REFACEREA RAPIDĂ A LEGĂTURII TRANSATLANTICE. ÎN AVANTAJ SAU CU RISCURI PENTRU FLANCUL ESTIC?

Viorel LUCACI – 28 februarie 2021

 

INTRODUCERE

 Întrebarea din a doua parte a titlului pare improprie şi fără sens. Doar pare. Deoarece lucrurile sunt puțin mai complicate decât se văd la suprafață. Cum să presupui că a reconsolida legătura transatlantică – cea atât de mult afectată de periplul de patru ani neagreat a lui Donald Trump la Casa Albă – ar genera vreun risc pentru statele din flancul estic al NATO? Problema în discuție nu este legată de acțiunea în sine, ci de retorica utilizată şi de viteza de reconsolidare. Nu de scopul ei, ci de stilul în care se vrea a fi efectuată. De asemenea, depinde de modul în care decizionalii înțeleg ceea ce înseamnă a reface o alianță slăbită din interior, cu slăbiciuni exploatate din exterior. Dacă această refacere înseamnă a găsi imediat „inamicii” cărora să le arunci retorici pripite şi posibil generatoare de tensiuni suplimentare, atunci… da, avem o problemă. Pentru că, reculul generat de această tendință de a inversa evoluțiile induse de Donald Trump în edificiul euroatlantic, ne-ar putea pune în situații riscante în anumite condiții. În special pe zona de joncțiune cu interesele Moscovei. Părerea unora – chiar şi după deznodământul complicat şi fierbinte al alegerilor din SUA de anul trecut – este că Donald Trump nu a slăbit efectiv alianța, ci doar a inițiat o modificare semnificativă a principiilor pe baza cărora funcționează aceasta. A fost oare o greșeală de calcul strategic în mandatul lui Donald Trump? Probabil că muți dintre cei care vor citi integral articolul, nu vor fi de acord cu ideile din următoarele pasaje ale textului. Fie le vor găsi ca fiind ciudate.

 

CONTEXTE MODIFICATE IMPUN CALCULE MODIFICATE

Puțini sunt cei care pot oferi acum un răspuns edificator la întrebarea anterioară cu privire la greșeala de calcul. Se poate accepta că o asemenea discuție a fost generată preponderent în jurul intenției lui Donald Trump de a slăbi prezența militară americană din Germania. O inițiativă care a generat discuții aprinse, nu doar la Berlin, ci şi în cercurile de la Pentagon. Cei mai mulți însă, nu vor să accepte faptul că este posibil ca Donald Trump – de fapt întreaga sa administrație – să nu fi fost în dezacord cu existenţa NATO, ci exclusiv cu modul în care această alianță funcționează. Neînțelegerea acestei nuanțe subtile ar putea induce erori de calcul reale în viitor. Periferiile alianței sunt cele care simt cel mai bine astfel de erori. Aceeași greşeală de înțelegere, nu a făcut decât să accentueze fracturile deja existente între ceea ce denumim a fi „Vechea Europă” (binomul franco-german) şi acele state membre NATO care – în principal din motive istorice – au o cu totul altă raportare/conduită în relația lor cu vecinătatea estică, spre deosebire de Berlin şi Paris. Până în prezent, nimeni şi nimic nu a reuşit să găsească un numitor comun pentru modul în care toate statele membre ale NATO din Europa percep Estul din perspective strategice, economice, militare şi geopolitice. Un obiectiv imposibil de atins în prezent. Există cel puțin două abordări diferite, care din păcate tind a deveni antagonice. Donald Trump a accentuat acest antagonism, iar Moscova a încercat să profite la maxim de această situație. Antagonismul abordărilor celor trei piloni de bază ai sistemului euroatlantic (SUA, NATO şi UE) şi clivajele interne ale acestui sistem, care au generat trecerea de la convergențe către divergențe de optici strategice fundamentale, vor fi tratate detaliat într-un viitor articol.

Considerentele expuse anterior lasă de înțeles că există o probabilitate considerabilă ca divergențele de abordare strategică dintre SUA şi UE – considerate ca entități de putere distincte – manifestate în ultimii ani, să fie dincolo de Donald Trump din punct de vedere al cauzelor şi să nu poată fi remediate atât de ușor de către noua administrație Biden. Trăim vremuri care devin tot mai inadecvare pentru a face predicții exacte. Pentru că totul este impredictibil. Aviz marilor „optimiști” ai noii ere Biden.

Acum câțiva ani, reputatul geopolitician american George Friedman definea cauzele care generează şi propagă fracturile din Europa, ca fiind „puncte de presiune”. O interesantă carte [1] de-a sa, poată chiar acest titlu. Nu știm dacă aceste „puncte de presiune” nu au devenit cumva „zone de vacuum”. Istoria ne-a dovedit nu odată, că din punct de vedere geopolitic presiunea a creat mai puține probleme decât vidul. Presiunea, „umplerea” în general, poate fi ușor generată şi gestionată de forțele interne încă de la proiectarea unui sistem strategic (de exemplu, ani ’40 şi ’50). Vidul în schimb, facilitează penetrarea unor forțe (interese) externe sistemului. De aceea, presiunea strategică euroatlantică ar trebui menținută şi distribuită eficient între granițele geografice ale sistemului. Acest tip de raționament este oarecum similar cu cel din așa-zisa „Teorie a presiunilor laterale” [2] din geopolitică.

Revenind la unul din elementele centrale ale acestui text, putem spune că în prezent există o incertitudine cu privire la decizia de slăbire a prezenței militare americane din Germania. Pentru a înțelege mai bine tema, se cuvine a fi reprodus aici un extras din cadrul unei postări din 4 februarie a generalului Alexandru Grumaz. Dumnealui spunea: <<Toate planurile legate de reducerea trupelor din Germania de către administrația Trump, sunt în așteptare, în timp ce noul șef al Pentagonului (…) revizuiește ideea (…). Anunțul urmează directivelor noii administrații Biden că decizia de a scoate până la 12.000 de soldați din Germania, ar trebui să fie examinată de noua echipă a Pentagonului. Liderii de la Berlin au fost surprinși de această mișcare vara trecută, la fel ca lanțul militar de comandă al SUA, iar oficialii de aici au considerat-o ca un fel de afront. Toate mișcările puse deja în mișcare în cadrul planului Trump, care include mutarea sediului EUCOM și al Comandamentului SUA Africa de la Stuttgart la Mons, Belgia, sunt „în îngheț” (…). Unii observatori au remarcat în mod privat că lanțul militar de comandă pare să meargă încet în punerea în aplicare a deciziei surpriză a administrației Trump, pe care președintele de atunci însuși a recunoscut-o că a fost (…) din furia față de Germania.>>

Aici apare o nelămurire, firească din perspectiva noilor contexte. Este dificil de înțeles care sunt rațiunile strategice, de securitate sau de intelligence la nivelul NATO, care conferă în continuare o eligibilitate atât de mare Germaniei de a fi securizată și de a găzdui atât de multe trupe și echipament american pe teritoriul ei. Germania, care față de Federația Rusă, de China sau de Iran privind geografic, se află mult mai departe decât oricare alt stat membru NATO de flanc. De ce? În contextul în care întreaga paradigmă de securitate mondială se resetează fundamental, de ce tot Germania beneficiază de umbrela militară americană? Statul, despre care nu poate nimeni nega că a cauzat al Doilea Război Mondial. Statul, care în prezent manifestă simpatii serioase – chiar strategice – față de China și față de Federația Rusă? Logica tinde a lipsi din această situație. Cu ce a greșit administrația Trump că a vrut să mute centrul de greutate al NATO în Europa către flancul estic, slăbind atenția de pe Germania și crescând-o pe Polonia și nu numai pe Polonia? Inclusiv România ar fi avut de câștigat ca urmare a acestei modificări de abordare.

 

TRENAREA RAȚIUNILOR DIN ANII ’40

Specialiștii susțin că principalul motiv al prezenței masive a forțelor armate americane NATO în Germania, ar fi rațiunea încă valabilă de a ține „America în Europa”, „germanii liniștiți” şi „Rusia în afară” [3]. Putem fi de acord cu acest deziderat, cel puțin parțial. Însă, vorbim de calcule strategice stabilite acum aproape opt decenii, în zorii a ceea ce avea să devină Războiul Rece. Adică în urmă cu peste două generații. Atât de lungi să fie oare memoriile şi efectele înfrângerii Germaniei Naziste? A ține Rusia afară din Europa și America înăuntru ei, sună deosebit de curajos astăzi, în condițiile în care, atât termenul „afară” cât și „înăuntru”, nu mai au sensuri atât de clare ca cele din ultima parte a anilor ’40, când a fost creat NATO. Ce înseamnă în prezent „afară” sau „înăuntru”? Totul a devenit mult mai nuanțat astăzi. Rusia este destul de înăuntru, dacă ne gândim la relațiile economice uriașe şi complexe pe care le are cu Germania și la simpatiile cu Franța. Cât privește SUA, din păcate ele sunt mai mult afară, în primul rând ca efect imediat al mandatului lui Donald Trump, dar şi al retoricii lui Emmanuel Macron. Germania este încă jos (liniștită) poate strict din punct de vedere militar, dar și acest aspect este discutabil. Economic și strategic însă, Germania este foarte sus. Chiar cel mai sus din UE, odată cu Brexit-ul, de când… avem impresia că UE tinde a deveni un fel de „Al IV-lea Reich” sub o formă de soft power.

 

RISCURILE INDUSE

 Aceste inversiuni de aspecte fundamentale ale lumii euroatlantice, sunt foarte serioase și de profunzime. De aceea, ecuațiile de funcționare ale NATO ar trebui modificate radical. Altfel, cel puțin o parte din Europa ar putea părăsi complet orbita strategică a SUA. Iar acest lucru nu poate fi benefic pentru statele est europene, în caz particular și nici pentru pacea lumii, privind general. O rupere completă a Europei de SUA, ar însemna şi o scindare internă a bătrânului continent. Este limpede că Joe Biden nu va avea un mandat ușor, nici pe intern, nici pe extern.

Graba şi grija cu care Joe Biden încearcă încă din primele zile ale mandatului său să refacă puntea peste Atlantic, nu pot fi decât salutare. Însă, a se încerca în același timp o reaprindere a conflictului din estul Ucrainei implicând o creștere a tensiunilor pe flancul estic NATO, în paralele cu zăngănitul de arme reactivat în jurul Iranului, nu credem că este benefic. Lumea este deja obosită şi tensionată urmare a Pandemiei COVID19.

 

ÎNCHEIERE

Cele mai multe dintre instituțiile internaționale, tratatele şi organizațiile create după 1945 au avut ca principale scopuri, evitarea creării premiselor unui Al Treilea Război Mondial şi blocarea expansiunii URSS – a comunismului – către vestul Europei. Atunci când tot acest ansamblu de valori, instituții și credințe va cădea în desuetudine din cauza alterării civilizației euroatlantice, imediat un Al Treilea Război Mondial ne va bate la ușă.

 

Adnotări:

 

[1] FRIEDMAN George, PUNCTE DE PRESIUNE – Despre viitoarea criză din Europa, Bucureşti 2016, Editura LITERA, 333 de pagini.

[2] Teoria presiunii laterale a fost dezvoltată de românul Ion Conea, cel considerat a fi cel dintâi teoretician al geopoliticii românești. <<Plecând de la abordările profesorului Ion Conea privind „coeficientul de presiune” exercitat de statele vecine asupra spațiului naţional, analiștii americani Nicholas Choucri şi Robert North au elaborat teoria „presiunii laterale” în raporturile dintre state. Datorită exercitării acestei presiuni, orice expansiune a statului naţional (migrații, activităţi economice, comerț, invazie militară, penetrare culturală sau religioasă, drepturile minorităților etc.) în spațiul vecin – numit de geopoliticienii ruși „vecinătatea apropiată” – poate avea ca efect ciocniri de interese sau chiar apariția conflictelor militare”>> [estras din lucrarea „ION CONEA (1902-1974) – PRESIUNEA LATERALĂ”, publicată în revista GeoPolitica (geopolitic.ro)].

[3] Extras din analiza „Noua ordine a lui Macron, o capcană pentru Europa Centrală și de Est” scrisă de Valentin Naumescu, publicată pe hotnews.ro la data de 22 februarie 2021: <NATO nu a fost creat pentru ce spune domnul Macron, ci pentru rațiunile explicate de primul secretar general al Alianței, lordul Ismay – „NATO a fost creat pentru a-i ține pe ruși afară, pe germani liniștiți și pe americani înăuntru” (Europei), principii valabile și astăzi. Interesele dominatoare ale Moscovei în relația cu Europa Centrală și de Est nu au dispărut odată cu desființarea Tratatului de la Varșovia, în 1991>.