Sf. biserici. […]

Eu am fost prins în anul 1945, luna mai și aruncat în lagăr pentru 6 ani de muncă cu confiscarea averii. Am stat până în anul 1948, luna iulie. Când s-a început intervenția statelor de asfințit către Asamblea Generală, bolșevicii s-au speriat și au dat un manifest și au eliberat o parte din lagăre. Eu am venit, dar au luat-o pe soția mea, rupând-o de la copii. Căci am avut 2 copii – primul de 19 ani și al doilea de 3,5 ani. Și au aruncat-o pe soție pe 5 ani lagăr de muncă și au dus-o tocmai la Kemerovo. […]

12 octombrie 1950

În ziua de 12.X. 1950 m-am pomenit c-am pe la ora 4-5 d.p., au năvălit în casa mea agenții fiscului din Bujărăuca Mihail Babii, Maria Muherul ș.a. Au început a striga și a mă forța să dau restul de carne. Cu toate că eu nu posed nimic absolut, nici pământ, nici vite, numai casa de locuit și 0,25 ha pământ împrejurul casei, nearabil. Cu toate asta am [fost] impus la bani, la ouă, carne. M-au somat să nu dau carne de vită, da să dau carne de pasăre, și mi-au pus sechestru pe un porc care nu este al meu ci este al unui chiriaș de al meu. […]

24 ianuarie 1951

Luna aceasta e dureroasă pentru tot ce e moldovean, pentru tot ce e român. Nu poate să treacă ziua aceasta în așa chip. Eu personal nu pot să nu-mi amintesc de 24 ianuarie, ziua unirii principatelor române. O, Românie, ce ai ajuns, unde-s fiii tăi, unde-s averile tale, bogățiile fără sfârșit? Au căzut pradă ghearelor comuniste. Dar cu toate acestea România nu a murit, România trăiește, fiindcă românul e tare. Cu toate că anul 1940 a zdrobit grav granițele României, România e întreagă. […]

Februarie 1951

Pe ziua de 2 februarie 1951, am primit peste un timp de 11 ani, o scrisoare neașteptată de la un nepot al soției mele din regiunea Omsk, din fundul Siberiei, răpit cu întreaga familie, adică cu mama și tat-său, Anatolii Zemovschi. Ce ne descrie nepotul nostru de viața lui, că îmblă desculț acum iarna, se poate închipui ce fel de iarnă e în Siberia și ei îmblă desculț și goi și hrana mai rău decât ca la porci. […]. Nepotul meu mă roagă să-l salvez de la chin și groază fiindcă el e în vârstă de 21 de ani și este înmormântat de viu. […]

3 aprilie 1951

În ziua de 1 aprilie se mobilizează toate autobuzele la Bălți. Toată lumea este băgată în groază. Nimeni nu știe ce este. Nimeni nu doarme liniștit, fiecare nu este sigur pe sine, nu știe ce să facă, ce-l așteaptă. Se întrebau unii pe alții de ce s-au mobilizat toate mașinile. Și iată că pe ziua de 2 aprilie s-au aruncat zalele – bolșevicii noaptea au răpit familii întregi de oameni, din Nordul Basarabiei, de la Chișinău, Orhei, Bălți, Ungheni, Cernăuți, au înhățat oamenii pe care i-au prins și i-au aruncat în mașini și sub arme i-au dus pe lumea neagră din fundul Siberiei.

O, Românie, ce ai ajuns, unde-s fiii tăi, unde-s averile tale, bogățiile fără sfârșit? Au căzut pradă ghearelor comuniste. Cu toate că anul 1940 a zdrobit grav granițele României, România e întreagă…

Surse: Historia.ro, Adevarul.ro / Autor Mihai Tașcă

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press