Presedintele Israelului, Shimon Peres: Romanii au salvat de la moarte 400.000 de evrei. Cum au actionat preotii romani din Ardealul ocupat de unguri pentru a-i scapa pe evrei de la Auschwitz prin Retelele Omeniei conduse de Raoul Sorban

Shimon Peres, presedintele statului Israel: “Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici – 400.000 de evrei -, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu și-au uitat iubirea pentru România, și-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulțumesc poporului român.” – 12 August 2010, Bucuresti, Palatul Cotroceni

Intr-un text memorialistic al fostului rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, datat “New York, în luna mai 1988″, text intitulat AJUTORUL ROMANIEI ÎN ACȚIUNEA DE SALVARE A EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI, autorul afirmă:

“În primul rând putem afirma ca un fapt cert că nu am fi fost capabili să realizăm operația de salvare, dacă nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gândire umanistă, antifascistă. Și când reexaminez trecutul, în fața mea apare în special figura unui om, care fără nici o ezitare s-a alăturat celor prigoniți, întinzându-ne mâna sa protectoare și frățească. Acest om a fost profesorul RAOUL SORBAN. […] Prima inițiativă de a găsi soluții, de a lua niște măsuri pozitive i-a aparținut lui RAOUL ȘORBAN. La începutul anului 1941 mi s-a adresat cerându-mi ajutor […] Nu se pot enumera pe scurt toate acele inițiative ale lui RAOUL ȘORBAN, care au fost decisive în evoluția unor importante operațiuni. Pe scurt, aș aminti un fapt decisiv pentru destinul operațiunii, anume că, prin mijlocirea lui RAOUL ȘORBAN, s-a realizat o largă cooperare, cu participarea lui EMIL HAȚIEGANU, a episcopului IULIU HOSSU, a lui AUREL SOCOL, a mai multor preoți greco-catolici și ortodocși, ca TITUS MOGA, FLOREA MUREȘAN, VASILE AȘTILEANU, COSMA, STĂNESCU și a altora, a lui EUGEN FILOTTI, ambasadorul României la Budapesta, a consulului României la Oradea, MIHAI MARIN, a colonelului MIHAI GURGU, atașat militar – cu mașina căruia au fost trecuți peste graniță, în România, mai mulți evrei și neevrei, între ei dr. ERNEST MARTON – și a colonelului VICTOR CUPȘA din Turda, datorită căruia s-au obținut sute de documente de călătorie pentru evreii refugiați în România, a profesorului dr. CORIOLAN TĂTARU din Sibiu și a multor altora. Datorită acestei colaborări a fost mobilizată populația românească de-a lungul întregii frontiere româno-maghiare, care, în mod dezinteresat, a facilitat trecerea graniței de către evrei.

RAOUL ȘORBAN a fost și omul de legătură între mine și > care își primeau onorariile numai după ce se reîntorceau cu mesajul cifrat, stabilit de mine, dovedind că operațiunea de trecere a frontierei a reușit. […] Dupa ce am sosit la București, am fost ajutat din nou de RAOUL ȘORBAN, întrucât el s-a alăturat acțiunii de salvare a evreilor, condusă de A.L. ZISSU, șeful mișcării sioniste din România.

Prin mijlocirea lui RAOUL ȘORBAN am intrat in legătura cu IULIU MANIU. […] RAOUL ȘORBAN, gata să facă orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la IULIU MANIU și a trecut clandestin granița în Ungaria, la Cluj, ca să le împartă evreilor ce urmau să vină în România. Dar la Cluj nu a mai găsit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj în numai 6 săptămâni. Cu această știre cumplită a revenit RAOUL ȘORBAN la București.”

Iată acum și un fragment din discursul venerabilului Alexandru Safran, Rabinul-șef al Genevei, rostit în Parlamentul României, la 28 martie 1995:

„Iar acei evrei rǎzleți din Ardealul de Nord, care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz, datoresc salvarea lor simțului nobil românesc al profesorului Raoul Șorban, simțului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Șorban, chibzuinței sale active și a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca acești rǎzleți evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, și de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Țara Fǎgǎduinței, în Țara Sfântǎ.”

Întrebat de Constantin Mustață dacă a fost Holocaust în România, autorul spune tranșant: “Nu! Holocaust a fost în Ungaria. (p. 25). Raoul Șorban susține că în România nu a existat Holocaust, dimpotrivă, că țara noastră i-a salvat pe evrei, în timp ce Ungaria a trimis la moarte, în numai două luni, circa 618.000 de evrei. Această afirmație a făcut-o și la inaugurarea Muzeului Holocaustului din Washington, opinia fiindu-i susținută și de doi mari evrei – cei doi Rabini plecați din România: Alexandru Șafran (decedat recent la Geneva) și Moshe Carmilly-Weinberger din New York, fost Rabin al Clujului. ).

Cred că, într-o problemă atât de delicată, cum este cea a Holocaustului, era absolută nevoie ca autorul să indice sursele, documentele pe care se bazează în afirmații, mai ales atunci când folosește anumite cifre. Iată, de pildă, ce putem citi într-o lucare de specialitate: Mareșalul Ion Antonescu “are meritul de a fi salvat de la “Solutia finala” viața a circa 350.000 de evrei români. Poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni și bucovineni în Transnistria, din care cel puțîn 108.710 au pierit acolo. Poartă răspunderea războiului” (Dinu C. Giurescu, în O istorie a românilor. Coordonatori: Stephen Fischer-Galați, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Fundația Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 271).

Cartea de interviuri a lui Constantin Mustața ne oferă nenumărate ocazii de a reflecta la destinul unor oameni, la “aviatorismul” lor politic. Am să dau două exemple.

Raoul Șorban evocă o întâlnire, la București, la Institutul de Istorie al Partidului Comunist Român, la care participase și Randolph Braham, evreu român, trăitor o vreme la Dej (”unde au rămas pregnant în amintirea oamenilor convingerile sale bolșevice, de care n-a reușit să se desprindă niciodată” (p. 15), cunoscut cercetător al Holocaustului, în prezent profesor la City College of the City University din New York. La întâlnirea cu pricina, acesta a propus să se ridice, la București, o statuie închinată …mareșalului Ion Antonescu, pe care el îl considera salvatorul evreimii din România! Ulterior, prin acțiunile și articolele sale, Braham s-a pus în slujba revizionismului maghiar, dorind a șterge crimele maghiarilor din al II-lea război mondial, ascunzând masacrele făcute de armata maghiară la Novi Sad, ca și măcelul de la Kameneț-Podolsk, unde au fost masacrați 36.000 de evrei din zona Maramureșului. “Până în 1990 – scrie Raoul Șorban – poziția lui a fost una corectă, după care, inexplicabil, și-a modificat radical poziția, schimbând albul cu negrul și invers! Explicația > nici nu este greu de găsit, fie și dacă admitem să ne gândim doar la faptul că președintele Ungariei, Arpád Göncz, i-a decernat o importantă medalie a Ungariei…” (p. 15 – Dialoguri cu Raoul Șorban, de Constantin Mustață, tipărita la Editura Anotimp din Oradea, 2002)
(…)
Chestiunea maghiară.

Problema căreia Raoul Șorban i-a dedicat cel mai multe timp se referă la ceea ce se numește “chestiunea maghiară”, respectiv la pretențiile maghiarilor de a revendica Ardealul, de a reface Ungaria Mare.

Raoul Șorban susține într-un interviu: “N-am fost și nici nu sunt antimaghiar!” (p. 187). În sprijinul acestei afirmații, care pentru unii poate părea surprinzătoare, el spune: “Eu am trăit la Dej, un oraș cu câte o treime români, unguri și evrei. Erau și puțini sași. Îi puteai număra! Niciodată n-am avut conștiința că prietenii mei sunt maghiari, români sau evrei. Prietenii mei erau prietenii mei, indiferent ce naționalitate aveau. Nici prin minte nu-mi trecea că respectivul meu prieten este evreu sau de altă naționalitate. Azi, din păcate, se subliniază naționalitatea >” (p. 15). Autorul subliniază obsesia Trianonului, politica de maghiarizare forțată a nemaghiarilor, pentru ca maghiarii să devină majoritari în propria lor țară, politică având reflexe până în zilele noastre (cum ar fi, de pildă, înlăturarea drapelului românesc de pe Primăria din Sfântu Gheorghe și de pe clădirea Consiliului Județean de aici). Sunt citate afirmațiile unor ultrșoviniști maghiari, precum contele Dénes Eszterházi, care spunea: “În Transilvania, numai maghiarul poate fi considerat om, iar cu valahii nu poți și nu trebuie să te porți altfel decât cu dobitoacele!” (p. 20). Autorul respinge formula “crime horthyste”, fiindcă noțiunea de “horthysm” a fost inventată de teoreticienii kominterniști maghiari, “pentru a absolvi Ungaria de respectivele crime”, crime care au urmărit realizarea unui vis nebunesc: refacerea Coroanei Sfântului Ștefan! Reabilitarea lui Horthy i se pare la fel de gravă ca și când Germania l-ar reabilita pe Hitler! Cât privește viziunea sa asupra lui Ion Antonescu, Raoul Șorban citează o afirmație a lui Wilhelm Fielderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România, care spunea că “mareșalul Antonescu a pus capăt mișcării fasciste din România”. Ceea ce se întâmplă în România postdecembristă, în legătură cu fostul conducător, este “un circ gratuit. Absurd. Penibil. O elementară lipsă de respect pentru istorie. Un triumf al diletantismului politic” (p. 21). Raoul Șorban este de părere că legislația antievreiască din România trebuie judecată în contextul epocii. În plus, multe din prevederile legilor discriminatorii nu s-au aplicat niciodată, nuanță extrem de importantă (precum aceea ca evreii care trec granița maghiaro-română sa fie executați. Nici un evreu nu a fost executat din acest motiv). În favoarea depoziției sale, autorul dă citate din Alexandru Șafran, Moshe Carmilly-Weinberger, Wilhelm Fielderman, Al. I Zissu ș.a. Se combat cărți revanșarde, precum este cea semnată de Endre Bajcsy-Zsilinszky, publicată în 1944, în Elveția, în limba engleză, și tradusă relativ recent de fostul președinte maghiar, Arpád Göncz! Dezaprobă inventarea unor noțiuni, precum cea de transilvanism, sinonimă cu “spiritul maghiar”, adică o formă modernă a iredentismului, la fel ca aceea de hungarism, în care vede “complexul de stăpânire al ungurilor”, hungarismul fiind sinonim cu fascismul și cu nazismul. Vorbește despre colonizările din Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena (300.000 sau 400.000 de mii de maghiari). Aflăm că, la Bacica, în Voivodina, ungurii au ucis circa 18.000 de sârbi, în anul 1941, aducând, în locul lor, pste 15.000 de coloniști maghiari. Că, în septembrie 1944, circa 100.000 de secui au plecat în Germania, de frică pentru crimele făcute împotriva românilor, care au revenit în 1946 în România, ajutați de guvernul dr. Petru Groza. Inițial, România a refuzat acordarea cetățeniei române celor 400.000 de unguri, colonizați de Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena, dar dr. Petru Groza a intervenit în favoarea foștilor coloniști maghiari.
(…)
Conștient de importanța moștenirii sale culturale, voi pregăti, în cadrul unui amplu proiect de valorificare a moștenirii culturale a marilor personalități românești, o ediție cuprinzând articole, interviuri, scrisori, amintiri și eseuri răspândite prin reviste de-a lungul anilor, de la debutul în Tribuna Ardealului, până la ultimul interviu din cotidianul Ziua (15 iunie 2006), interviu consacrat moștenirii Fundației Gojdu.

Ilie RAD

Recviem pentru un ultim mare umanist: Raoul Sorban

Raoul Sorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor si profesorul de nationalism, ne-a pãrãsit la 94 de ani, ducîndu-se la cele vesnice.
Trupul respectabilului bãrbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însoritã, cu multã lume, lîngã mormîntul tatãlui sãu, Guilelm Sorban, fost prefect al Dejului si, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Sorban era un aristocrat cu o noblete atestatã în documente latinesti, regale, din secolul al XIII-lea. Raoul Sorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilãrie, cu tovarãsii de joacã, româna, maghiara, germana. A studiat apoi muzica si istoria artelor în mari orase europene, la Viena si în Italia. Si-a petrecut vremea printre artistii si literatii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinãri de neam, libertate sporitã de conditia sa de fiu de mosier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs însã modificãri imprevizibile în viata tînãrului pictor, care se împãrtea
între propriul atelier si cenaclurile literare gãzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care fostii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeanã, i-au dat de înteles cã fiind „valah” este fiintã de rang secund, ca orice valah si orice evreu, Raoul Sorban a descoperit lumea intolerantei si a opresiunii. Fiul de mosier a tinut însã sã se confunde cu ai lui, cu „valahii”, si sã facã din aceastã alegere un resort de actiune. În initiativele culturale de ordin simbolic ale putinilor intelectuali si artisti români rãmasi în Transilvania ocupatã de trupele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamã. Cît de atroce a fost aceastã ocupatie asupra Ardealului de Nord, ne-a spus-o scriitorul Francisc Pãcurariu în romanul „Labirintul” (1974), în care multe situatii si personaje sînt luate din realitate. Raoul Sorban a luat, firesc, partea celor prigoniti, ajungînd pe aceastã cale sã participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniti exterminãrii la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, si în companiile de muncã, în care erau mobilizati prioritar români, trimisi sã facã lucrãri istovitoare, riscante, în spatele frontului, precum alti români. A avut parte de închisoare, unele condamnãri fiind dictate de ocupantul ungur, dar si de statul român, ocupat de Armata Rosie si condus de un partid bolsevic. Paradoxal este cã Raoul Sorban era un om cu vederi de stînga. Dupã o detentie politicã, de cîtiva ani, Raoul Sorban a putut sã intre timid în activitatea culturalã, ca redactor de editurã, ca pictor, ulterior ca profesor de istorie a artei.

Cu toate cã mai tînãrul sãu coleg de generatie a tinut sã vorbeascã în romanul „Labirintul” despre cumplita perioadã a ocupatiei ungare, Raoul Sorban a asteptat multã vreme pînã cînd s-a pronuntat ca martor al acelei sinistre perioade. A apãrut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei „Luceafãrul” despre anii ’40, ai ocupatiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvînt lucid, nuantat, neiertãtor si exact. Era în anii ’80. Dupã care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Fãcuse parte din releele ascunse ale acestei operatii desfãsurate de evrei, cu sprijin românesc. Mãrturiile au fost puse pe hîrtie de scriitorul Adrian Riza si tipãrite în Almanahurile „Luceafãrul”. Declaratiile lui Raoul Sorban erau o adevãratã revelatie, care modifica optica mohorîtã cu care erau priviti – si cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul
rabin al Clujului, Moshe Carmilly Weinberger, care s-a întors în România sã-si regãseascã colaboratorul din vremuri de restriste. A avut loc o întîlnire, au avut loc discutii (am fost martor la una din ele)! Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Sorban a ajuns „Drept între popoare” la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomã si a sãdit un pom ca toti cei laureati pentru cã au salvat evrei, fãrã ca ei însisi sã fie evrei, actionînd în mod idealist.

Desi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Sorban n-a primit pasaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu pasaport turistic si cu recomandarea sã nu facã declaratii de presã. Acestui eveniment, cãruia presa strãinã i-a acordat atentie, presa românã i-a întors spatele. Mîna lungã a rãzboiului rece, impunea ca, despre români si România, sã nu circule nici o opinie favorabilã. Mai mult, autori care scriseserã despre omenia româneascã fatã de evrei, în epoca Holocaustului, au început sã-si schimbe opiniile si chiar sã conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Sorban devenise „Drept între popoare”. Explozia de adevãr a mãrturisirilor lui Raoul Sorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord si prigonirea si exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. Dupã teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am vãzut pe Raoul Sorban preocupat de sîngele vãrsat în Transilvania de Nord, si încercînd sã înfiinteze, cu ajutorul guvernului provizoriu de la Bucuresti, un ziar – „Ardealul”, care n-a putut lua fiintã. A tipãrit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experientã de „valah” discriminat în Transilvania de Nord, „Fantasma imperiului ungar si Casa Europei” (1990), care a fost un mesaj venit la timp si i-a asigurat recunostinta cititorilor.

Profesorul de istoria artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-si uitase instrumentele. Raoul Sorban a tipãrit singulara monografie „O viatã de artist”, despre Simon Holossy – „Corbul, pictor din Scoala de la Baia Mare”, evidentiindu-i valoarea, fãrã a uita metodele prin care propaganda ungarã i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat si alte cãrti, precum „Chestiunea maghiarã” si, mai ales, „Invazia de stafii”, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai multor tãri si popoare, si, nu în ultimul rînd, drama poporului român si aceea a autorului cãrtii legate de ultimul rãzboi mondial. Sînt cãrti adînc meditate si extrem de grãitoare pentru noua generatie, aflatã fatalmente departe de aceste evenimente atît de pline de urmãri.

La cãpãtîiul prestigiosului dispãrut, unde am tinut sã fiu prezent, s-au aflat si au vorbit personalitãti importante ale bisericii crestine, scriitori si fosti studenti, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat cu riscul propriei vieti în anul 1944. Din generatia lui Raoul Sorban sînt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanta operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea constiintei identitãtii românesti din Transilvania, în timpul rãzboiului si dupã aceea. Raoul Sorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidã reactie la rãul care ne-a asediat si ne asediazã, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile si pozitiile sale, nici atunci cînd a fost pãrãsit, nici atunci cînd a fost lovit.
Pentru generatiile tinere, Raoul Sorban a fost o aparitie providentialã, despre care se va mai vorbi.

Autor:Mihai Ungheanu

Sursa: roncea.ro prin România Breaking News