ROMÂNIA BREAKING NEWS

Reglementarea transnistreană – între realitate și doleanțe.

Interviu cu Dl. Andrei Covrig, colonel în rezervă, președintele Asociației de Drept Umanitar din Republica Moldova, ex-locțiitor al șefului Marelui Stat Major al Armatei Naționale, Participant la luptele pentru apărarea independenței și integrității teritoariale a Republicii Moldova. De două ori a fost la Nistru. Până la întroducerea în Zona de Securitate a Forțelor Mixte de Menținere a Păcii în iulie-august a. 1992 a fost șef a zece posturi militare în Tighina.  Decorat cu medalia „Meritul Militar” (a. 1993)

Dle Andrei Covrig, cum credeți, care sunt principalele amenințări la adresa securității Republicii Moldova?

Criza politică prin care a trecut Republica Moldova  a umbrit într-o oarecare măsură evenimente nu mai puțin dramatice care țin de pericole pentru integritatea teritorială a statului: un eventual transfer al sovetului suprem tiraspolean la Tighina,  altercațiile care au avut loc la Varnița unde separatiștii au încercat să  amplaseze posturile sale, nu s-au realizat mai multe așteptări de la negocierele la Odesa și, în final, acestă „treabă de ispravă” al președinelui autopoclamatei republici nistrene Șevciuk care zilele trecute a semnat un decret cu privire la „frontiera  de stat” al rmn. Sub jurisdicția Tiraspolului, conform acestui act provocator și periculos,  sunt „trecute” mai multe localități, precum Varnița din dreapta Nistrului, deasupra primăriilor cărora este   arborat tricolorul Republicii Moldova.Conceptul securității naționalea Republicii Moldova  operează cu amenițări de ordin economic, energetic, social și juridic, iar derivate la acestea sunt sărăcia, corupția, crima organizată și secionismul. Acestea devin tot mai prejudiciabile în  codițiile crizei economice mondiale. O amenițare majoră pentru statul nostru este separatismul care are rădăcini înainte de 1991. Fenomenul, fiind cu iscusință instrumentat departe de Chișinău,  subminează statalitatea și prezintă pericol pentru securitatea regională. Pe teritoriul țării se păstrează o prezență militară străină, iar autoritățile centrale nu  controlează 12 % din suprafața statului. Ba mai mult, recent Șefciuk a semnat un proiect de lege cu privire la „frontiera de stat” al acesetei autoproclamete republici. Regimul de arme în zona de securitate este una din fațetele disensiunii transnistrene. Republica autoproclamată deține armament și muniții, circa 21 000 tone la depozitul Colbasna. Colonelul Bergman susținea că se află în posesia unor dovezi de furturi masive de arme și muniții din depozitele armatei ruse, vândute în statele CSI. Fostul comandant militar la Tiraspol afirma că regimul separatist are cantități colosale și e capabil pentru un război de cel puțin cinci ani. Conform generalului Ion Costaș, în anul 1992 aproximativ 16 000 de unități de arme au fost  puse la dispoziția separatiștilor. Locotenet-colonelul Kostenco, cunoscut ca și „sângerosul comandat de batalion” al gardiștilor din Thigina în aprilie al acelui an era învinuit  de procuratura tiraspoleană, de comercializarea a circa 1600 de pistoale-automate.Tehnica militară rusească continuă să sosească în zonă. În septembrie 2012 Federația Rusă întroduce în zona de securitate 20 automobile „Ural”. Valerii Evnevici, un militar bine cunoscut în regiune de pe timpurile când era comandantul armatei ruse la Tiraspol și actualul consilier al ministrului rus al apărării,  surprinzător confirmă acest  fapt,  declară că s-a comis o gafă, asigurând că,  Chișinăul pe viitor va fi informat din timp despre posibile livrări de tehnică și armament.

 În luna octombrie a anului trecut în raionul Căușeni au fost reținute două persoane care comercializau armament și muniții provenite din stânga Nistrului. „Într-un spectacol dintr-o  armă de pe perete, – afirma dramaturgul Cehov, – numaidecât se va trage în ultima scenă”.  În memorie este cazul când la Tiraspol în aer a fost aruncat un maxi-taxi și  opt pasageri și-au pierdut viața. Explozibilul provenea din depozitile armatei rusești.  Câte le vom avea aceste ultime scene pe malurile bătrânului Nistru?

Straniu lucru, s-ar părea că numărul de pacificatori, cantitățile mari de armament ar trebui să consolideze securitatea în zonă, însă se întâmplă tocmai invers și au de suferit cetățenii simpli?

Vorbind despre securitatea persoanei, facem o concluzie că în zona de securitate oamenii nu se pot simți protejați. În ianaurie 2012 Veceaslav Cojuhari, pretins pacificator rus, îl împușcă cu sânge rece pe podul de la  Vadu-lui-Vodă pe basarabeanul Vadim Pisari. Moldoveanul de doar 19 ani din satul din apropiere Pîrîta și-a pierdut viața deoarece nu și-a oprit automobilul la punctul de control. Kuzmin, fostul ambasador rus la Chișinău, a potrivit toată vina pe nenorocitul băștinaș. Straniu, după mine. În cunoștință de cauză afirm că potrivit  instrucțiunilor pentru forțele ruse de meținere a păcii, „pacificatorul” avea dreptul să aplice arma doar în cazul unui pericol pentru viață sa sau pentru efectivul postului după un avertisment verbal și un foc în aer, acțiuni ce nu sau produs. Prezenta Pisari pericol? Categoric, nu. Pentru a lăsa autoritățile moldovenești în proști, comandamentul transferă ucigașul în una din unitățile militare pe teritoriul Federașiei Ruse. Ba mai mult, lui Cojuhari  i se oferă  medalia pentru „serviciul ireproșabil ca pacificator”. Acest caz tragic a repus pe tapet legimitatea prezenței în regiune a militarilor ruși ca pacificatori, precum și necesitatea schimbarii formatului de pacificare. Lupul nu poate fi paznic la stână și halal de așa pacificatori-ucigași!

Pericole există  și de alt ordin. În cadrul aplicațiilor militare  separatiștii  recurg la scenarii cu deplasări ale efectivului, transportarea subunitățlor peste obstacole acvatice. Să înțelegem peste râul Nistru? Conform ministrului moldovean al apărării Vitalie Marinuța, în stânga Nistrului se  organizează aplicații militare, iar în zonă sunt introduse nu doar automobile, dar și armament. Se vorbea despre arme pentru lunetiști. Ciudățenii se produc contrar faptului că pe timpuri Federația Rusă și-a asumat răspunderea de a retrage armamentul din regiune. Sub pretextul că este planificată retragerea a opt helicoptere militare rusești este modernizată pista aeroportului militar de la Tiraspol. Ex-ministru apărării Ion Costaș califică acest lucru ca „anexarea Transnistriei de către FR și transformarea ei într-o bază militară în situația când se prefigurează perspectiva semnării Acordului de Asociere UE-Republica Molodva. Cert este că aerodromul militar de la Tiraspol este reparat nu doar pentru o singură decolare”.  Generalul, fost aviator militar, știe ce știe.

Dle Andrei Covrig, într-o discuție purtată anterior la Chișinău ați spus că în cazul problemei transnistrene sunteți un optimist cu rezerve. Puteteți să explicați cititorilor portalului InfoPrut care este sursa acestui optimism limitat?

Cu  timpul devin mai sceptic. Ceva optimism vine de la implicarea comunității internaționale, apariția formatului de negocieri  „5+2”, iar  SUA și UE apar ca observatori.  În 2003 la  o adunare cu foștii combatanți în rezoluția finală am revendicat schimbarea vechiului format. Sincer, nu credeam în izbândă, însă s-a avansat și realitatea a spulberat unele suspiciuni. Statele Unite sunt implicate în proiecte mari în Transnistria care țin de trecerea la o agricutură performantă, iar în traininguri participă fermieri din pe ambele maluri ale Nistrului. Există un spațiu juridic internațional favorabil. CEDO a condamnat Federația Rusă pentru încălcarea dreptului copiilor din orașele Râbnita, Tighina și Grigoriopol să studieze în școlile cu grafia latină. Curtea a stabilit că Republica Moldova nu se face vinovată de violarea dreptului la educație, iar hotărârea este importantă pentru asigurarea pe viitor a respectării drepturilor omului în regiune. Precedent favorabil este și hotărârea înaltei curți în cazul “Ilașcu versus Republica Moldova și Federația Rusă”.Soluționarea conflictului este în vizorul guvernări democratice, acesta a restartart negocierile în formatul „5+2”. La finele lui mai curent prim-ministrul Iurie Leancă, prezentând legislativului Programul de activitate a noulu guvern,  a menționat că pe viitor for fi continuate eforturile în domeniul reintegrării țării, iar crearea premizelor de reintegrare a regiunii transnistrene în spațiul economic, informațional, politic, social și cultural al Republicii Moldova va căpăta valențe practice.„Pași mici” reprezintă mișcări care insuflă o doză minimă de optmism. Vorba e de reluarea traficului transportului feroviar prin segmentul transnistrean, evacuarea deșeurilor radioactive din unele întreprinderi transnistrene și cam atât.  Există posibilitatea realizării unui potențial mai mare, înre oamenii de pe ambele maluri nu există contrapuneri și persistă dorița de a se înțelege și de a exlude soluții militare.Pe de o altă parte, baza pesimismului are factori externi, scepticismul puțin depinde de doleanțele firești ale Chișinăului. Kremlinul, un  furnizor de „instabilitate controlată”, continuă să trateaze Republica Moldova ca „zonă de interese”. Regimul separatist este transformat într-o proprie rezervație, iar  apariția altor actori este enervantă pentru Federația Rusă care se străduie să-i aibă la distanță.Vice-premierul rus Dmitrie Rogozin, sosit la Chișinău într-o „vizită privată” vine cu un îndemn către autorități să pună cruce pe aspirațiile europene în schimpul unei  formule vechi imperiale, vorba e de această  Uniune Euro-Asiatică. Umilitor pentru băștinași mesajul șovinului rus a fost unul de încurajare pentru liderii  separatiști și cetățenii nostalgici din spațiul pruto-nistrean care nu se bucură de independență  și trăiesc mintal în fosta URSS. Autoritățile centrale și locale cu tăcere au acceptat această palmă usturătoare primită în Piața Marii Adunări Naționale, spațiu unde a fost consfințită independența statului molovean. Palma a doua  ne-au dat-o politicienii noștri  când, în  favoarea desfășurării a unei sărbători mai puțin potrivite pentru soarta basarbenilor,  cea de 9 mai, au transferat pentru mai târziu  manifestările dedicate Zilei Europei. Să nu ne mirăm  de ce rânza separatiștilor prinde în volum, de unde atâtea ONG-uri prorusești și de ce  avem proteste ale acestora la sosirea în Chișinău a cancelarului german și șefului Comisiei Europene?

Ceva mai devreme am mai avut un alt “oaspete” la Chișinău mesajul căruia a fost nu mai puțin plin de venin.

Nu ne pot duce în eroare relatările altor oficiali, cum a făcut-o în aprilie curent vice-ministru de externe rus Serghei Gubarev. Diplomatul afirmă că „partea rusă nu și-a schimbat atitudinea, respectă  suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova”, iar Kremlinul optează pentru un “statut garantat” regimului tiraspolean.

 Sună bine, însă cum părțile înțeleg acest statut? Chișinăul pare debusolat. Moscova oficială, în postura de păpușar geopolitic, este  fățarnică. Liderii secesioniști perfect înțeleg rolul lor de marionete. Ultimii, avându-l la capul mesei pe acest tânăr Șevciuk, se umflă-n pene ca curcanul. Chișinăului i se artă cu degetul. Gubarev declară că, în cazul dacă Moldova se dezice de neutralitate, Federația Rusă va revendica dreptul la autoderminare al Transnistrei. Diplomatul pomenește  de varianta „B”.  Să înțelegem că vorba este despre un scenariu asemănător cu invazia militară rusească din 91-92 la Nistru și  intervenția din 2008 asupra Georgiei? Regimul anticonstituțional de la Tiraspol nu este este oficial recunoscut de Kremlin, pe când Osetia de Sud și Abhazia sunt tratate ca state independente. Însă care e diferența? Nu o observ. Nina  Ștanski, duduița de la „externele” tiraspolene, spre deosebire de oficialii moldoveni,  cu cizm(a)-ulița deschide ușile birourilor demnitarilor de pe Piața Smolenski. Este și o șmecherie când acest Gubarev declara că „scopul trativelor  este convețuirea  de mai departe a Tiraspolului și Chișinăului și aceast format trebuie să fie determinat de Tiraspol și Chișinău”. E culmea, deoarece declarația o face un diplomat de rang înalt care presupune profesionalism și puțină carte, însă care tratează separatismul promoscovit, un zero din punct de vedere al dreptului internațional, la egal cu puterea constituțională de la Chișinău. Dacă cu două decenii în urmă Kremlinul potrivea conflictul transnistrean ca un mecanism în contextul reîntoarcerii „oiței rătăcite” – Molodva în „familia frățească”, un fel de URSS modernizat, actualmente nu e greu de intuit o nouă fațetă a diplomației rusești: confruntarea Chișinău-Tiraspol este folosită ca o stăvilă-impas în calea Moldovei spre UE.

Să înțelegem că mesagele oficialilor moscoveți au priză doar la o parte a societății?

Da, într-o oarecare măsură. În douzeci de ani o parte din populația din dreapta Nistrului s-a dezamăgit în posibilitatea de reîntregire a țării, iar cei din stânga intoxicați de o „spălare de creieri” acerbă precum că sunt stăpâni în „propriu stat” și tratează autoritățile chișinăuiene  ca dușman. La sfârșitul anului trecut în Chișinău la lucrările mesei rotunde „Securitate prin Cooperare” a participat Juris Poikans, un bun prieten, delegat pentru misiuni speciale la externele letone. Acesta, vorbind despre țara sa, afirma lucruri care au paralele cu realitatea noastră.  Diplomatul afirmă că minoritatea rusă locală, nu va putea fi integrată niciodată în totalitate. O parte din aceasta vede în Moscova centrul cultural și ar  fi culmea naivității să ne iluzionăm că am izbuti să-i convertim la valorile naționale. Societățile  rușilor desprinse de fosta metropolă  devin  o țintă-cheie prin intermediul cărora  Moscova le transmite un mesaj de măreție de altădată a „Sfântei Rusii”.  Uniunea Eurasiatică, „Lumea Rusiei”, Uniunea Vamală sunt instrumente ideologice ale Kremlinului care, coroborate cu arma energetică a „Gazprom”-ului, urmează să readucă fostei metropole statutul pierdut de supraputere. Mesajul proimperial în veșminte nostalgice este adresat altor etnii și băștinașilor nesatisfăcuți de starea actuală a lucrurilor.  Ca și consecință, atât în țările Baltice, cât și în Republica Moldova, o parte din tinerii  ruși se constituie în organizații radicale care  resping aspirațiile proeuropene și democratice, promovează idei comuninste  și au un comportament agresiv.Însă, dă, suntem un stat democratic și le oferim posibilitatea să-și expună opinia. Nu-i vom schimba niciodată sută la sută. Prin urmare, în opinia mea, ar trebui să colaboram cu acest segment.

Reieșind din cele expuse putem să constatăm, cum se mai aude uneori, că originile conflictului sunt și etnice?                                                                                                                                       Nici într-un caz. În 1992  de două ori am fost la Nistru, iar în calitate de camarazi de arme  am avut concetățeni de origine rusă, ucraineană și belorusă.

Despre ce fel de origini etnice ale conflictului putem vorbi? Pe ambele maluri locuiesc în majoritate reprezentanți ai unei și aceiași etnii, ei  propovăduiesc o religie comună. Apoi, în stânga Nistrului o bună parte din populație dețin pașapoarte moldovenești.Toleranță zero pentru o astfel de afirmație, deoarece este o cursă a neprietenilor. Mare le este pofta  să impună societății perceperea precum că acest conflict este un război civil și are rădăcini  etnice, pe când armata și diplomația rusă pe acest fundal apar ca pacificatoare. Specialiști în dreptul internațonal, inclusiv din Federația Rusă, apreciază vărsarea de sânge de la Nistru ca conflict armat cu caracter internațional. Dacă vorbim despre originile conflictului  înțelegem că acesta a fost unul zămislit în birourile politbiroului comunist și coridoarele KGB.  Președintele Sovetului Supream al fostei URSS Anatolii Lukianov declara în decembrie 1989 că dacă vrem independență,  Moscova va destrăma „RSSM  în cinci republici autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană și moldovenească”.

Este mai greu să reintregim cetățenii simpli sau reprezentanții puterii?

Cu cetățenii simpli lucrurile stau mai previzibil și, în mod surpizător,   chiar pentru cei care în primăvara-vara anului 1992 stăteau în tranșeele vis-a-vis. Afirm aceasta în știință de cauză.   Politicienii sunt înrăiți. Șefciuk-Ștanski resping din start discuțiile problemelor din „coșul” politic propus de Chișinău, abordarea pericolelor din zona de securitate și modificarea formatului de pacificare. Dovadă este încăpăținarea negociatorilor  tiraspoleni la rundele de la Lvov și Odesa.  Nu e greu să intuim originile acestei îndărătnicii. Dificil e să discuți  cu o parte din foștii militarii ruși, tot soiul de specialiști și   foști „eliberatori” sosiți pe timpuri la Tiraspol. Unii, mai puțini la Chișinău, încearcă să ne convingă că datorită lor noi am fost „luminați”, soarele a apărut de asupra plaiului nostru. În alegeri sprijină partidele pilitice de orientare prorusă, exprimându-și în așa mod nostalgia față de imperiu, și, dacă doriți, disprețul față de băștinași.

Guvernarea de la Chișinău, spre deosebire de fostele autorități comuniste, a reușit să deblocheze  procesul de negocieri în formatul „5+2”. Sunt suficente  capacități pentru a negocia reintegrarea teritorială a țării?

Revenirea la masa tratativelor este una propice pentru coalția proeuropeană apărută în 2009.  Deblocarea negocierilor, ca și în  cazul depășirii crizei politice recente, s-a datorat într-o mare măsură și eforturilor partenerilor internaționali. „Atâta timp cât negocierile continuă, –  a declarat ambasadorul american William Moser după negocierile de la Odesa, – oamenii pot să spere că la un moment dat se va ajunge la un acord de reglementare”. În linii generale dimensiunea „5+2” oferă oportunități pentru reîntregirei țării. Din partea Chișinăului avem negociatori și specialiști buni. Alta e, nu totul depinde de ei. La ce fel de flexibilitate poți să te aștepți de la Nina Ștanski, pretinsă diplomat, care în ajunul unei noi runde de negocieri declară despre necisitatea fortificării trupelor rusești în zonă? Prin aceasta se explică randamentul scăzut al formatului. Nerealizate au rămas proectele promițătoare despre care s-a vorbit în capitala irlandeză pentru societățile civile și ziariștii, necisitatea unei platforme preocupate de protecția drepturilor omului, libera circulație, cooperarea în educație.

 

 

 

În acest moment, care ar fi soluția  pentru rezolvarea  conflictului transnistrean ?

Lanțul acțiunilor care se impun este  pe înțelesul unui student de la relații internaționale: declararea spațiilor din stânga Nistrului ca teritoriu ocupat, exluderea din formatul negocierilor a Tiraspolului; negocieri directe cu Federația Rusă sub ochii ONU-UE; retragerea trupelor străine din Republica Moldova; monitorizarea situației de către observatori internaționali neafiliați; procese de democratizare în regiune și  un referendum liber; acordarea unui statut special în componența Republicii Molodva.  Exluderea din negocieri a Tiraspolului este explicabilă deoarece regimul Smirnov-Șevciuk este un actor nul în relațiile internaționale.  Războiul din 1991-1992 ne-a fost impus de Federația Rusă, iar pe acordul de încetare a focului din 21.07.1992 sunt semnăturile a doi președinți, rus  Boris Elțin și Mircea Snegur. Alta e, logica academică în materie de securitate nu se lovește cu practica. Forța argumentului cedează argumetului forței în situația când Rusia este membru cu drept de veto în Consililului de Securiate al ONU.Cheia reglementării transnistrene este departe de Chișinău și Tiraspol. Importante sunt calitatea  mesajului către cetățenii regiunii separatiste, „pașii mici” reali ai autorităților, fortificarea măsurilor de încredere  și promovarea „diplomației populare”, însă fără suportul   coechiperilor externi nu o vom găsi. O viitoare unificare, ca și în cazul RFG, va fi un compromis al marilor actori geopolitici europeni și ale Statelor Unite.  Fără implicarea activă  a  acestora  este o naivitate să vorbim despre un viitor statut special pentru regiune, ca armata rusă să se retragă,  ca actuala operațiunea învechită de menținere a păcii  să se transforme într-o  misiune civilă cu mandat internațional, iar regiunea  să fie democratizată și demilitarizată.O Uniune Europeană pasivă în soluționarea conflictului egalează cu recunoașterea dreptului Federației Ruse de a gestiona lucrurile în regine pe placul său. Concluziile din recentele declarații ale oficialilor europeni în cadrul  vizitelor la Chișinău precum că,  conflictul transnistrean nu prezintă impediment pentru cursul european al țării sunt indicii promițătoare. Chișinăul, chiar în condițiile unei crize politice profunde, a primit un semnal clar: domnilor politiceni, căutați-vă onest de treabă, Moldova are șanse să între în familia europeană!Sensibilizarea organismelor internaționale ONU, OSCE, UE, Consiliului Europei pentru crearea unor condiții favorabile pentru reintegrare este importantă pentru autorități, experți în domeniu și societatea civilă. Stringentă devine necesitatea deplasării la un alt nivel a discuțiilor în problemele care țin de „coșul” politic, statutul operațiunii și forțele de menținere a păcii. În cadrul negocierilor, cum s-a întâmplat la Lvov și Odesa, aceste discuții  în permanență sunt blocate de negociatorii ruși și tiraspoleni. Aceștea nu acceptă alte soluții decât cele parvenite din birourile de la Kremlin, ei tind să transforme formatul „5+2”, chiar în fața observatorilor occidentali,  într-un mecanism ineficient, într-o a doua Comisie Unificată de Control.În contextul unei viitoare asocieri cu UE,  de rând cu eforturile pe plan extern, sunt importante străduințele autorităților/societății civile pentru minimalizarea riscurilor, dezvoltarea reală a economiei, reforme favorabile, promovarea proiectelor sociale, remedierea justiției, combaterea crimei organizate/corupției ca drept fundamental al omului  ce ar face Republica Moldova atractivă, iar în final ar contribui la reintregirea statului.

Angela Grămadă Interviuri. InfoPrut

Îi mulțumim pentru amabilitatea și receptivitatea cu care ne-a acordat acest interviu.

Leave A Reply