ROMÂNIA BREAKING NEWS

Răspunsul României la mecanismele de control sovietic (1949-1964) de Victor Țibrigan

SHARE
, / 939 0

Controlul sovietic

După 1944 în nordul Transilvaniei au fost dislocate mai multe trupe sovietice care jucau rolul de „protectori” ai autorităților maghiare din zonă. În spatele Kremlinului, Budapesta aprobase operațiuni de infiltrare împotriva PCR ordonând conducătorilor Societății Agricole Maghiare din Transilvania [EMGE] și Societății Muzeelor din Transilvania să mențină „cele mai strânse contacte” cu liderii de încredere ai Frontului Popular Democratic Maghiar din Cluj. Scopul era obținerea secesiunii Transilvaniei și încorporarea acesteia în Ungaria prin crearea unui „coridor majoritar maghiar” ce ar lega regiunea secuiască de statul ungar (Nastasă et al., 2002, apud Watts, 2010/2011, 168-169). Astfel, România nu a fost capabilă să-și exercite suveranitatea deplină asupra regiunii până în 1958.

Totodată, PCR fusese divizat în mai multe „aripi”: aripa basarabeană prosovietică, aripa transilvăneană și aripa naționalistă. Dacă primele două formau „Biroul Moscova” ai căror conducători erau legați direct de serviciile de spionaj sovietice (DI)[1], aripa naționalistă era mai puțin dependentă de sovietici, printre membrii acesteia amintim de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Pe lângă „grupările” PCR aflate într-o permanentă dispută activau și consilieri sovietici care controlau instituțiile de forță din România și cele 16 companii mixte sovieto-române (SOVROM) – înființate pentru plata către URSS a despăgubirilor de război și funcționau ca un adevărat mecanism de spoliere a României. Chiar în fruntea primului serviciu de informații (Direcția Generală de Siguranță și Protecție: DGSP), înființat în 1948, au fost numiți trei ofițeri sovietici MGB/KGB: Pantelei Bodnarenko, alias Pantiușa[2], precum și adjuncții acestuia Alexandru Nicolschi, alias Boris Grümberg, și Vladimir Mazurov (Mazuru) (Watts, 2010/2011, 195).

Serviciul de informații externe (Direcția de Informații Externe: DIE), fondat în martie 1951, a fost pus sub conducerea lui Saharovski, consultant sovietic pe probleme de spionaj. Treptat instituția devine copia serviciului sovietic de informații externe și trece sub conducerea ofițerilor ruși, unguri, bulgari, ucraineni și germani cu experiență în cadrul Comintern-ului (Troncotă, 2003, 28-31 și Bratu, 2001, 43-46 apud Watts, 2010/2011, 195). Lafel și miliția, garda de frontieră etc. erau dirijate de consilieri și experți cu puteri aproape absolute. Or, controlul instituțiilor de securitate din România se realiza după un model bine definit: pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informații și securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al partidului și să fi absolvit „un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova”, precum și programele adiacente create special pentru aliații sovietici (Troncotă, 1999, 337 apud Watts, 2010/2011, 197), timp în care erau supuși recrutării fie KGB sau GRU, fie de organele partidului comunist sovietic.

Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea însemna în primul rând lupta contra „Biroul Moscova” și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei linii de distanțare de Kremlin, Dej și Bodnăraș au reușit să îi câștige pe consilierii sovietici de partea lor la începutul anilor ΄50, însă Stalin nu a putut uita intervenția lui Dej în favoarea dialogului între URSS și Iugoslavia, acesta din urmă fiind deseori catalogat de Beria ca „titoist” (Chirițoiu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 173), ceea ce echivala cu „trădător”.

Campania de „românizare” a conducerii PCR a fost inițiată de Dej și susținătorii lui cu mare atenție începând cu anul 1949 prin epurarea elitelor aservite sovieticilor și înlocuirea lor treptată cu veterani ai războiului civil și cadre de etnie evreiască din aripa ucraineano-basarabeană, persecutați de Moscova. Totuși „Biroul Moscova” era puternic consolidat, iar pentru a spori controlul sovietic asupra României acesta „impune” Regiunea Autonomă Maghiară (RAM). Noua Constituție a României elaborată de Stalin și Molotov stipula prin articolul 19 înființarea RAM și federalizarea statului român. Anunțul constituirii autonomiei maghiare, publicat pe 18 iulie 1952, i-a nemulțumit pe mulți lideri de la București, mai ales pe Dej. Prin crearea „Micii Ungarii” Stalin a vrut să se asigure că România nu va aluneca în direcția Iugoslaviei, sau și mai rău, într-o direcție antisovietică. Mai ales că Dej nu se bucura de mare încredere în fața Kremlinului.

Conducătorul RAM, Lajos Csupor, menținea legătura permanentă cu reprezentanții militari sovietici (comandamente militare și GRU) și cu consulul sovietic din Cluj, Albert Petrovici Akulov. Comandamentele militare sovietice erau dislocate în cele mai importante localități din Transilvania: Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighet, Șimleu Silvaniei, Huedin, Brașov (Stalin), Timișoara, Arad și Sibiu (Hlihor și Scurtu, 2000, 54, apud Watts, 2010/2011, 183). Această acoperire a Budapestei de Moscova a constituit factorul determinant în revitalizarea pretențiilor teritoriale la adresa României.

 

Răspunsul românesc la adresa mecanismului de control sovietic

În urma adoptării unei linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că, preluând exemplul lui Hrușciov (care câștigase simpatia comunității internaționale prin „procesul” intentat stalinismului), va reuși treptat să înlăture atât troika – deja condamnată – Ana Pauker, Vasile Luka, Teohari Georgescu, cât și influența directă a Kremlinului asupra României. „Cei trei, singurii adevărați staliniști, erau vinovați – susținea Dej – de instituirea unui regim de teroare în statul român și de concentrarea în mâinile lor a unei puteri abuzive folosite împotriva partidului și a populației” (Secu, 2011, 61). Astfel, „destalinizarea” demarată de Hrușciov în URSS a constituit contextul favorabil pentru demersurile lui Dej de înlăturare a consilierilor sovietici de la conducerea economiei românești. Iar la mijlocul anului 1954, România a fost prima țară din Blocul sovietic care și-a „răscumpărat” Sovrom-urile.

Retragerea trupelor și consilierilor sovietici

La sfârșitul lui octombrie 1956, CC al PCR l-a însărcinat pe primul-ministru, Gheorghe Stoica, ca în cadrul reuniunii a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova să ceară retragerea trupelor și consultanților sovietici (Retegan, 2000, 178, apud Watts, 2010/2011, 205). Interpretarea acestei intenții a Bucureștiului de către misiunea diplomatică americană a pornit de pe o pistă greșită: „regimul de la București va ține piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice” (Current Intelligence Bulletin: The Hungarian Situation, apud Watts, 2010/2011, 205).

            Deși Kremlinul își exprimase acordul privind retragerea consultanților, Bucureștiul și-a menținut presiunea argumentând prin greșelile profesionale, politice și personale ale acestor „consultanți” deveniți între timp „ofițeri de legătură” a Centralei KGB. Cu toate acestea, pierderea influenței militare directe și reducerea numărului de consultanți sovietici a fost contrabalansată de rețelele de agenți sovietici – cunoscuți ca cetățeni români sau cu dublă cetățenie aflați în poziții de conducere. Decizia lui Hrușciov privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a fost privită de KGB ca fiind cea mai mare greșeală a sa, mai ales că Moscova a fost luată prin surprindere de provocarea Bucureștiului, mai ales că rețelele de informații sovietice nu erau încă suficient de extinse pentru a compensa această retragere militară.

 

Eliminarea rețelelor sovietice de informații din cadrul partidului sau aparatului de stat

Eforturile românilor de a elimina în totalitate controlul sovietic nu a încetat nici după retragerea trupelor militare. Dispunând de o rezervă generoasă de agenți sovietici în România, Moscova a apelat la „noi rețele formate din ofițeri de armată și informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România (Watts, 2010/2011, 207). Principalele „surse” de recruți au fost Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan” întoarse în România în 1944, iar persoanele rezidente în zonele de graniță româno-sovietică formau „efectiv o armată de spioni secreți (neoficiali)” (Troncotă, 1999, 479, apud Watts, 2010/2011, 207). Imediat după retragerea militară, granița dintre România și RSS Moldovenească a fost închisă, iar contactele politice și culturale întrerupte. Din 1959, RSS Moldovenească a devenit un adevărat bastion al operațiunilor clandestine orientate împotriva României. În domeniul spionajului extern, KGB-ul din RSSM a desfășurat acțiuni de informații și contrainformații în România. Aceste activități se desfășurau doar prin câteva surse ilegale, care investigau starea de spirit a populației și „propaganda românească” în privința Basarabiei. Datorită „relației speciale” dintre România și RSSM cererile pentru vizitele particulare la rudele din România erau în prealabil minuțios examinate, iar avizul de placare era acordat cu mare greutate. Persoanele care primeau totuși aprobarea treceau printr-o procedură complicată de verificare și era obligatoriu să lase acasă un membru al familiei (de obicei, unul dintre copii), ca garanție că nu vor evada din „închisoarea popoarelor” (Moraru, 2008, 180-183).

Primele mișcări de eliminare a agenților sovietici s-au realizat în cadrul armatei, acestea fiind coordonate probabil de Bodnăraș. Modelul trimiterii unui ofițer superior, mai întâi în producție și apoi al demiterii a devenit modul românesc de a scăpa de ofițerii GRU din forțele armate – eliminarea generalului-maior Constantin Doncea și generalului-maior Villiam Suder (Sola Pool, 1995, 87-88, apud Watts, 2010/2011, 199). Conform unui ordin, emis de ministrul Afacerilor Interne la 10 februarie 1959, organele operative trebuiau să efectueze urmărirea: „a) spionilor, diversioniștilor, teroriștilor; (…) l) persoanelor suspecte de spionaj, a celor care au intenții de trădare, de diversiune și teroare, a foștilor legionari activi, a membrilor organizațiilor naționaliste și dușmănoase, precum și a elementelor care desfășoară o activitate dușmănoasă intensă împotriva Republicii Populare Române, dacă aceste elemente s-au sustras urmăririi informative, dispărând de la domiciliu” (ACNSAS, fond documentar, dosar 111, vol. 4, ff. 25-48, in Moldovan et al., 2007, 445). Prin intermediul agenților săi loiali infiltrați în forțele armate române și cele din statele membre ale Tratatului, Kremlinul a reușit să mobilizeze militarii – miniștri și generali instruiți în URSS și recrutați de sovietici – în timpul blocadei Berlinului.

Reacția Bucureștiului a fost imediată: 1. epurarea corpului de ofițeri din armată și din serviciile secrete; 2. reorganizarea modelelor instituționalizate prin care se păstra influența sovietică. „1961 a fost ultimul an în care DSS și-a trimis agenții de informații la Institutul Felix Dzerjinski (și programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofițerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligați să urmeze cursuri de reciclare la țară”[3] (Troncotă, 1999, 482 apud Watts, 2010/2011, 213). Astfel principala cale de pătrundere a influenței sovietice în cadrul instituțiilor de aplicare a legilor statului a fost eliminată. Singurele țări din Tratat care au luat astfel de decizii majore au fost Albania (care oricum va ieși din Tratat) și România, spre deosebire de Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria și Bulgaria, care și-au trimis ofițerii serviciilor secrete și ale armatei la cursurile de instruire de la Moscova timp de 30 de ani, ba chiar și după prăbușirea comunismului.

 

Măsurile României pentru neutralizarea rețelelor de agenți sovietici și blocarea Kremlinului în încercarea de a construi altele

În prima parte a anului 1962 confruntarea între serviciile de informații românești și cele sovietice capătă un caracter oficial, mai ales atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu”[4] de ofițeri de contraspionaj și contrainformații, care aveau misiunea să descopere agenții și rețelele sovietice. „Biroul monitoriza activitățile și contactele personalului de la ambasada sovietică și desfășura operațiuni de supraveghere asupra principalilor recruți, concentrându-se în această perioadă de început pe foștii cominterniști și pe veteranii războiului civil spaniol care, fără excepție, fuseseră inițial recrutați și instruiți ca agenți de informații sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată” (Troncotă, 1999, 480-482, apud Watts, 2010/2011, 219).

Sovieticii au fost blocați și în încercarea de a restabili controlul asupra armatei prin intermediul generalilor Epișev și Podgornîi, iar relațiile între serviciile de informații din România și serviciile țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia încetau gradual. DSS a fost instruit să nu furnizeze nicio informație brută consilierilor străini pentru a combate orice transfer de informații către Centrala KGB.

În august 1962 Biroul Țărilor Socialiste dispunea deja de o listă cu 149 de persoane indentificate ca „agenți sovietici infiltrați în România”. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu și Emil Bodnăraș s-au angajat direct în închiderea acestor rețele. Ceaușescu observase că așa-numiții „consilieri” sovietici „continuă să recruteze cetățeni români pentru rețelele de agenți sovietici pentru a-i folosi în această țară, și în străinătate” (Otu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 229). Metoda de desființare a rețelelor KGB a fost aplicată sistematic și era bine organizată: „ei combinau un „morcov” – iertarea totală a greșelilor din trecut, protecție fizică și chiar onoruri – cu un „băț” – promisiunea unor repercursiuni severe în cadrul unor abateri ulterioare” (Watts, 2010/2011, 233).

Mitul „calului troian” românesc susținut de membrii Tratatului

Dinamicile intra-Pact au stat sub eforturile Moscovei și „familiei socialiste” a Pactului pentru a menține România în mod formal în cadrul alianței Blocului Sovietic și a masca gradul de opoziție a României față de politicile URSS la nivel internațional. Această strategie de „disuadare și blocare” a rămas constantă începând cu Nikita Hrușciov, Brejnev, în scurta perioadă Andropov și în cea mai scurtă a lui Cernenko, ca și sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Cu toate acestea, KGB-ul a reușit să angreneze membrii Tratatului în strategia de „măsuri active” pentru a exploata un anumit tip de neîncredere: România trebuia să aibă o imagine de „cal troian” sovietic, a cărui independență masca o loialitate totală față de Kemlin, mai mare chiar decât a celorlalte state aliate Blocului sovietic. Centrala KGB a fost pusă într-o situație delicată când a constatat că România punea capăt legăturilor operaționale de informații cu alte servicii ale Tratatului de la Varșovia. În 1962, Stasi este forțat să oprească o operațiune comună RDG-România de răpire și execuție a emigranților și a dezertorilor, care se derula încă din anii ’50 (Dosarul Balcanilor). Iar în aprilie 1963 Stasi evită să împărtășească tehnologia de supraveghere șefului DSS, ajungându-se mai târziu ca ambele servicii secrete să refuze încheierea unui acord (Herbstritt și Olaru, 2005, 66-67/257-259, apud Watts, 2010/2011, 218, 227). Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegațiile sovietice. maghiare, bulgare și românești spre New York în septembrie 1960, redă situația relațiilor dintre membrii Tratatului: „Toate celelalte delegații aveau o atitudine rezervată față de Gheorghiu-Dej și de români, în timp ce Hrușciov, Kádár și liderul bulgar, Tudor Jivkov, afișau o camaderie destul de strânsă (…) La un moment dat Hrușciov s-a plâns că „ în România, și chiar în rândurile Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naționaliste și antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină” (Șevcenko, 1985, 97, apud Watts, 2010/2011, 209). Centrala KGB a înlăturat DSS când a introdus „relațiile operaționale regulate și directe”, prin care au fost instituționalizate departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria și Polonia. Tema „calului troian” a fost fabricate cu grijă de serviciile secrete sovietice și a constituit o lovitură în materie de informații atât pentru SUA, cât și pentru România. Prejudecata anti-românească în CIA și Departamentul de Stat era alimentată prin rapoartele experților est-europeni care „erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, care urmăreau în primul rând interesul țărilor de origine” (Watts, 2010/2011, 224). Pe tot parcursul Războiului Rece România se opunea politicii externe și de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianței și manifesta dorința de a se apropia de Vest. Pentru a evita un conflict deschis și a preveni o posibilă retragere a României din politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice (Idem, 42-43). Consecința a fost o izolare diplomatică față de occident a României menținută chiar și după căderea Zidului Berlinului. Astfel, fostul șef al SIE, Flaviu Predescu, în urma unei vizite efectuate pe 14 aprilie 1992 în țările membre NATO, a fost uluit de atmosfera grea conform căreia România era vinovată de toate relele de dinainte de 1989, iar în noua concepție asumată la nivel internațional „nici măcar nu existase vreo confruntare între NATO și Tratatul de la Varșovia, că doar România otrăvise relațiile internaționale” (Predescu, 2011, 93). În nota informativă a șefului ZAIG referitoare la situația din România se spune că:

„Utilizarea continuă a tuturor posibilităților statelor membre ale comunității socialiste pentru a acționa în Republica Socialistă România, cu scopul menținerii și intensificării legăturilor existente dintre România și Tratatul de la Varșovia și CMEA, precum și contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operațională politică” (Herbstritt și Olaru, 2005, 361-362 apud Watts, 2010/2011, 42).

 

Impactul disidenței României asupra relațiilor ostile sovieto-americane

Întâlnirea de vârf de la Geneva, din 1955, a arătat o realitate fundamentală: Statele Unite și Uniunea Sovietică erau încleștate într-o competiție geopolitică. Era vorba despre un joc cu sumă nulă, unde câștigul pentru una dintre părți era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealaltă. În cele din urmă, America a fost antrenată în Europa prin sfera sa de influență ținând în frâu aventurismul sovietic (Kissinger, 1994/2010, 456).

Pe măsură ce divergențele între România și celelalte țări CAER se acutizau pe tema planificării supranaționale și specializării, Dej devine tot mai prudent în a critica alte partide, mai ales pe cel iugoslav și chinez. Mai mult decât atât, Bucureștiul se plângea permanent de problemele sale în relațiile cu URSS și celelalte țări socialiste, primind înțelegere din partea iugoslavilor, trecuți de mai multe ori prin divergențe acute cu Moscova. Iată ce declara Gheorghiu-Dej despre problema agenturii sovietice în 1963:

„Există o mare preocupare de spionomanie la ei [sovietici – n.n.]. În această direcție, Hrușciov a spus că vin de la Securitate la el și-i spun: uite ce se petrece în România. Îi vin cu diferite chestiuni pe cap, că de ce s-a desființat școala NKVD, aceștia vin cu o serie întreagă de probleme, deci sunt alimentați cu spionomanie de parcă la noi în țară s-ar întâmpla nu știu ce fel de lucruri prăpăstioase ca și în țările capitaliste. Aparatul lor este orientat unilateral, vin la noi și caută nod în papură, nu vin să vadă munca oamenilor, partea aceasta a orientării, speră să găsească și inventează lucruri care nu există în realitate, tendențioase, pentru că sunt preocupați de spionomanie, preocupați de lucruri care nu au nici în clin, nici în mânecă cu relațiile frățești dintre țările socialiste” (Stanciu, 2010, 23).

După războiul sino-sovietic din 1962, Bucureștiul s-a implicat activ pe cale dimplomatică în medierea dintre părți, deși era un negociator nedorit de Kremlin. Așa s-a făcut că, pe 6-7 iunie 1962, la cea de-a XVI-a sesiune CAER de la Moscova apar primele neînțelegeri româno-sovietice cu privire la adoptarea unei politici economice comune (Watts, 2010/2011, 235). Astfel încât, în anul următor, la ședința CAER, delegatul român Alexandru Bârlădeanu a sfidat în mod deschis statutul hegemonic al Uniunii Sovietice, ridicând problema „spolierii economiei naționale prin Sovrom-uri” (Secu, 2011, 63). În același an, România încheie primele acorduri economice bilaterale cu China și cu Franța, precum și unul cu Germania de Vest, determinând nemulțumirea est-germanilor (Herbstritt și Olaru, 2005, 80-81, apud Watts, 2010/2011, 235). Atitudinea Statelor Unite vizavi de chestiunea românească a fost una pasivă: „O premisă centrală a politicii de îngrădire fusese aceea de a lăsa eliberarea Europei de Est pe seama timpului și de a nu face opoziție frontală controlului sovietic” (Kissinger, 1994/2010, 482-483). Pe lângă aceasta, acțiunile sovietice aveau rolul de a distrage atenția de la București și lansarea imaginii României de „cal troian” sovietic. O parte din zvonurile lansate constau în „afirmații, conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanță strategică, în timp ce Cvartetul strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia – erau de importanță capitală[5] (Watts, 2010/2011, 241). Însă realitatea a fost alta: în încercarea de a garanta securitatea granițelor sovietice, liderii de la Kremlin s-au preocupat intens de crearea/păstrarea unui glacis strategic alcătuit din state socialiste. Moscova urmărea cu maximă atenție mișcările sateliților din glacis, hotărâte să nu permită nici cea mai neînsemnată abatere de la tiparele modelului sovietic (Constantiniu, 2010, 243). Încordarea din timpul crizei rachetelor și construirea Zidului Berlinului au permis autorităților de la București să se îndepărteze de Moscova permițând ralierea politicilor strategice ale SUA. Totodată, decizia președintelui John F. Kennedy de a oferi asistență României pentru „a urma o cale independentă” (J.F. Kennedy Library apud Watts, 2010/2011, 246) l-a determinat pe Dej să-i trimită președintelui american o scrisoare secretă prin care-l informa că: „țara sa nu susținea decizia sovietică privind amplasarea de rachete și nu va participa la nici un conflict armat provocat de Moscova”. El a subliniat faptul că Moscova încălcase articolul 3 al Tratatului, atunci când, fără a-i consulta pe ceilalți membri anterior luării deciziei, hotărâse amplasarea armelor nucleare în Cuba și mobilizarea forțelor Tratatului de la Varșovia. Dej a asigurat Washingtonul că nu va permite amplasarea de armament nuclear sovietic pe teritoriul României, oferind SUA „posibilitatea să folosească orice metodă pentru a proba aceste declarații” (Garthoff, 1995, 35, apud Watts, 2010/2011, 245-247). Și cererile sovieticilor de sporire a bugetului militar au întâlnit o opoziție din partea Bucureștiului, care a venit cu contra-argumentul că o eventuală expansiune militară nu este necesară, deoarece nu ar exista un pericol real de agresiune dinspre Occident. Decizia României de a opta pentru o cale națională a desăvârșirii comunismului a fost oficializată la 26 aprilie 1964, prin publicarea de către organul de presă a PMR, „Scânteia”, a Declarației cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Data adoptării textului, 22 aprilie, nu era întâmplătoare având în vedere că în aceeași zi era sărbătorită cea de-a 94 aniversare a lui Lenin. Această „Primăvară de la București” oferea României statutul de „insubordonat” în cadrul alianței apărând pozițiile care erau suspect de apropiate Vestului și dădea toate semnele că va proceda astfel și pe viitor:

 „Militând pentru promovarea unor relații economice normale, reciproc avantajoase, fără condiții politice, fără restricții și discriminări, Republica Populară Română, ca și celelalte state socialiste, își dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială” („Scânteia, 23 apr. 1964 in Magazin istoric, an XI, nr. 116, aug. 2011, 65).

 Aspectul unic al Primăverii de la București a fost că România și-a redactat „declarația de independență” într-un moment în care Moscova desfășura deja „măsuri active” de a încadra România nu numai în categoria statelor socialiste „deviaționiste” (Iugoslavia, Albania și China), cât și alături de adversarii NATO. Eforturile liderilor sovietici au fost canalizate spre ascunderea scopului „declarației” și diminuarea apelului „prezentând-o ca o propunere egoistă făcută în avantajul României” (Watts, 2010/2011, 248). Nici măcar decretele 176, 310 și 411, adoptate de Dej în aprilie-iulie 1964, prin care au fost eliberați ultimii deținuți politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane), nu au scăpat de aparatul de dezinformare sovietic. Conform relatărilor de mai târziu ale fostului ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu[6], decretele de eliberare a deținuților politici nu reprezentau altceva decât o decizie politică prin care Gheorghiu-Dej își îndeplinea două obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internațională și căștiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului: „Era, de fapt, o măsură politică în conses cu „reabilitările” victimelor stalinismului din celelalte țări. Numai că Dej i-a eliberat pe toți, nu doar pe câțiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aș vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenții deoarece și-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri și cu un prestigiu crescut pe plan extern și cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase” (Betea, 2001, 102, apud Secu, 2011, 63). Conform rapoartelor CIA „experimentul” românesc viza „înlăturarea controlului sovietic” (CIA Board of National Estimates, apud Watts, 2010/2011, 248), însă atenția Occidentului s-a concentrat mai mult asupra aspectelor economice ale declarației. Nici dezicerea de Planul Valev și nici poziția oficială conform căreia „suveranitatea statului socialist presupune ca el să dețină în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieții economice și sociale” nu au atras atenția Washingtonului. Or, în rapoartele sale, CIA ajunsese la concluzia că autoritățile de la București „se convinseseră aparent, de faptul că URSS nu poate exercita presiuni politice serioase sau sancțiuni economice și că aceasta nu  va interveni pe cale militară” (Romania’s Position in the Soviet Bloc, 22 apr. 1964, apud Watts, 2010/2011, 250-251).

Autor: Nicolae Țîbrigan

Sursa foto: Adevărul.ro

Bibliografie

  • Constantiniu, Laurențiu. (2010). Uniunea Sovietică între obsesia securității și insecurității. București: Corint.

  • Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste  și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. În Historia, an XI, nr. 116, august 2011.

  • Kissinger, Henry. [1994](2007). Diplomația (trad. Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu). București: ALL.

  • Moldovan, Silviu, B., Anisescu, Cristina și Matiu, Mirela. (2007). „Partiturile” Securității. București: Nemira & Co.

  • Moraru, Pavel. (2008). Serviciile secrete și Basarabia (1918-1991). Dicționar. București: Editura Militară.

  • Predescu, Flaviu. „Cum a predat Talpeș americanilor „fantomele” Securității”, Lumea, an XVII, nr. 12 (225), 2011.

  • Secu, Ioana Elena. „Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!”, Historia, an XI, nr. 116, august 2011.

  • Stanciu, Cezar. „Când tovarășii români și sârbi îi bârfesc pe tovarășii sovietici”, Historia, an X, nr. 107, noiembrie 2010.

  • Watts, Larry, L. [2010](2011). Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (trad. Camelia Diaconescu). București: Editura RAO.


[1] În timpul războiului (1941-1945) DI a funcționat sub numele Departamentul de Informații Internaționale (OMI) sub comisarul politic șef al lui Stalin, Șerbakov, cu Dimitrov și Manuilski ca adjuncți. Printre sarcinile sale se numărau controlul și finanțarea acoperită a partidelor comuniste străine, crearea și diseminarea propagandei scrise și radio, dezinformare, managementul grupurilor internaționale de pe front și al comitetelor antifasciste, comunicare și relații externe, și spionaj direct.

[2] La 28 august 1948, când Direcția Generală a Securității Poporului a fost înființată oficial prin Decretul nr. 221 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare România, Pantelei Bodnarenko (deși era cetățean sovietic) a devenit, printr-un decret emis în aceeași zi, primul ei director general, cu gradul de general-locotenent de securitate (Art. I – Domnul Pintilie Gheorghe se numește pe data de 15 august 1948 în gradul de general-locotenent de securitate, cu funcțiunea de Director General, clasa 15 de salarizare și se însărcinează cu conducerea DGSP). Belu Zilber, fost militant comunist, spunea despre Pantelei că luptase ca soldat în cavaleria lui Budionîi și că „zeci de ani ucisese cu mâna lui mulți dușmani de clasă”. Totodată a structurat instituția DGSP după modelul NKVD înțesând-o cu membri ai vechilor rețele de spionaj sovietice din România. Anii în care a condus DGSP (1948-1952) au fost marcați de cele mai masive represiuni de natură politică înregistrate vreodată în România. Soția lui, Ana Toma (Grossman), era o versată agentă a Direcției de Informații Externe a NKVD (vezi Moraru, 2008, 201-203).

[3] Ofițerii DSS și cei din armată care se întorseseră din URSS de la cursurile de instruire cu soții rusoaice/sovietice – toate păstrându-și legătura cu Moscova – aveau posibilitatea fie de a divorța, fie de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

[4] Acest „nucleu” era cunoscut sub denumirea de „Biroul Țărilor Socialiste” evoluând ulterior în unitate pentru Serviciile de Informații Socialiste (sau unitatea anti-KGB) cunoscută oficial prin denumirea UM 0920/A (1969-1978) și UM 0110 (1978-1990). Unitatea a fost condusă în perioada 1963-1965 de către ofițerul de contraspionaj Aurel Mirce. În 1965 colonelul Constantin Iosif  l-a înlocuit pe Mirce ocupând funcția până  în 1978, când a fost descoperit ca fiind agent sovietic în urma dezertării lui Mihai Pacepa.

[5] Rapoartele asupra insignifianței României ieșeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. Conceptul „cvartetului” de importanță strategică din aripa nordică a Pactului a fost dată în circulație pentru prima oară când în mass-media occidentală se vorbea despre tentativa KGB-ului de asasinat a lui Dej în timpul zborului pe o rută peste Himalaya, unde sovieticii nu au cerut în mod intenționat aprobarea din partea Beijing-ului pantru tranzit. Drept urmare, avionul risca să fie doborât de autoritățile chineze. Gheorghiu-Dej remarca atunci: „Hrușciov avea nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii că dreptatea e de partea lui, în disputa cu Mao” (Watts, 2010/2011, 235).

[6] Corenliu Mănescu a fost comisar politic pregătit la Moscova și condusese o perioadă în anii ’50 Direcția Politică a armatei. Conform unor rapoarte, acesta „urmase o școală specială de securitate din Uniunea Sovietică”, după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne” (Romanian Unit, 1967, apud Watts, 2010/2011, 239).

Victor Țibrigan

Sursa: victortibrigan.wordpress.com

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press