Personalitatea Regelui Carol I al României

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la 20 aprilie 1839 în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen ca Prinz Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. A fost al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmarigen și al prințesei Josephine Friederike Luise de Baden.
Părinții săi au dorit ca fiul lor să aibă parte de o educație aleasă, motiv pentru care tânărul Karl și-a finalizat cursurile elementare la Dresda, într-una din cele mai prestigioase școli germane ale timpului. După finalizarea acestora, s-a înscris la Școala de Cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni.
La 1 ianuarie 1857, a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie, pentru ca tot în același an să finalizeze cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin. În anul 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan, semn al recunoașterii meritelor sale militare de către comandanții săi direcți.
Deși nu avea o statură înaltă, tânărul Karl a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. În aceste condiții, clasa politică românească a hotărât, în unanimitate, că cea mai bună soluție pentru recunoașterea unirii de către Marile Puteri era desemnarea unui domnitor provenit dintr-o familie princiară a Europei.
După multe negocieri, Ion C. Brătianu s-a oprit asupra tânărului căpitan Karl de Hohenzollern-Sigmaringen.
La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut. La 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Principatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.
Tânărul Carol a călătorit incognito, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul, pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute „papucul Sultanului”, fapt care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia).

Pe 10 mai 1866 Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. A rostit jurământul în limba franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și integritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional” (în traducere).
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din cea a Belgiei, care dobândise independența din 1831.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să-și impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, declarată în ziua de 9 Mai 1877.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, domnitorul fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Recunoasterea independentei s-a facut prin Tratatele de la San Stefano și Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin pactul de familie încheiat la data de 17 mai 1881, prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.
S-a stins din viață la 10 octombrie 1914, la Sinaia, la vârsta de 75 de ani. A fost regretat nu doar de clasa politică, ci și de poporul pe care la condus și slujit cu devotament timp de 48 de ani în condiții istorice vitrege. A fost inmormântat la Manăstirea Curtea de Argeș.

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la 20 aprilie 1839 în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen ca Prinz Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. A fost al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmarigen și al prințesei Josephine Friederike Luise de Baden.
Părinții săi au dorit ca fiul lor să aibă parte de o educație aleasă, motiv pentru care tânărul Karl și-a finalizat cursurile elementare la Dresda, într-una din cele mai prestigioase școli germane ale timpului. După finalizarea acestora, s-a înscris la Școala de Cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni.
La 1 ianuarie 1857, a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie, pentru ca tot în același an să finalizeze cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin. În anul 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan, semn al recunoașterii meritelor sale militare de către comandanții săi direcți.
Deși nu avea o statură înaltă, tânărul Karl a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. În aceste condiții, clasa politică românească a hotărât, în unanimitate, că cea mai bună soluție pentru recunoașterea unirii de către Marile Puteri era desemnarea unui domnitor provenit dintr-o familie princiară a Europei.
După multe negocieri, Ion C. Brătianu s-a oprit asupra tânărului căpitan Karl de Hohenzollern-Sigmaringen.
La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut. La 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Principatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.
Tânărul Carol a călătorit incognito, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul, pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute „papucul Sultanului”, fapt care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia).
Pe 10 mai 1866 Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. A rostit jurământul în limba franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și integritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional” (în traducere).
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituție, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din cea a Belgiei, care dobândise independența din 1831.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să-și impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, declarată în ziua de 9 Mai 1877.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, domnitorul fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Recunoasterea independentei s-a facut prin Tratatele de la San Stefano și Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin pactul de familie încheiat la data de 17 mai 1881, prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.
S-a stins din viață la 10 octombrie 1914, la Sinaia, la vârsta de 75 de ani. A fost regretat nu doar de clasa politică, ci și de poporul pe care la condus și slujit cu devotament timp de 48 de ani în condiții istorice vitrege. A fost inmormântat la Manăstirea Curtea de Argeș.

Sursa:Muzeul.Militar