POZIȚIE CLARĂ: NOI VREM SĂ FIM!

Suferindă este Limba Română în Bucovina. Precum și în Basarabia. Și în Maramureșul Istoric. Dar și prin Cetatea Ismailului. Chiar și acasă la Timoc. Și prin celelalte Lumi, cu sau fără rezonanță, în care frații mei de sânge (încă) își mai numesc copii cu nume de Voievozi români. Și câți alții nu ar fi cedat, nu ar fi acceptat alte „ambalaje seducătoare”: limbi străine – cu perspectivă, școli alese – cu potențial, locuințe în Zgârie-Nori – cu priveliști uluitoare… Câți alții! Dar nu noi, Românii! Aspirațiile noastre, din totdeauna modeste, nu au făcut decât să lanseze vise de bun simț. Noi am fost și vom rămâne vorbitori de limbă română, familiști convinși, dornici de grădinițe și școli românești, mulțumiți cu casele harnic gospodărite în care Icoana și Doina ar bate oricând orice element din Feng-shui. Căci mă tot întreb: ce influență asupra mea, româncă de sânge, poate avea statuia unui elefant cu trompă ridicată, atâta timp cât tot folclorul neamului meu este despre mioare și ciocârlii? Poziția noastră, a românilor de pretutindeni, este clară: Noi vrem să fim!

Recent am străbătut Domeniile Basarabiei, cu drumuri în praf care duc spre Școli cu Învățătură-veche și Mănăstiri cu Dumnezeu în Ele. Prioritară, în această “expediție de suflet”, a fost dorința de a regăsi ceea ce am lăsat acolo acum zece ani – curajul de a fi Român.

Printre podgorii perfect împânzite cu viță-de-vie, odată cu răsăritul soarelui se lăsa admirat Căușeniul – Fortăreața celor aleși. Pentru Ziua Limbii Române,  și cea de Întâi Septembrie, accesoriul de bază a fost tricolorul din piept. Mateevici – căci pe aceste meleaguri văzu pentru prima oară lumina – a știut să-și cultive predecesori cu măiastra “Limba noastră”. Menire asumată și de către familia Ostaș – Valeriu și Olga – ocrotitorii Casei Limbii Române din Căușeni, Republica Moldova. „Române” – așa i se spune domnului Ostaș. Cu fruntea-i aplecată, aproape de reverență, Domnia Sa parcă nici nu aude poruncile trimise de mai marii Universităților din Capitală de a le onora Catedra de Filologie și rămâne tot aici – “la țară”.  Are domnul Valeriu un pariu cu Răbdarea. Unul pe termen lung. Veghează neostenit la creșterea tinerei generații, o cultivă în spiritul asumării a ceea ce trebuie să fie și nu a ce pare că este. La Căușeni, despre România, se vorbește cu dor. Aici, cântecele Martirilor Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt cântecele miilor de inimi care bat românește și a miilor de voci – românești și ele! Prin aceste lumi, Sensul unei Delegații Oficiale Române (care, în general, dăruiește emoție, nu primește) imediat devine altul. Și asta pentru că, împotriva tuturor legilor fizicii, când Tu dai – tot Ție iți revine (și îți revine, și îți revine…). Ca în vorbele Apostolului Pavel: Chiar de vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, rămân esențiale aceste trei lucruri: Credința, Nădejdea și Dragostea. Iar mai mare dintre acestea este Dragostea.

După asemenea pelerinaje prin Țara mea din altă țară, declar: România mea nu e despre gene false și buze executate cu umplutură de silicon! Și nu e nici despre mașini de lux, case exclusiviste și vacanțe la turci. România mea nu e despre știri proaste din politică si noutăți senzaționale din fotbal. Și nu e nici despre orgolii, ură sau eșec. Nici despre foame și frig nu e. În tot ce îmbrățișează România mea nu e loc de “nu pot”, de vise fără stea sau zbor cu aripi frânte. România mea nu e despre fleacuri bine vândute și nici despre cărți oferite la jumătate de preț în perioada lichidării de stoc. România mea e alta!

România din inima mea nu corespunde cu cea din Atlasul Geografic. Imaginația-mi trece înotând Prutul și adună în poala sa până și ultima ființă românească. România mea e despre cum și ce simt. Iar eu simt românește!

România mea începe din cimitirele unde mi se odihnesc strămoșii – numele cărora, pe crucile de stejar, sunt cioplite tot în românește. Biserici, școli și “Sfatu’ Satului” – acele reuniuni de lume înțeleaptă – și ele, toate, cu un jurământ depus în numele Patriei Mame. România mea e despre acele trei culori și-o singură iubire. Și despre curajul etern pe care nu l-a răpus nici Siberia de Gheață. România mea e despre familie, copii și Dumnezeu! Despre părinții din poemele lui Vieru… Și despre părinții mei… Și părinții Voștri! România mea e despre Eminescu și apretatul său guler de poet cu panglica-i boemă la gât, despre nemuritorul său Luceafăr și despre Veronica Micle…

Toate iernile României mele sunt despre același februarie al lui 1939 din Lunca. Primăverile încep să înmugurească de la Fântâna Albă în memoria aceluiași sângeros aprilie din 1941. Verile – și ele cu o cruce pe destinul localității Mahala (iunie, 1941). Iar toamnele mele sunt despre Coșuleni și plecarea definitivă a celui mai Adevărat  Român de aici și de peste tot – unchiul meu, învățător al locului, erou al României, Nicolae Gârșcan.

România mea e despre Ștefan cel Mare și Coroana Regală. E despre înțelepciunea din preajma sfeșnicelor în topire. E despre comoara spirituală. Și despre victorii e. România mea e despre iertare și iarăși iertare.

România mea de acasă e despre Strada Domnească din Cernăuți și despre femeia care cântă de sănătate vis-à-vis de Muzeul “Mihai Eminescu”. Lipsa pașilor mei de-a lungul atâtor ani nu a schimbat nimic din decorul perfect al unei Cetăți de Români. Cât despre femeia cu voce măiastră, am simțit nevoia să o răsplătesc cu o reverență și cu acel “Mulțumesc!” românesc. “Casă de piatră ție si familiei tale!”, ca un miracol venea răspunsul ei către mine. Ei, asta mi se pare cu adevărat mândrie națională, să simți până la nerv miracolul de a reveni acasă după o lungă pribegie, iar acasă, acasă printre străini, să fi întâmpinat în limba ta maternă! Și nu-ți mai dorești nimic; nimic altceva – decât să ți se repete, încă o dată, clar și apăsat, acele cuvinte de care ți-a fost foame si sete… Și despre asta trebuie vorbit mereu, pentru ca toți cei din jur să audă, să simtă și să înțeleagă cât de românesc poate fi, dacă vrem, Cernăuțiul.

România mea de acasă e despre dor profund și iubire curată ca lacrima. E despre Brâncuși si toate pietrele Lui la un loc. E despre Maluri(le) de Prut ale lui Ion și Doina Aldea Teodorovici. Despre Cântă cucu’ plâns pe cele mai selecte note muzicale de către Maria Iliuț. Despre Dorul Basarabean din Cetatea Ismailului. Și despre Ion Iovcev – exemplul rezistentei românești în Transnistria. Dar și despre directorul Casei Limbii Române Nichita Stănescu de la Chișinău – Alexandru Bantoș. E și despre toți cei din Linia Întâi –  învățători, profesori, jurnaliști cărora le revine prin meserie și conștiință rolul de ghizi… România mea e despre asumarea unui singur drum. Nu poți iubi la fel două Țări! Și nici nu trebuie.

Țara mea de acasă e despre noblețe, iar aceasta are sigur Certificat de Naștere Românesc. Patria mea e despre mine însămi și despre felul în care m-au binecuvântat strămoșii. Scopul meu suprem e să-mi iubesc România necondiționat! Și, când toată lumea din jur se lasă sedusă de calitățile gustative ale ceaiului englezesc, eu să rămân îndrăgostită de aroma “Podurilor de Flori” plimbată în cana de lut cu imprimeu pe verso, ca în țesăturile bunicii: “România mea de acasă e la Șendreni”.  

“România mea de acasă e (și) cea de peste Prut”. 

Autor: Dorina Popescu

*Conținutul acestui articol nu reprezintă poziția România Breaking News – RBN Press. Responsabilitatea continutului articolului revine, în întregime, autorului.