București și Cernăuți, gazde pentru lansarea volumului al II-lea al lucrării documentare „Călătorii identitare. Românii megieși” al autorului Mihai Nicolae 
VIDEO: „NAȚIONAL și GLOBAL în societatea contemporană” – dezbatere la Muzeul Naţional al Țăranului Român 
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) lansează astăzi, 21 februarie, Sesiunea de finanțare nerambursabilă pentru anul 2024. 
Se lansează prima ediție în limba română a volumului „BASARABIA raport politico-economic”, important document istoric al Comisiei Hoover pentru România, în 1919 
Finalizare proiect Punte peste veacuri al AC Ținutul Neamțului 
Muzică și incluziune – proiect încheiat al Asociației Omis în decembrie 2023 
Proiectul Tradiții de Crăciun al Asociației Omis – 2023 
Documentarul „Vasile Tărâțeanu – Arcașul neamului românesc din nordul Bucovinei” va fi lansat și la București 
Profesorul Virgil COMAN un neobosit susținător al luptei românilor din Peninsula Balcanică va fi omagiat la București 
La Muzeul Țăranului Român se va sărbători 105 ani de la Unirea Bucovinei cu România …revitalizarea imperiului Rus
Putin evaluându-și imperiul
Până la urmă a devenit oficial. Acțiunile Rusiei, inițial ascunse după o retorică neutră, au devenit efective, și odată cu asta, cu intrarea într- o nouă fază, din ce în ce mai multe declarații ale oficialilor ruși, inclusiv ale liderilor de la vârf, arată adevăratul interes al Moscovei. Acest lucru demonstrează fără tăgadă faptul că Rusia a intrat în linie dreaptă în vederea îndeplinirii aspirațiilor ei, refacerea imperiului, ajutată fără îndoială de atitudinea ezitantă și conciliantă a marilor puteri, preocupate cu propriile lor probleme cum ar fi criza mondială, sau prea dornice să închidă ochii la acțiunile rusești, ignorând pericolul pentru a trece cu bine peste următorul ciclu electoral. Practic, Rusia a ajuns în faza în care este atât de sigură pe ea și pe pasivitatea Occidentului, încât nici nu încearcă să-și disimuleze intențiile, ci chiar le anunță în declarații sforăitoare. Chiar și până acum, intențiile rusești erau disimulate doar pentru naivi și neinițiați, pentru orice observator și cunoscător al spațiului rus, erau clare și limpezi ca și lumina zilei.
Nu trebuie să mergem în urmă cu douăzeci de ani, la disoluția Uniunii Sovietice, pentru a justifica asta, deși și în acea perioadă au fost semnale suficiente referitoare la intenția Rusiei de a-și prezerva imperiul atât cât putea la momentul respectiv de regres și de a-și crea baze pentru o viitoare revenire la care nu a renunțat niciodată, este suficient să amintim Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, Cecenia. Într-un articol mai vechi, din mai 2010, (Revenirea Rusiei la granița României. Puterea militară rusă astăzi) vorbeam de sintagma celor douăzeci de ani în cazul Rusiei, care se dovedește valabilă astăzi mai mult decât oricând. Comparația este deosebit de relevantă. În 1920 Rusia era în plin război civil, era o țară pustiită și distrusă. Douăzeci de ani mai târziu, revenea în forță, ocupând statele baltice, o bucată din Finlanda și din România. După încă cinci ani, ajunseseră la Berlin, jumătate din Europa căzând sub robia comunistă. În 1991, URSS se destrăma, paisprezece republici declarându-și independența și ieșind de sub tutela sovietică, moștenitoare a imperiului rămânând republica rusă. Au trecut douăzeci de ani, și din nou Rusia revine în forță, nu numai declarativ, dar și prin acțiunile sale. Atunci l-au avut pe Stalin, acum îl au pe Putin, care și-a asigurat conducerea pentru o perioadă îndelungată. Ce va fi peste cinci ani?
Calea spre expansiune
Nu ai cum să devii o putere expansionistă dacă nu îți consolidezi baza internă. Este ca și cum ai clădi ceva pe un fundament de nisip. Fără o susținere internă solidă, nu ai cum să încerci să îți extinzi dominația în exterior. Toate marile imperii au fost dictaturi care au zdrobit opoziția internă sau au beneficiat de o mare susținere internă care le-a facilitat expansiunea spre exterior. Imperiile antice sau feudale se bazau pe conducerea necontestată a unei singure persoane sau a unui grup elitist și toate s-au prăbușit atunci când susținerea internă s-a erodat sau au fost cucerite de un alt imperiu mai puternic. În timpurile moderne, prăbușirea imperiilor s-a produs tot în momente de criză, atunci când baza internă s-a erodat și cetățenii s-au revoltat. Așa s-a prăbușit imperiul austro-ungar în 1918, la fel ca și imperiul rus, german sau cel turc. Dar pe lângă consolidarea internă, mai sunt necesari și alți pași pentru a-ți putea asigura succesul atunci când vrei să redevii un imperiu puternic.
În două articole de anul trecut, (Strategia Rusiei pe termen scurt (I) și Strategia Rusiei pe termen scurt (II)) am făcut o incursiune în istoria expansionismului rusesc și a direcțiilor strategice de expansiune astăzi, explicând oarecum situația mai specială a Rusiei, mentalitatea și obiectivele liderilor ei. Acum voi enumera pașii pe care Rusia îi face sau i-a făcut recent pe calea revitalizării imperiului.
Consolidarea internă
Cu adevărat, în cazul Rusiei, problema este oarecum specială. Imperiul 
rus s-a prăbușit în 1918, dar a fost revitalizat sub forma celui sovietic, și el decedat în 1991. Iar acum, revine la forma sa expansionistă după cei douăzeci de ani de refacere, în cursul cărora și-a asigurat concursul intern. Dar cum?
rus s-a prăbușit în 1918, dar a fost revitalizat sub forma celui sovietic, și el decedat în 1991. Iar acum, revine la forma sa expansionistă după cei douăzeci de ani de refacere, în cursul cărora și-a asigurat concursul intern. Dar cum?Înainte de al doilea război mondial Stalin și-a asigurat baza internă omorând în fața plutoanelor de execuție și în lagăre orice opoziție, reală sau imaginară. Milioane de oameni au căzut victime nevinovate terorii și epurărilor. Cu toate astea, rușii încă îl consideră pe Stalin drept unul dintre cei mai mari lideri ruși, ceea ce spune multe despre mentalul colectiv al rusului. Nu este întâmplător că rușii sunt înclinați în proporție de cinci la unu pentru ordine în detrimentul libertății, conform sondajelor, pentru ei libertatea fiind sinonimă cu degringolada și jaful la scară națională din perioada lui Boris Eltsin, singura perioadă democratică din istoria Rusiei, cu excepția câtorva luni în 1917, de la revoluție până la puciul bolșevic. În plus, ei doresc să știe că Rusia este o mare putere, și pentru asta ar renunța la tot, cu excepția sticlei de votcă. În plus, rușii suferă de complexul tătucului într-o măsură mult mai mare decât alte popoare, de dorul de un lider puternic și autoritar care să gândească pentru ei, să facă totul pentru ei și în locul lor. Și acestuia, când se ivește, să-i dea toate prerogativele puterii, fără rezerve, ca și în întreaga lor istorie.
Pe aceste considerente, ascensiunea unei puteri autoritare reprezentată de persoana lui Vladimir Putin în Rusia de astăzi nu miră pe nimeni. Realitatea este că în tot decursul istoriei sale, menirea principală a statului rus nu era îndreptată spre cetățenii săi, ci doar pentru menținerea, întărirea și extinderea imperiului. E și normal, un teritoriu imens, cu cincisprezece republici unionale și peste o sută de popoare, și cu regiuni întinse unde rușii sunt minoritari, în unele părți sub 5%, ca și în unele republici caucaziene, de exemplu. În momentul în care menținerea imperiului nu este principala preocupare a statului, acesta trosnește din toate încheieturile, așa cum a fost în 1918 sau 1991. În marea lor majoritate, rușii preferă să-l mențină, renunțând pentru asta la libertate, dacă este nevoie. Astfel, nu este întâmplătoare ascensiunea lui Putin. Dacă nu ar fi existat Putin, el ar fi fost inventat sub forma unei alte persoane care să preia frâiele și să strângă șurubul în ideea menținerii unității imperiului, al consolidării lui și apoi al extinderii la momentul potrivit.
Este suficient să analizăm puțin ascensiunea lui Putin pentru a exemplifica asta. Provenit din mediile KGB, la data când ajungea premier era un cvasinecunoscut, iar popularitatea sa era de 2% în momentul când devenea președinte interimar după retragerea lui Boris Eltsin, în 1999. Exploziile unor bombe în blocuri soldate cu moartea a peste o sută de ruși îi dau pretextul unui nou război în Cecenia, deși una din tentative, cea de la Budionovsk, ridică mari semne de întrebare, iar cei care l-au acuzat pe Putin de înscenare au sfârșit-o rău, cei mai cunoscuți fiind doi deputați care au cerut o anchetă (unul împușcat și celălalt îmbolnăvit brusc a murit repede), și celebrul otrăvit cu poloniu, Alexandr Litvinenko. Indiferent, războiul declanșat în Cecenia, după retragerea rusească în urma războiului din 1994 – 1996, l-au adus pe Putin pe culmea popularității, el câștigând lejer două mandate de președinte din primul tur, mandate pe care le-a folosit pentru întărirea propriei puteri.
În toate pârghiile de decizie ale statului au fost puși oamenii de încredere ai lui Putin, celebri siloviki, adică foști angajați ai KGB-ului devotați președintelui. Oligarhii care nu s-au aliniat la comanda Kremlinului au fost aruncați în închisoare și averile lor confiscate în beneficiul companiilor de stat conduse de siloviki. Posturile media și ziarele care nu cântau în corul puterii au fost închise sau preluate agresiv de concernele loiale Kremlinului. Jurnaliștii care nu intrau în rând erau concediați, amenințați, bătuți sau chiar uciși, cea mai celebră fiind Anna Politkovskaia, ucisă în 2007, chiar de ziua lui Putin. În câțiva ani, nimeni nu-i mai putea sta în cale noului țar al Rusiei. Opoziția a fost lăsată să existe firavă, pentru a da aparența unei democrații și a-i permite Rusiei accesul în G-8 sau G-20, precum și pentru a da în fața partenerilor occidentali imaginea de legitimitate a liderilor ruși. Liderii au și inventat o sintagmă pentru democrația rusă, spunându-i democrație suverană. Noi suntem obișnuiți cu astfel de denumiri, doar am avut democrație directă sau democrație originală. Ceea ce ar trebui să li se spună rușilor este faptul că orice democrație care are nevoie de încă un termen pentru a o descrie nu mai este democrație.
Majoritatea absolută din Dumă a partidului prezidențial Rusia Unită a permis consolidarea puterii interne, inclusiv prin modificarea constituției ruse, fără referendum, astfel că acum mandatul prezidențial a fost mărit de la patru la șase ani. Chiar și acum, după alegerile din 4 decembrie, Rusia Unită are majoritatea relativă, și nu cred că ultranaționaliștii lui Jirinovski sau comuniștii se vor opune ideii unei coaliții deja anunțate de Medvedev. Un alt exemplu actual și concludent, în alegerile din Osetia de Nord a câștigat contracandidatul favoritului Kremlinului, imediat curtea constituțională l-a invalidat. La fel, tipic pentru conducerea autoritaristă a Rusiei, la alegerile actuale, pe lângă protestarii arestați și bătuți, mai bine de 500 de siteuri și bloguri de opoziție, internetul rămânând singura cale de exprimare a opoziției, au fost închise. Cam așa se aplică democrația suverană.
Constituția nu permite mai mult de două mandate consecutive, dar acum, după întărirea puterii, Putin și-a anunțat candidatura asigurându-și încă doisprezece ani la Kremlin. Faptul că aceasta nu este o găselniță de moment ci rezultatul unui plan bine gândit și pus la punct ne este demonstrat chiar de declarațiile lui Medvedev, care în fața unei audiențe atent selecționate din membrii partidului Rusia Unită, atunci când s-a justificat de ce nu candidează împotriva lui Putin, i-a scăpat că aceasta era înțelegerea lor încă din 2007, practic înainte de a fi uns ca succesor al lui Vladimir Putin. Nu cred că mai trebuie ceva demonstrat.
Asigurarea bazei materiale
Pe lângă consolidarea internă, pentru a deveni sau redeveni un imperiu, ai nevoie de o puternică bază materială care să-ți asigure mijloacele necesare. Toate imperiile au avut această bază, de la un teritoriu fertil în antichitate, până la produse extrase din colonii în epoca modernă. Iar Rusia dispune de această bază sub forma petrolului și gazelor, precum și a materiilor prime de care este avidă întreaga lume. Despre Gazprom s-a spus că este o armă mai puternică decât Armata Roșie, deoarece Gazpromul poate face să tremure, la propriu, întreaga Europă pe timp de iarnă. Dar din uriașele încasări poporul rus nu beneficiază decât în prea mică măsură, mare parte din fonduri fiind sifonate de statul devenit unul mafiot, încărcat de corupție și incompetență (vezi Rusia și blestemul petrolului). O altă destinație a fondurilor provenite din vânzările de materii prime o reprezintă imensul complex militaro-industrial rămas de pe timpurile URSS și a Războiului Rece. O gaură imensă care înghite resurse uriașe, dar rezultatele nu sunt prea strălucite. E ca un malaxor uriaș care toacă fonduri, iar rezultatele nu sunt pe măsură.
Este normal, economia și industria rusă nu sunt competitive, lucrătorii nu sunt pregătiți suficient, nu există stimulente de natură concurențială care să dea câmp liber inovației și creației. O imensă uzină, un dinozaur industrial energofag și devorator de resurse rămas de pe vremea planurilor cincinale. O economie bazată și axată pe exportul de materii prime nu are cum să-și dezvolte capacitatea industrială pe baze moderne. Și fără această capacitate industrială nu ai cum să produci armament performant de ultimă generație, care să fie performant și în teren, nu numai pe hârtie.
Vreau să fim foarte bine înțeleși aici. Proiectanții ruși sunt foarte buni, armele proiectate de ei sunt grozave, la fel și prototipurile. Dar problemele apar atunci când trec în producție de serie. De exemplu, trece prototipul A în producție de serie, dar imediat apare prototipul B, pe care liderii politici îl consideră mai bun și mai modern. Imediat este stopată producția și se trece la producția de serie a prototipului B și așa mai departe. Astfel, produsele de serie ajung să fie mult mai scumpe pe unitatea de produs. Industria occidentală de armament a rezolvat parțial această problemă de costuri pe ideea platformelor, lăsând întotdeauna loc pentru adăugarea de noi senzori sau armamente pe platformele vechi, o regulă strict economică valabilă într-o economie concurențială. Dar problema cea mai mare a industriei rusești de armament este alta, și este una mult mai gravă. Capacitatea industrială nemodernizată nu este pe măsura proiectelor și prototipurilor, astfel că vor rezulta rebuturi și malfuncționalități în proporție covârșitoare, mai ales când vorbim de avioane moderne de luptă, rachete sau tancuri de ultimă generație. Orice prototip trecut în producție de serie va suferi enorm la calitate și siguranță, deoarece utilajele sunt vechi, uzate fizic și moral, incapabile să producă calitatea cerută de proiectant. La fel, militarii ruși, majoritatea în termen, nu au cum să ajungă să le folosească eficient datorită timpului redus de pregătire. Instruiești un pilot sau conducător de tanc timp de doi ani și apoi îl lași la vatră, apoi îl iei pe următorul. Ce poate face el decât să învețe unele lucruri de bază și eventual să forjeze aparatul, apoi intră pe mâna altui neinstruit. Mai poate fi vorba de aplicarea ultimelor tehnici? Să luăm exemplul ultimelor tancuri. De ce Rusia nu a folosit în Georgia în 2008 tancuri mai noi, mai moderne, împotriva unui adversar slab și prost înarmat? Ar fi fost o reclamă bună la export pentru o economie avidă de comenzi în armament! Ori nu aveau personal suficient instruit să le folosească din motivele expuse mai sus, ori se temeau că nu s-ar fi comportat pe măsura reclamei tot din motive susmenționate, ori amândouă.
Cu toate aceste slăbiciuni ascunse publicului larg, Rusia consideră că deja și-a asigurat baza materială și este gata să treacă la acțiune pentru realizarea scopurilor sale. Și trece la faza a doua, asigurarea mijloacelor necesare. Iar acestea sunt de natură fizică, armament modern și performant abundent în mâna unei armate puternice, pentru descurajare, intimidare, sau pentru a-și impune voința prin forță.
În acest context trebui înțeleasă declarația lui Putin referitoare la întărirea armatei printr-un program de achiziții și înarmare fără precedent: 650 miliarde de dolari până în 2020: 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război și 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice. Principalele beneficiare vor fi forțele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate și patru porthelicoptere franceze Mistral. (vezi Rusia și apărarea imperiului).
Întrebarea care și-o pun mulți este dacă Rusia este capabilă de un astfel de efort, mai ales că deja a fost lovită de criză, înregistrând cea mai mare cădere economică dintre țările G-20, iar avertismentele analiștilor economici sunt că Rusia va urma să fie lovită de criză mai puternic datorită dependenței sale de furnizarea de materii prime ce reprezintă mai bine de 75% din exporturi (Rusia și blestemul petrolului)? Acest proiect era oricum foarte ambițios chiar și pentru o perioadă de avânt economic, dar în cazuri de criză? Sau Rusia va face la fel ca și în deceniul patru al secolului trecut, sacrificând orice pentru înarmare? Dar acum nu suntem în acele vremuri, iar populația va avea un cuvânt de spus. Mă refer la un segment mai larg, nu numai la opozanții bătuți sau arestați în zilele acestea în centrul Moscovei.
Presiunea externă
Odată îndeplinite primele condiții, urmează o creștere a presiunii pe plan internațional, așa cum face acum Rusia. Scopul este modelarea organizațiilor internaționale după voința ei, intimidarea tuturor actorilor cu potențialul ei, precum și obținerea de maximum cu putință din orice negocieri. De asemenea, prin pași mărunți și bine gândiți se pun bazele unui model internațional gândit de Rusia, în interesul ei. Iar pentru asta face uz de un întreg arsenal de mijloace și metode, din care voi aminti doar câteva.
Nerespectarea acordurilor care îi sunt în dezavantaj
Să luăm câteva exemple. Rusia și-a creat, inclusiv prin război, câteva capete de pod la începutul anilor 90 în fostele state sovietice de la periferie, cum ar fi Georgia și Moldova. Mă refer aici la republicile secesioniste Osetia de Sud, Abhazia și Transnistria, dar și la regiunea Naghorno-Karabah. Aceste capete de pod sunt esențiale în strategia Rusiei. Iar când la summitul NATO de la Istambul din 1999 i s-a cerut Rusiei ca în termen de cinci ani să-și retragă trupele și munițiile din Transnistria, aceasta a acceptat. Încă din 1990 exista un tratat CFE (Conventional Forces in Europe) semnat la Viena, care limita numărul armatelor și armamentelor din Europa, fiecare țară având fixate niște plafoane maximale, pe capitole, ca și avioane de luptă, tancuri, elicoptere de atac, guri de artilerie mai mari de 100 mm și vehicule blindate, iar prezența Armatei a XIV-a în Transnistria și a depozitului de armament de la Colbasna era practic în afara tratatului. Rusia nu numai că nu și-a retras trupele, dar din 2007 s-a retras din tratatul CFE. Ca răspuns, SUA se retrage și ea în noiembrie 2011, urmată și de celelalte state NATO semnatare ale CFE, printre care și România, în decembrie 2011. Astfel, aceste state nu mai transmit informații către Rusia și nu mai acceptă inspecții din partea acestui stat pentru verificarea aplicabilității tratatului, la fel cum Rusia nu mai face acest lucru de patru ani. Statele NATO au comunicat că vor reveni la prevederile tratatului imediat ce va reveni și Rusia. Deci, Rusia, decât să evacueze un teritoriu al altui stat, mai bine se retrage din CFE, iar astfel să nu poată da socoteală nimănui asupra înarmării.
Reinterpretarea și falsificarea istoriei ca argument expansionist
Mai departe, are loc o contestare și o reinterpretare a istoriei încă de la cel mai înalt nivel, cu scopul direct de a implementa în primul rând în mintea rusului de rând, și apoi a altora, a drepturilor Rusiei asupra unor teritorii despre care nu are nici un drept. Importanța acestui front ideologic, inclusiv prin mijloacele de informație din mediul virtual al internetului, am expus-o mai pe larg în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Un ultim exemplu referitor la acest ultim aspect îl reprezintă declarația din 17 noiembrie 2011 a ministerului de externe rus, conform căreia statele baltice s-au alăturat de bunăvoie URSS în 1940. Deci nu oricine a făcut această declarație, ci chiar ministerul de externe rus, ceea ce înseamnă deja că este o poziție oficială asumată de Rusia, atrăgând protestele Lituaniei și a Estoniei, deocamdată, în care se folosește termenul de falsificare a istoriei. Mai departe, acest document produs de secția istorică a ministerului rus de externe, vorbește de anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ca și de o „recuperare de teritorii care a prevenit România să se transforme într-o bază antisovietică”. Tot în acest document se precizează că aceste teritorii sunt „străvechi pământuri rusești” (drevnerusskaya zemlya). Desigur, documentul respectiv nu explică cum pot fi străvechi pământuri rusești niște teritorii cu care Rusia a ajuns să se învecineze abia la 1792 când ajunge în urma expansiunii sale pe Nistru. Încă așteptăm reacții de la Chișinău și București asupra acestui document. Acesta este numai ultimul din numerosul șir de reinterpretări și falsificări ale istoriei care privesc întregul spațiu cu care intră în contact, nu doar pe noi. Aceste „lecții de istorie” ale Moscovei justifică în ochii rușilor ocupația actuală a unei părți din teritoriile Georgiei și Moldovei. Referitor la aceste subiecte, vezi și De ce nu mai poate Rusia de grija noastră.
Modificarea tratatelor
Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) este o alianță militară regională a CSI (inițial) creată de Rusia în 1992 cu scopul de a compensa parțial defunctul Tratat de la Varșovia, desființat prin voința țărilor esteuropene care se desprinseseră de sub tutela Moscovei. Nu toate țările CSI s-au alăturat și alianței respective, astfel că în 2002 se semnează charta acestei organizații de Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Rusia și Tadjikistan, iar din 2006 se alătură și Uzbekistanul, după ce înăbușise în sânge revolta portocalie de la Andijan.
Ce este important este faptul că Rusia începe să forțeze limitele stabilite în cadrul acestei alianțe. Deși până acum această alianță era folosită formal pentru a da legitimitate intervențiilor rusești în fostul spațiu sovietic, încercând să arate că Rusia acționează în numele unui grup de state, nu singură, la fel ca și în Cehoslovacia în 1968. Astfel și-a impus trupele proprii ca și trupe de menținere a păcii în Osetia de Sud, Abhazia și Transnistria, deși după toate regulile internaționale nu ar fi avut cum, din moment ce era parte în conflict. În Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul refuză. Singurul loc în care această alianță a participat cu trupe din mai multe țări a fost Tadjikistanul post-război civil, unde Kazahstanul, Kirghistanul și Uzbekistanul au trimis câte o companie de soldați pe lângă divizia 210 mecanizată rusă.
De curând, Rusia ia în calcul intervenția prin CSTO în aria sa de responsabilitate (sfera de influență a Rusiei) în cazul unei multitudini de evenimente posibile, cu actori statali sau nonstatali, mare parte ca o reacție de a preveni unele mișcări gen revoltele arabe. Dar ce dorește Rusia este un mandat de a interveni care să-i fie dat în avans pentru cazul când genul de evenimente se vor petrece, de aceea nici nu prea sunt detaliate specific, putând fi ușor interpretate. Mai mult, dorește ca deciziile să fie luate nu prin unanimitatea membrilor CSTO, ci prin majoritate, cu sau fără aprobarea ONU. Deci, în cazul unei probleme în Kirghistan (cum deja a fost cazul, vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiză), nu mai trebuie ca și această țară și vecinii ei să fie de acord cu intervenția CSTO, e suficient să vrea Rusia, Belarus, Armenia și Uzbekistanul.
Încă o modalitate pentru Rusia de a-și crea instrumentele necesare scopurilor sale.
Componenta geopolitică
Problema majoră a Rusiei a fost dintotdeauna cea geopolitică. Cu cât înghițea nesățioasă mai mult teritoriu, cu atât se complicau problemele sale geopolitice, erau mai multe frontiere de apărat, mai multe popoare de supus și controlat. Tot mai multe resurse erau dirijate spre controlul sau exterminarea nesupușilor, iar continua expansiune era un paleativ pentru a nu analiza și a te ocupa de problemele interne cauzate de un astfel de imperiu întins și greu de controlat. Este suficient ca aruncăm o privire spre imensitatea și gradul scăzut de populare a Siberiei bogate în resurse ca să ne dăm seama de dimensiunile strategice ale problemelor rusești. Ca o paranteză, imposibilitatea de a controla Alaska a stat la baza vânzării acesteia către SUA în 1867 de către țarul Alexandru al II-lea. Această dilemă geopolitică a făcut Rusia să fie întotdeauna în război sau pregătindu-se de război, pentru a-și menține imperiul și a-i extinde limitele cât mai mult și mai cu seamă până la niște bariere geografice ușor de supravegheat și apărat, cum ar fi lanțuri de munți, mări sau oceane, istmuri, mlaștini sau deșerturi de nepătruns.
Și astăzi, după ce și-a asigurat susținerea internă și baza materială, Rusia este din nou gata de extindere. Dar acum extinderea imperiului are o altă miză și o altă nuanță, noii lideri ai Rusiei învățând ceva din istorie. În loc să ocupe total teritoriul și să trebuiască să-l administreze, să-l controleze și să-l apere, consideră că este suficient să controleze aceste țări, să le dicteze politica externă și de securitate, să extragă toate beneficiile economice cu putință, iar în rest să le lase să se descurce cu problemele lor. Un exemplu este Ucraina. De la venirea lui Ianukovici la putere, Rusia și-a asigurat controlul Crimeei prin prelungirea acordului de închiriere al portului Sevastopol până în 2042, și-a subordonat discret inclusiv serviciile secrete ucrainene sau s-a asigurat că nu interferează cu FSB-ul și FIS-ul rusesc, și-a subordonat, de asemenea, până acum, o mare parte din obiectivele economice ucrainene, și acum așteaptă ca Ucraina să intre în incapacitate de plată pentru a lua ce a mai rămas (vezi România și disoluția Ucrainei. Provocări, perspective și amenințări). Această renaștere imperială rusă se petrece chiar acum, sub ochii noștri.
După ce a declarat că „dezmembrarea URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, Vladimir Putin a anunțat intenția creării Uniunii Eurasiatice, în care mulți văd o tentativă de refacere a URSS. Am expus mai sus diferența esențială dintre cele două entități, dar ambele au în comun faptul că nu pot fi realizate sau menținute fără o puternică componentă militară în spate. În cazul Uniunii Eurasiatice, această componentă militară va trebui să-i stimuleze pe cei vizați să se alăture și să descurajeze puterile externe să interfereze în afacerile rusești. Iar mare parte din aceste componente militare vor fi poziționate chiar la limitele geopolitice pe care Rusia dorește să le mențină. Iar programul de reînarmare de 650 miliarde dolari este destinat să asigure această componentă militară.
Am expus mai pe larg în articolele precedente desfășurarea de mijloace și forțe militare ruse pe principalele zone de frontieră considerate vulnerabile, le voi enumera aici dând linkurile pentru cei interesați.
Oceanul Pacific, Rusia nu renunță la insulele Kurile luate de la Japonia în 1945, ba dimpotrivă, le întărește ca și viitoare baze de apărare, respectiv avanposturi înaintate (vezi Zvârcolirea naționalismului rus). Flota din Pacific urmează (conform planurilor), să fie revitalizată în așa fel încât să poată face față flotelor americane și japoneze din regiune. La ora actuală, flota rusă din Pacific este constituită din 49 nave de suprafață și 22 de submarine, dar dintre care abia 20 de nave de suprafață și 16 submarine sunt capabile de acțiune, dar și mare parte din acestea necesită reparații capitale. Oricum, primele două submarine nucleare de clasa Borei, capabile să poarte noile rachete strategice Bulava (Yuri Dolgoruky și Alexander Nevsky) sunt destinate flotei din Pacific, la baza de submarine de la Viliuchinsk, din peninsula Kamceatka, care urmează să fie modernizată. De asemenea, crucișătorul cu propulsie nucleară Amiral Hakhimov și crucișătorul lansator de rachete Mareșal Ustinov, ambele din perioada sovietică, urmează să fie modernizate și trimise tot aici, la flota din Pacific, pentru a putea să rivalizeze cu grupurile de portavioane americane. Mai mult, unul dintre porthelicopterele clasa Mistral cumpărate din Franța va fi dispus tot aici, pentru protejarea Mării Ohotsk, bază pentru submarinele clasa Borei care ar putea lansa rachetele nucleare cu ogive multiple Bulava având drept țintă coastele SUA. Am expus motivele esențiale ale acestei baze în articolul Rusia și apărarea imperiului. În contextul unui război nuclear sau al amenințării nucleare, baza din Marea Ohotsk poate juca un rol predominant.
În perspectiva încălzirii globale, Rusia nu pierde din vedere faptul că Oceanul Înghețat ar putea deveni un nou teatru de operațiuni, dar și o posibilă sursă de materii prime, exploatabilă o perioadă mai îndelungată în decursul unui an. În acest context trebuiesc judecate pretențiile rusești asupra Polului Nord, pentru justificarea acestora Rusia înfigându-și acolo steagul prin intermediul unui submarin. Și aici va fi dispus un porthelicopter clasa Mistral, deoarce poate deveni un spațiu de confruntare cu SUA, Canada sau Norvegia.
Marea Baltică este destinația unui alt porthelicopter Mistral, la fel ca și o întărire a flotei. Tot aici, pentru a-și mări dominația economică și justifica creșterea prezenței militare, se construiește conducta North Stream. Țările Baltice vor fi primele care vor simți creșterea presiunii de către Rusia, o creștere care se vede de pe acum. Enclava rusă Kalinigrad crește și ea în importanță, mai ales după anunțul instalării de sisteme de rachete aici ca și răspuns la scutul antirachetă cu componente inclusiv în România. Atacul mediatic menționat mai sus contra Țărilor Baltice capătă mai mult sens în acest context.
Marea Neagră, cea care ne doare pe noi cel mai tare, pare a fi principala beneficiară a programului de înarmare rus. Pe lângă faptul că și-a asigurat una din cheile de control ale Mării Negre (Crimeea), cealaltă fiind constituită din ieșirea spre Mediterana, respectiv strâmtorile Bosfor și Dardanele aflate în mâna Turciei cu care a dus două sute de ani de războaie pentru a le lua, Rusia își întărește flota din Marea Neagră. Și aici va fi poziționat unul dintre porthelicopterele Mistral (vezi Caucazul și Mistralul), precum și o sumedenie de noi fregate și submarine. Este normal, punctele fierbinți pentru controlul sud-estului european sunt aici, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, de aici poate fi controlată Ucraina, Georgia și Moldova, amenințată România și Bulgaria, și descurajată Turcia.
Doar pentru componentele navale pare un program foarte ambițios, dar dacă adăugăm componenta terestră și aeriană? Mai ales că armata terestră nu s-a comportat prea bine în ultimele conflicte în care a fost implicată Rusia, ce să mai vorbim de cea aeriană? (vezi Învățămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Dar cea strategică, a rachetelor nucleare?
Vulnerabilități
Intenția Rusiei de a-și reface parțial imperiul, de a accede din nou la statutul de mare putere, pare a fi plauzibilă pe hârtie, dar are numeroase puncte slabe, ca să le nominalizăm pe cele mai evidente.
O parte le-am expus deja, cele referitoare la calitatea trupelor și armamentului produs în Rusia (de exemplu racheta purtătoare de ogive nucleare Bulava a avut în teste mai multe eșecuri decât reușite), la vulnerabilitățile economice accentuate în urma crizei pe care Rusia nu are cum să o evite.
Dar mai sunt și altele. Paradoxal, una dintre ele este chiar viitorul președinte, Vladimir Putin. Provenit din serviciile secrete, din KGB, deși a făcut enorm pentru readucerea Rusiei în concertul marilor puteri, Vladimir Putin a ajuns aproape de puterea absolută și nimeni nu îndrăznește să îl contrazică sau să îl conteste. Asistăm inclusiv la o revenire a cultului personalității din vremea sovietică.
„M-am uitat în ochii domnului Putin și i-am văzut sufletul” spunea fostul președinte american George W. Bush. „M-am uitat în ochii domnului Putin și am văzut trei litere, K, G și B” spunea în schimb contracandidatul republican al lui Obama la alegerile din 2008, John McCain.
Adevărul este că Putin, în culmea puterii sale, are și vulnerabilități, dar pe care nimeni din anturajul său nu îndrăznește să i le expună. Nu o dată, Rusia a întrerupt furnizarea de gaze prin conducte în plină iarnă pentru a disciplina Ucraina sau alte state, fapt care a avut repercusiuni asupra consumatorilor occidentali, fără să ia în calcul efectele pe termen lung asupra credibilității sale ca și furnizor corect și onest. Ultima dată, în 2009, întreruperea a durat mai bine de două săptămâni, fapt care i-a făcut pe oficialii europeni să acorde, în sfârșit, undă verde pentru construirea gazoductului Nabucco, care ocolește Rusia, punându-se astfel la adăpost de presiunile potențiale ale Gazpromului. Dacă Rusia nu făcea asta, dependența Occidentului de Rusia în materie de gaze ar fi sporit constant, astfel că această armă putea fi folosită cu efect maxim ceva mai târziu, șantajul energetic fiind cu atât mai mare cu cât dependența este mai mare. Dar odată cu punerea în aplicare a rutelor alternative, șantajul potențial are o valoare mult mai redusă.
Un alt exemplu, în 2007, Estonia decide mutarea monumentului ostașului sovietic din Tallin la cimitirul militar din localitate. Protestele rusești iau amploare, iar din 27 aprilie 2007 încep o serie de atacuri informatice fără precedent asupra principalelor instituții estoniene, cum ar fi parlamentul, ministere, bănci, ziare și alte organizații. Rezultatul a fost crearea unui centru de excelență al NATO la Tallin, dedicat exclusiv luptei împotriva atacurilor cibernetice, mai ales a celor provenite din spațiul rus. Dacă Rusia s-ar fi abținut, ce armă teribilă ar fi avut la nevoie, fără să-și avertizeze adversarii potențiali care au luat deja măsurile de contrareacție.
Aceste două exemple ne arată fără putință de tăgadă faptul că Vladimir Putin este un individ imprevizibil, dar gata de reacții necontrolate bazate pe furie, nu în urma unor raționamente strategice. Poate să clădească o bijuterie strategică pe care o poate nărui dintr-o dată într-un acces de nervi, dezvăluind-o adversarilor care vor putea lua contramăsurile necesare. Și nimeni nu îl poate opri să o facă, deoarece nimeni din cercul său interior nu îndrăznește să-l contrazică. Ultimul care a făcut-o a fost fostul ministru de finanțe Alexei Kudrin, concediat de curând de către premierul Putin. Ulterior, acesta a spus că Rusia se transformă într-un stat polițienesc militarizat și populația va plăti factura pentru cheltuielile de înarmare ale lui Putin, prin scăderea sumelor pentru sănătate, cultură, educație etc. Până la urmă, chiar Putin, prin imprevizibilitatea caracterului său, subminează eforturile Rusiei de a reveni la imperiul pierdut.
Alte vulnerabilități provin din surse externe, cum ar fi dezangajarea SUA din conflictele care i-au absorbit mare parte din posibilitățile strategice, ca și cele din Irak și Afghanistan. Din acest moment, SUA va urmări cu mai mare atenție mutațiile pe harta strategică și va interveni acolo unde puterea sa globală va fi amenințată. Cu mâinile SUA dezlegate în Irak, din 2011, și din Afghanistan, din 2014, câmpul de manevră al Rusiei s-ar putea reduce semnificativ.
În acest context ar trebui să înțelegem reacția obsesivă a Rusiei la instalarea scutului antirachetă în estul Europei, parte din el la Deveselu, în România. Chiar dacă este un scut defensiv, iar capacitatea lui de interceptare este limitată (cum ar putea 24 de rachete interceptoare să stăvilească arsenalul rusesc de peste o mie de rachete), Rusia continuă să se comporte ca și cum acest scut i-ar afecta direct suveranitatea națională, deși singura capitală din Europa apărată de sisteme antirachetă (S-400) este Moscova. Dar în spatele acestor amenințări rusești se ascunde teama de scăderea credibilității potențialului strategic rusesc, după cum am explicat pe larg în Un scut pentru neliniștea Rusiei.
O altă problemă majoră percepută ca și o vulnerabilitate majoră o constituie faptul că Rusia încearcă să-și refacă un imperiu, dar nu este capabilă să-și asigure liniștea acasă, respectiv în Caucazul de Nord. Rana de aici se tot extinde, cuprinzând și republicile vecine Ceceniei, acum sub forma unei gherile de joasă intensitate, dar care nu ezită să lovească chiar în Moscova, iar autoritățile sunt incapabile să controleze fenomenul. (vezi Fisurarea flancului sudic al Rusiei (II) Războiul fără sfârșit al Caucazului).
Ultima vulnerabilitate la care mă voi referi aici o constituie o problemă internă majoră a Rusiei, menționată de George Friedman în sintagma „Rusia este pe moarte”. Este adevărat, de o sută de ani încoace, populația Rusiei scade continuu, iar această scădere a luat amploare în ultimii ani. Sunt multe cauze, dar efectul este devastator. Iar această tendință nu are cum să se reducă, ba dimpotrivă, va crește odată cu revenirea mai marcantă a autoritarismului în politica rusă. La venirea lui Putin la putere, 70% din economie era privată și 30% era de stat, astăzi procentul s-a inversat, abia 30% din economie fiind privată. Nu trebuie să ne mirăm ca marea majoritate a tinerilor aleg să fugă din Rusia, și mai grav este că majoritatea celor care fug sunt cei mai capabili și talentați, iar acest exod se va accentua după anunțul revenirii lui Putin la putere, fapt care simbolizează decesul democrației în această țară. Nu trăim și nici rușii nu trăiesc în timpul lui Stalin, când nu aveau alte posibilități. Informația este disponibilă prin internet, și tinerii ruși cu potențial știu că vor avea o șansă în străinătate, pe când într-o autocrație pe cale de a se transforma într-o dictatură nu au nicio șansă. De aceea vor pleca, golind Rusia de creiere și de forță de muncă.
De aceea Putin încearcă să revitalizeze imperiul acum, deoarece mai târziu nu va mai avea cum sau cu cine. În asta constă tragedia Rusiei, un imperiu pe moarte, dar care refuză să moară. Se va zvârcoli poate încă zeci de ani, provocând distrugere în jur, până când va sucomba eliberând regiunea de o tiranie ce a durat sute de ani.
Dar până atunci? Până atunci va trebui să fim pregătiți și să rezistăm ultimelor zvârcoliri violente ale acestui imperiu numit de Brătianu dușmanul natural al poporului român. Deoarece aceste zvârcoliri ale fiarei pe moarte ne vor lovi inevitabil și pe noi. Iar noi, ca de obicei, nu suntem pregătiți. Primele efecte le va resimți Basarabia, la fel de nepregătită.
Ce putem face acum, înainte de recepționa în plin loviturile devastatoare? Nu este prea mare lucru, dacă o facem din timp. Întărirea României, din toate punctele de vedere. Întărirea economică, pentru a ne putea face mai puțin dependenți de alții. O economie dinamică, capabilă să integreze și economia basarabeană, să investească acolo, pentru a-i scoate economic de sub tutela apăsătoare a afaceriștilor ruși cu legături la Kremlin sau Kiev.
Și cel mai important, o forță militară pregătită și antrenată la standardele NATO, dar dotată cu cele mai noi capabilități militare. Iar aici un rol important îl are forța aeriană. Nu vom putea fi credibili fără o aviație militară de excepție, iar potențialul îl avem, cei mai buni piloți din regiune, la fel, printre cele mai bune trupe terestre din lume, după cum spunea ambasadorul american. Mai trebuie să le dăm doar avioanele cu care să-și facă treaba.
Cristian Negrea
