ROMÂNIA BREAKING NEWS

Referințe și documente. Cum și de ce au ajuns nobilii români din Transilvania, de la egalitate cu cei unguri, la despuierea de averi și drepturi

Referințe și documente. Cum și de ce au ajuns nobilii români din Transilvania, de la egalitate cu cei unguri, la despuierea de averi și drepturi

Drumul nobilimii românesti în istoriografie

Sunt puține subiecte în istoria românilor din Transilvania care să fi cunoscut o evoluție istoriografică așa de contradictorie și supusă unor comandamente ale vieții politice naționale precum cel al nobilimii românești din regatul medieval al Ungariei

Interesul pentru această problematică a fost marcat în mod direct de caracterul angajat și polemic al istoriografiei noastre referitoare la Transilvania în toată perioadă modernă și contemporană. Până după anul 1848 nobilimea a fost clasă conducătoare în societate, contestată vehement prin revoluție și înlăturată treptat în perioada următoare din vârful piramidei sociale. În condițiile specifice ale Transilvaniei nobilimea și-a păstrat hegemonia în viața economică, politică și socială chiar și în noile rânduieli burghezo-democratice, până la marile reforme consecutive unirii cu România din anul 1918.

Situația se explică în parte prin raporturile naționale și sociale din această provincie, clasa dominantă aparținând în cea mai mare parte minorității naționale maghiare, pe când majoritatea româneasca constituia grosul claselor defavorizate ale societății. Lupta de emancipare națională și socială s-a dus timp de secole tocmai împotriva acestei nobilimi străine și înstrăinate care exprima în epoca modernă fără echivoc interesele națiunii maghiare.

Cazul baronului Nopcea, singurul aristocrat de origine româna prezent pe Câmpia Libertății de la Blaj în 1848

Nobilimea de origine româna se găsea în secolele luptei naționale într-o poziție deosebit de incomodă, aparținătoare etnic națiunii române, social însa fiind mai apropiată clasei nobiliare maghiare.

Această antinomie a obligat pe aparținătorii acestui grup social la opțiuni definitive în favoarea unei națiuni sau alteia, cu sacrificarea unuia din elementele fundamentale ale identității lor, fie naționalitatea româneasca, fie avantajele statutului nobiliar.

Orice altă soluție era exclusă, precum dovedește cazul baronului Nopcea, singurul aristocrat de origine româna prezent pe Câmpia Libertății de la Blaj în 1848, ale cărui servicii au fost însa respinse de areopagul național.

Minoritară în mod flagrant și margina-lizata în rândul nobilimii, covârșitor de alt neam, nobilimea româneasca nu mai conta prea mult nici pentru corpul național din care se ridicase. Ba, mai mult, încrâncenarea conflictului național româno-maghiar, care se apropia de deznodământ, a provocat excese propagandistice cu puternice reverberații înistoriografia româna și maghiară, care au anihilat aproape complet încercările de cercetare senină a subiectului.

Din păcate, naționalismul istoriografie din deceniile premergătoare anului 1918 a determinat chiar mari istorici, de autoritatea unor Ioan Bogdan și, cu oscilații, Nicolae Iorga, să nege apartenența acestei categorii sociale la istoria noastră. De cealaltă parte, anexarea nediferențiată a nobilimii române la nobilimea ungurească – uneori chiar fără menționarea originii – este una dintre practicile constante ale istoriografiei maghiare, având ca finalitate deposedarea popoarelor nemaghiare de propriul trecut și trecerea acestuia în patrimoniul națiunii dominante. Cazul nobilimii românești nu se deosebește cu nimic de cel atât de notoriu al continuității daco-romane și românești ori cel al pretinsei inferiorități de cultură și civilizație a românilor.

Drumul nobilimii românești în istoriografie pornește încă de la imaginea prin care românii s-au impus contemporanilor din secolele XIV-XVI:

…aceea de campioni ai luptelor antiotomane și continuatori demni și virtuoși ai romanității antice, ai cărei urmași sunt.

În conștiința epocii renascentiste latinitatea constituia ea însăși un blazon, la care ei, prin elita lor, adăugau noblețea meritului, ca popor sau ca indivizi, în război cu dușmanul Creștinătății și statutul de nobil dobândit de la suveran.

Primii noștri istorici umaniști subliniază ca pe o noblețe a întregului popor român, originea sa din „Țările Ramului”, romanitatea lui, dovedită cu numele său, cu latinitatea limbii, cu vestigiile antice aflate peste tot. Această idee componența a conștiinței de sine a poporului român, ce va deveni doctrina la reprezentanții școlii Ardelene, așa cum constatau încă umaniștii veacurilor anterioare, este atât de puternică, încât interpolatorul cronicii lui Ureche, Simion Dascălul, preluând necritic un izvor privind originea românilor maramureșeni din tâlharii Romei, era veștejit unanim ca un „basnuitoriu” fără socoteala, deși se grăbește să adauge că pentru merite militare împotriva tătarilor, regele Ungariei „i-au neamisit pre toți… unde și astăzi trăiesc la Maramureș”. Cucerirea și colonizarea romană, „descălecarea dentâi”, s-au înfăptuit desigur sub conducerea unor căpetenii, a unei nobilimi, dar și cronicarii și Cantemir par conștienți ca nobilimea româneasca medievală nu continua neapărat pe cea antică.

Istoriografia umanistă, deși cu informații bogate de natură socială și privind, prin excelență, clasa suprapusă și evenimentul politic, nu face din viața socială un obiect special de studiu, inovație ce aparține lui Dimitrie Cantemir în a să „Descrierea Moldovei”. Grigore Ureche, spre exemplu, deși are un „cap” rezervat Ardealului, nu face referiri speciale la viața socială.

Miron Costin, în schimb, pornind de la o altă experiență, inclusiv participarea la o expediție militară în Transilvania la 1659, și o formație intelectuală de alt nivel, afirma că românii din Ardeal

„au păstrat neschimbat numele cel vechiu și se mândresc și azi cu numele de români, până azi sunt mult mai numeroși ca ungurii, au o limbă mult mai frumoasă și mai apropiată de cea italiană”

Iar despre maramureșeni:

„ei nu sunt supuși nimănui, liberi, nu slujesc până azi niciunui stăpân… Au privilegii deosebite și sunt până azi neîntrecuți în treburile ostășești”.

La un nivel de concepție și informație superior, stolnicul Cantacuzino, istoric de factură modernă, precursor al preiluminismului, anticipează fără echivoc crezul școlii Ardelene:

„iară noi rumânii suntem adevărați români și aleși”

Aflarea nobilimii la români sub stăpânirea ungară este constatată într-un număr nesfârșit de documente, din care numai o mică parte au văzut lumina tiparului.

Încă în documentul lui Bela al IV-lea din 1247 se vorbește de nobilimea din Țara Lytira, adică Țara Lotrului, care nobilime este arătată cu numele de „maiores terrae”. Acești nobili aveau dreptul recunoscut tuturor nobililor de a putea apela la curia regească contra sentințelor capitale.

Alt document din 1274, îi ridică pe mai mulți valahi păzitori de graniță, la rangul de nobili, spunându-se în el ca să intre în rândul și ceata nobililor din ținutul lor. Regii dăruiesc sau întăresc nobilimea sau stăpânirea de moșii unor români (prin care din urmă fapt ei și sunt înnobilați).

Un document din 1269 conține dăruirea lui Ștefan, ducele Transilvaniei către Mihail și Neculai Goștian (după nume, învederat români) a dreptului de nobilitate și ca mulțumire pentru slujbele făcute în expediția contra bulgarilor. Un altul din 1296, îi înapoiază lui Ion Nicola, român, dreptul de vamă de pe moșia Vasarhely (drept nobiliar).

Un alt document din 1306, îi conferă kneazului Stanislau, fiul lui Stan, moșia Strâmtura (Surduky);

altul din 1336, stabilește hotarele moșiei Bedeuhaza, a lui Drag și Dragoș, valahi, slugi devotate ale regelui Carol Robert;

alt document din 1343 vorbește despre un proces pentru moșia lui Crăciun cu Bogdan, ambii voevozi din Maramureș;

… un altul din același an, dă lui Crăciun moșia Bilka.

Un document din 1360 dăruiește lui Stan, fiul lui Petru, „credinciosul valah al regelui”, moșia românească Roșia de sus (Felseurona) „cu drepturile de care se bucură nobilii regelui”.

Un altul, în sfârșit, vorbește de „nobilii români” Sandu, Mihail, Alexa, iar altul de sora românului Dragoș, nobilă Doamnă Stana.

Nobilii și knezii români din Hațeg sunt arătați ca luând împreună parte la judecarea unui proces între knezii Mușat, Stroia și Zaicu, sub președinția vice-voevodului Transilvaniei, Petru.

În 1399, îl găsim pe Stiborius, voevodul Transilvaniei și comitele Zarandului, adresându-se către toți și către fiecare din nobilii, „atât unguri cât și valahi”, castelani sau vicecastelani.

Tot nobili români după numele lor sunt și aceia pomeniți de documentul din 1404: Ladislau și Mihail Ciula, Neculai de Muncel, Barbu sin Leul de Barbatviza (râul Bărbatului) și Neculai Baciu.

Un act din 1406 vorbește de nobilii români Balk, Dragoș și Nan din Sarvaș; altul din același an, îi pomenește și pe alți nobili români: Vanea, fiul lui Vancea și Vancea, fiul lui Slav, proprietarii moșiei Apșa, aflată până astăzi în posesia românilor.

În 1409, Sigismund regele Ungariei dăruiește domeniul Hunedoarei din Transilvania lui Voicu, militar al curții regale, fiul lui Sârbu, precum și fiului lui Voicu, Ioan (Corvin de Huniade), numit în alte documente Ioan Valahul (Românul), cuprinzând în acea dăruire și pe frații lui: Voicu, Mogoș și Radul și pe unchiul său, alt Radul, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu.

Rezultă din acest act că aceștia toți erau români nobili care slujeau la curtea lui Sigismund, atât din numele lor, din scrierea lui „Radul” cu articolul postpus românesc și din arătarea anume ca român a lui Ioan, de unele din ele.

În 1411 se judecă Pypo de Ozora cu nobilii români Fărcaș, Ștefan și Ladislau de Mutnuk arătați anume că români de alt document, pentru moșia Varu, dându-se dreptate acestora, pe motivul prescripției de 30 de ani.

În același an sunt citați mai mulți români nobili din familia Macicaș: Dionisie, Andreiu, Fărcaș, Costea, Ioan, fiul lui Mihail, fiul lui Ladisau de Macicaș, ca proprietari ai moșiilor Ruginoasa, Toplița, Leurdeni și Tâncova.

În 1422 se întâlnesc românii „magistrul Stânciul și Drăgan, fiul lui Manciul Valahul din Comiat, ca proprietari ai moșiei Vozești din districtul Caransebeșului.

Alt act, din 1422, îl amintește pe nobilul român Ștefan de Olachy.

Unul din 1428 vorbește de nobilul Dan de Doboș. Albert, regele Ungariei, îi confirmă pe nobilii români, Mihail, fiul lui Mihail de Ciornă și pe Blaș, fiul lui Stoian de Ciorna, în posesia moșiilor lor părintești, dispunând să le stăpânească cum stăpâneau moșiile lor și ceilalți nobili români din Banat.

Un document din 1430 amintește pe o nobilă doamnă Stana, fiica lui Ioan voevod de Rozalia, a cărei origine româneasca se vede pe numele ei, apoi din faptul că soțul ei, Gurhu „este arătat că român”.

În 1457, regele Vladislav întărește privilegiile tuturor nobililor valahi, ale knezilor și a celorlalți valahi din ținuturile Banatului, ca mulțumire pentru credința și slujbele pe care ei le făcuseră, nu numai lui ci și predecesorilor lui, regilor Ungariei, mai cu seamă în apărarea vadurilor Dunării contra deselor năvăliri ale turcilor. Deasemenea se mai întâlnește o nobilime româna numită chiar în documentele maghiare „boerones” (boieri) în ținutul Făgărașului.

Mai aducem din nenumăratele documente care constată existența unei bogate nobilimi române în țările de peste munți în vremile mai vechi, încă următoarele:

Unul din 1442, dania lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ștefan și Mihail din Craciunești pentru slujbele aduse în zilele împăratului Sigismund și ale regilor Albert și Vladislav, danie ce se face în condițiile în care „îndeobște românii posedă moșii în Maramureș”.

Când se introduc români în moșii câștigate prin judecăți, formula obișnuită este că ei au fost reintroduși în curțile lor nobiliare.

Alt document din 1511, dat de Contele de Thomor, căpitanul Făgărașului, îi confirmă pe Vulcan și pe Vasile, fii răposatului Comșa, pe alt Radul, fiul răposatului Stoica, pe Stanislau Karabel, fiul răposatului Șandru de Viștea, în averea moșiilor și în oficiul de boieri pentru Viștea de sus și de jos și jumătatea satului Arpașul de jos și peste 17 țigani, boierie ce o căpătase strămoșul lor de la Mircea, voevodul Munteniei și Banul Severinului.

Altul, din 1513, îi dăruiește lui Neculai, vice-voevodul Transilvaniei, moșiile nobilului român Petru Ladu din Slatina, mort fără moștenitori.

Un alt document, din 1518, conține un schimb de proprietăți între nobilii Ladislau (Vlad), Racovița și Petru de Zylvas (din Slivaș) care se văd a fi fost români, de pe numele de familie al celui dintâi și acel de moșie al celui din urmă. Prin alt document, din 1519, regele Ludovic dăruiește nobililor români Ladislau și Ludovic Fiat și lui Ladislau Racovița pădurea Lojna, ca mulțumire pentru vitejia lor în luptele cu turcii.

… pe picior egal nobilii români cu cei unguri

În sfârșit, mai aducem, din miile ce se află încă, un alt document din 1540, prin care se pune pe picior egal nobilii români cu cei unguri, spunându-se în el că:

„același lucru și pentru nobilii români este de înțeles și de ținut, așa numai că românul nobil împreună cu nobilii unguri să verifice depunerea jurământului și să-l îndeplinească”.

Acești nobili români se bucurau de toate privilegiile nobleței maghiare, adică de a fi judecați de curia regească și de a fi scutiți de plată dârei numită tribut, adică a birului. Ei mai dobândeau adeseori dreptul sabiei asupra făcătorilor de rele pe care îi prindeau pe moșiile lor.

Odată cu nobilimea românilor, dispăru și proprietatea pe care o posedă. Această clasă contopindu-se în nația domnitoare, răpi poporului român cea mai mare și mai de seamă proprietate a pământului.

Dar această trecere fu și ea silită, deoarece de la un timp începu a se impune ca o condiție a păstrării titlului de nobil și a pământului de moștenire, practicarea religiei catolice.

Nobilii români care nu voiau să se supună condiției de contopire cu nația dominatoare și trecerea la catolicism erau despuiați de proprietățile și drepturile lor

Acei dintre nobili care nu voiau să se supună acestei condiții erau despuiați de proprietățile lor.

Despuierea deveni sistematică după anul 1657, când se institui un fel de comisie, „Forum productionale”, chemat a revizui moșiile fiscale înstrăinate, considerând că atare proprietățile tuturor nobililor români care nu puteau justifica titlul de stăpânire.

Moșia era confiscată, iar boierul considerat ca „boier căzut”.

Mai ales în Țara Făgărașului, mai toți vechii români trecură „prin sită deasă a forului productional și mulți din ei pierdură pe lângă moșiile Ior și libertatea Ior personală”. Se purtau procesele pentru aceste moșii timp foarte îndelungat, avocații având interes a le prelungi, așa că unul din ele, acel al boierilor din Gridu și Făgăraș a început în 1650 în limba latină, continuându-se de la 1761 în limba maghiară, pentru a se sfârși abia la 1854, la Curtea din Viena în limba germană. Mulți dintre nobilii români se lepădaseră încă de mai înainte de moșiile lor, pentru a căuta dincolo de munți pacea sufletească.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Sursa: extrase din A.D. Xenopol – „Istoriografia Nobilimii Românești din Transilvania”, enciclopediae.blogspot.ro, scritub.com/istorie

Leave A Reply