Primim de la cititorii nostrii, Ion Spanu – Blinding, (Orbitor ) la…vorbitor !!!) Jaful de la ICR (I): Imaginea lui Cărtărescu a costat statul 4.086.887.500 lei

Primul tabel arată sumele cheltuite de ICR pentru traducerile unor cărți ale lui Cărtărescu, mai exact „Orbitor”, „De ce iubim femeile?” și „Travesti”. Precizăm că Mircea Cărtărescu, pentru întreaga sa operă, a încheiat un contract de exclusivitate cu Editura Humanitas, astfel încît o parte din banii primiți de la ICR intră automat și în contul lui Gabriel Liiceanu pentru dreptul de copyright! Numai în 2009, ICR a plătit 1.235.170.100 lei pentru traducerea romanului „Orbitor” în limba franceză sub tilul „L’Aile tatouée”, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009, traducere în limba franceză de Laure Hinckel. Deși aceasta este singura traducere din Cărtărescu apărută în 2009, observăm în tabelul alăturat că în acest an se plătiseră două facturi: una de 49.078,69 RON și alta de 74.438,32! Explicațiile acestei ciudățenii trebuie să fie oferite de către cei care au gestionat pînă acum banii ICR-ului. La aceste sume se adaugă, după cum se vede în tabelul 3, suma de 5.205,88 RON, reprezentînd cheltuieli de deplasare, necesare, probabil, pentru lansarea cărții în Franța. Dar, iată lista completă a plăților făcute de către ICR pentru Mircea Cărtărescu:

Este incredibilă ușurința cu care Patapievici, în cîrdășie cu Gabriel Liiceanu (titularul copyright-ului), au risipit cu Cărtărescu peste 4 miliarde de lei de la buget, adică echivalentul a 1000 de pensii amărîte, exact în perioada în care Guvernul Boc tăia chiar aceste pensii mici, impozitîndu-le pe motiv că nu mai sînt bani la buget!!!

Reamintim că aceste peste 4 miliarde de lei au fost cheltuite pentru Mircea Cărtărescu doar între 2009-2012, autorul fiind clientul banilor publici și în anii anteriori, însă cifrele respective nu ne-au parvenit încă. Iată și lista traducerilor apărute în perioada la care facem referire: – L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel); Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra);  El Ruletista (Ruletistul), Editura Impedimenta, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe); Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone);  De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos);  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka); Lulu (Travesti), Editura Impedimenta, Madrid, 2011 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe; Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză; Γιατί αγαπάμε τις γυναίκες (De ce iubim femeile), Editura Allotropo, Atena, 2011 (traducere în limba greacă de Panos Apalidis; Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay;   Jurnal. 1994-2003, 2012, Editura Albert Bonniers din Stockholm; De ce iubim femeile, 2012, la Plymouth, Marea Britanie; Aripa dreaptă (vol.III din Orbitor), 2012, Editura Bokvennen, Oslo, Norvegia;  Travesti, 2012, Editura Impedimenta, Madrid. Ca să avem tabloul complet al tratamentului preferențial de care beneficiază Mircea Cărtărescu, iată ce acțiuni de promovare anunță editura Humanitas numai pentru lansarea a două cărți, „Corpul” în Austria și „Jurnal” în Suedia:

„În perioada 24 oct.- 3 nov. în Austria, Elveția și Germania cu lecturi publice în Berlin, Leipzig, Frankfurt, Salzburg, Viena, München, Basel și Zürich… Turneul de promovare din Suedia va cuprinde întâlniri cu publicul la Stockholm, Göteborg și Malmö, evenimentul principal fiind o discuție publică la Litteraturhuset din Stockholm”. Ne poate spune actuala conducere a ICR cît urma să coste huzurul lui Cărtărescu din această toamnă? Și, mai ales, dacă fondurile destinate mai sînt valabile? De fapt, toate mofturile acestea legate de „promovare” nu sînt decît banale pretexte pentru o excursie prin Europa, nicidecum semnul vreunui interes din partea iubitorilor de literatură din diverse țări! Dovada? Iat-o! Dacă lecturați lista de mai sus a cărților lui Cărtărescu, traduse între 2009-2012 (ca să înlăturăm orice speculație, precizăm că lista a fost copiată după Wikipedia și completată cu datele de pe site-ul editurii Humanitas), veți observa subliniate cu literă roșie două dintre ele:  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka;  Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay; Așadar, aceeași carte, vol. 2 al romanului „Orbitor”, care are subtitlul „Corpul”, este tradusă în 2011 la editura Zsolnay din Viena, iar un an mai tîrziu este tradusă din nou la aceeași editură! Nu era suficientă suplimentarea tirajului dacă prima tranșă s-a epuizat așa de rapid? Și dacă în 2011 chiar s-au bătut austriecii și nemții pe cartea lui Cărtărescu, de ce trebuia să se mai organizeze în 2012 acțiunea de „promovare”? Ori, nu cumva tirajul din 2011 era aproape confidențial și, un an mai tîrziu, trebuiau să mai fie storși niște bani de la buget, mizîndu-se pe faptul că nimeni nu va îndrăzni să controleze vreodată ICR-ul, adică instituția aflată sub pălăria Președinției?

Iată de ce, noua conducere a ICR trebuie să ne comunice urgent că a stopat suma prevăzută pentru plimbările din această toamnă ale lui Mircea Cărtărescu!

Nu e locul aici să analizăm opera lui Cărtărescu și nici nu vom face acest lucru, rezervîndu-ne plăcerea pentru altă ocazie. Totuși, cîteva chestiuni trebuie să fie reținute. Conform propriilor declarații din interviuri, Mircea Cărtărescu a scris acest roman „sub influența lui Thomas Pynchon”, așa cum „Levantul” (des citita carte de către Traian Băsescu și Elena Udrea) fusese scris sub influența lui James Joyce. De altfel, chiar de la primul volum de versuri, Cărtărescu a fost acuzat de plagiat, scandal care, la vremea respectivă, a fost stins cu formula: „a împrumutat tehnica enciclopedizant-alexandriană de la T.S. Eliot”! Așadar, putem să vorbim despre orice altceva la Cărtărescu, dar nu și despre originalitate, trăsătură pe care suținătorii săi se străduiesc s-o sublinieze în ciuda evidențelor. Ce este original la Cărtărescu este stilul vulgar pe care croșetează eventualul discurs literar. L-a exersat chiar și în poezie, cititorii noștri fiind deja familiarizați cu volumul „40238 TESCANI”, despre care am mai scris aici (vezi la http://www.cotidianul.ro/si-nevasta-lui-cartarescu-este-abonata-la-banii-icr-182519/), volum pe care criticul Alex. Ștefănescu îl numea „text în grup” pentru excesul de sexualitate din interiorul său. Acolo, împreună cu viitoarea lui soție, poeta Ioana Nicolaie, pe atunci nevasta bunului său prieten Gelu Vlașin, Cărtărescu scria „celebrele” versuri: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri și cu nasul drept s-a ițit dintre cârlionți și mi-a băgat limba drept în gură”. Apetența pentru astfel de formule poetice s-a păstrat și în „Orbitor”, unde personajele sale (cum singur scria într-un fel de drept la replică) spun pe șleau: „îmi bag pula în regina Angliei”! Sîntem curioși cum a fost tradusă această expresie în engleză și care este reacția autorităților în fața acestei adevărate crime de lèse-majesté. Despre începutul scrierii romanului „Orbitor” ne povestește chiar soția lui Cărtărescu într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din 2009: „Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea deținuse o bursă importantă a statului german și l-am însoțit. Timp de aproape doi ani am stat departe de țară, de prieteni, de familie, dar nedespărțită de Mircea nici o secundă. Nici pînă la pîine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat și o senzație de inadecvare, în momentul în care ne-am reîntors în țară și a trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz berlinez”. Dacă poate cineva să ne explice ce a stat la baza (sic!) acestei burse germane, ar fi foarte bine, dar este ilogic ca un scriitoraș din România (și asta era pe atunci Cărtărescu) să primească o bursă din partea statului german pentru… a scrie un roman! Iar în acea bursă, o adevărată rezidență de creație, să meargă împreună cu – în acea vreme – amanta sa! Și huzurul familiei Cărtărescu n-a încetat odată cu acea bursă. Ne dă amănunte tot soția lui, care, cu o naivitate teribilă, povestește mai departe: „Eu și Mircea ne-am scris cărțile în străinătate. Am mers în diverse locuri unde el a primit burse sau rezidență. Ni se asigurau casă și bani suficienți cît să trăim decent și să ne permitem să ducem și copilul la grădiniță. Am avut un noroc extraordinar. Și acum, abia aștept să plecăm la Berlin. Îl vom lua și pe Gabriel cu noi și-l vom înscrie la școală acolo”.

Toate aceste ciudate finanțări pentru un scriitor român îl fac pe Mircea Cărtărescu nu numai un profitor al banilor de la bugetul statului român, ci și un client al finanțărilor transnaționale, în spatele cărora nu pot sta interese literare, ci de altă natură. Cum și-a decontat el aceste privilegii poate că am afla doar dacă am citi cu atenție articolele sale din presă, căci, nu întîmplător, ditamai scriitorul, veșnic abonat la Premiul Nobel, a scis săptămînal editoriale politice prin ziare!

Dar, ceea ce așteptăm imediat de la cei responsabili este explicarea sumei uriașe cu care a fost susținut Cărtărescu cu bani din bugetul și așa sărac al României. Căci nu este el buricul pămîntului, pentru ca, dintre toți scriitorii români, să beneficieze de huzur, în timp ce toți ceilalți se chinuiesc să-și scoată cărțile prin sponzorizări mărunte care abia asigură un tiraj de cîteva sute de exemplare! Ca să nu mai vorbim de traduceri în vreo limbă de mare circulație, în timp ce Cărtărescu, pe bani publici, cred că este tradus și în limba urșilor polari!

Deși nu este în literatură decît un compilator, prin susținerea mai marilor băsiști spirituali ai acestor vremuri, Cărtărescu dă impresia că el este cel care-i întinde pe spate gelul potrivit lui Gabriel Liiceanu, în celebra scenă din romanul filosofului, „Scrisori către fiul meu”, unde se vorbește despre „voluptatea” și „răsfățul” dușului matinal, urmate de geluirea hoitului.

Căci ce altceva este disprețul față de banii publici, din care se dau pensii amărîților, dacă nu o voluptate și un răsfăț, pe care anumiți scriitori le-au împrumutat de la politicienii care-și cumpără stikuri de buze și creme anale din banii statului? Dacă nu cumva raportul de influență o fi invers!