Perpetua importanță geostrategică și geopolitică a teritoriului României, un izvor de suferințe, o golgotă a neamului românesc

Pământurile Românești s-au aflat și se mai află încă la interferența zonelor de influență a marilor puteri mondiale.

Pe parcursul secolelor unele dintre aceste puteri au dispărut cu totul, altele s-au schimbat cu locul și probabil încă se vor mai schimba, dar importanța geostrategică a acestei zone a rămas o constantă a relațiilor internaționale. În această ordine de idei am putea enumera mai mulți factori (unii dintre ei și-au mai pierdut din importanța lor, însă au apărut alții, asupra cărora ne vom opri adăugător):

– „Porțile” spre Europa Centrală și Balcani. În trecut ele au servit în calitate de breșă în zidul natural format din munți, păduri și mlaștini care ca o centură înconjoară Europa Apuseană. De această breșă s-au folosit în antichitate și Evul Mediu Timpuriu popoarele nomade care năboiau în Europa dinspre Răsărit.

Mai tîrziu, importanța strategică a acestei regiuni au înțeles-o și „giganții” regiunii – Rusia, Regatul Ungar, Imperiul Habsburgic, Rzecz Pospolita (Polonia medievală) și Imperiul Otoman. În secolul XX – Uniunea Sovietică și Germania nazistă.

– În calitate de cap de pod pentru a amenința Răsăritul. În această ipostază, de regiunea nord-dunăreană s-au folosit în trecut Romanii și Bizantinii, iar în prezent – Statele Unite ale Americii.

– Dunărea și delta ei – cea mai simplă cale de acces spre inima Europei.

Aceasta au înțeles-o de minune toți, începînd cu Grecii antici (ei au fondat în acest raion numeroase colonii[1] și emporii[2] comerciale) și terminînd cu Ucraina (care refuză să retrocedeze României insula Șerpilor, smulsă de la ea de către URSS în anul 1947). Importanța geostrategică și economico-comercială a Deltei s-a mai diminuat în ultimul timp datorită apariției noilor mijloace și căi de comunicații, precum și a dării în exploatare a canalului Dunărea-Marea Neagră. Totuși, gurile Dunării rămîn și pînă în prezent obiectul atenției marilor puteri.

– Bogățiile naturale care se conțin în subsolul acestei regiuni și solurile ei fertile.

În trecutul nu prea depărtat, România era unul dintre cei mai mari exportatori (și unicul din Europa) de produse petroliere.

Rezervele de petrol au secat, însă industria petro-chimică românească continuă să rămînă destul de performantă.

În ultimul timp un interes deosebit față de cernoziomurile Românești este manifestat de către emiratele bogate în petrol (dar complet lipsite de soluri fertile) din Golful Persic.

Aceste cernoziomuri sînt pur și simplu cumpărate pentru grădinile și straturile de flori ale vilelor nabobilor din Dubai și Abu-Dhabi.

– România – ca cea mai potrivită „punte de legătură” între Occident și Orient, între lumea Romano-catolică și cea Slavo-ortodoxă.

Românii sînt moștenitorii direcți ai civilizației Romane.

Pe de o parte, limba Română este cea mai apropiată de cea Latină (chiar mai aproape decît Italiana), iar în secolul XIX Românii au fost supuși unui puternic atac civilizațional din partea Apusului (mai ales a Franței).

Pe de altă parte, Românii sînt unicul popor Latin care confesează Ortodoxia. Slavii de Răsărit, ortodocși și ei, s-au aflat cu Românii într-o strînsă inter-legătură pe parcursul unui mileniu și jumătate.

Toți acești factori au jucat un rol deosebit în timpul celor două conflagrații mondiale.

Înainte de Primul Război Mondial, România făcea parte din Tripla Alianță, însă, în anul 1916 ea a intrat în război de partea Antantei care i-a promis realipirea Transilvaniei și Bucovinei (pe cînd Germania îi putea făgădui numai Basarabia).

Antanta s-a dovedit a fi așa de „darnică” deoarece România , prin situația ei geostrategică împiedica joncțiunea țărilor care făceau parte din blocul Puterilor Centrale într-un cîmp operațional unic.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, trecerea României de partea coaliției antihitleriste a grăbit cu mult victoria coaliției antihitleriste.

– În primul rînd: Germania a fost lipsită de unicul izvor de alimentare cu benzină și motorină a forțelor sale blindate și motorizate. Ea a fost nevoită să treacă la producerea combustibilului lichid sintetic.

Acest produs s-a dovedit a fi foarte costisitor și nu a fost suficient pentru a îndestula necesitățile Wermachtului.

Este de ajuns să ne amintim că ultima ofensivă a trupelor germano-fasciste în timpul celui de-al II-lea Război Mondial din regiunea munților Ardeni a eșuat anume din cauza insuficienței de carburanți.

– În al doilea rînd: ieșirea României din război de partea Germaniei și trecerea ei în tabăra aliaților l-a silit pe Hitler să ordone evacuarea trupelor sale din Balcani.

În caz contrar, în încercuire aveau să nimerească mai mult de un milion și jumătate de soldați ai armatei Germane (ceea ce demonstrează încă o dată importanța așezării militaro-strategice a României).

În ziua de astăzi, cînd s-ar părea că armele sofisticate și noile mijloace de comunicație ar trebui să diminueze importanța așezării geografice a unei țări sau alta, pămînturile Românești continuă să atragă atenția marilor puteri. Aceasta s-a manifestat prin următoarele:

– În ultimii ani ai „Războiului Rece[3]”, anume la Chișinău a fost amplasat Comandamentul Teatrului Operațional de Sud al trupelor Pactului de la Varșovia.

– Ațîțarea unor focare separatiste în Sudul și Estul Republicii Moldova de către Moscova[4]. Pentru toți specialiștii în domeniu este clar că separatismul regimului de la Tiraspol nu este de ordin etno-lingvistic (precum se pretinde), ci geopolitic și strategic.

– Refuzul Rusiei de a-și retrage forțele sale armate din regiunea Nistreană a Republicii Moldova și tergiversarea de către Kremlin a procesului de negocieri pentru rezolvarea pe cale pașnică a conflictului din regiune.

– Presiunile economice, financiare și diplomatice exercitate de către Kremlin asupra Chișinăului pentru a împiedica integrarea Republicii Moldova în structurile euro-atlantice.

– Reacția violentă a diplomației Rusești față de acordul dat de către România (care este membră a NATO) pentru amplasarea unor baze militare Americane pe teritoriul ei.

Despre importanța geostrategică a acestei regiuni erau absolut conștienți și primii conducători sovietici, altfel ei nici odată nu ar fi permis crearea pe malul stîng al Nistrului a unei minuscule republici autonome (cu o suprafață de numai 9.000 de kilometri patrați!).

În cel mai bun caz, pentru așa un teritoriu și populație era destul și un statut de district autonom.

Trebuie de menționat că dacă n-ar fi fost împotrivirea din partea conducerii Ucrainene, atunci aici ar fi fost creată o republică unională. Anume un asemenea statut pentru noul subiect federal sovietic a fost cerut de către semnatarii petiției care și-au motivat poziția prin importanța geostrategică a acestei porți în Europa.

Autorii accentuau posibilitatea folosirii autonomiei Moldovenești de pe malul stîng în calitate de momeală pentru românii moldoveni din Basarabia.

În caz de succes, Bugeacul urma să devină un cap de pod pentru pătrunderea în Balcani via Dobrogea, iar Hotinul – în Europa Centrală via Bucovina.

De aceea scrisoarea cu pricina a fost păstrată în mare taină în arhivele secrete sovietice și a fost dată publicității abia după perestroika gorbaciovistă.

MOTIVAȚIA „ȘTIINȚIFICĂ” A PRETENȚIILOR STRĂINE ASUPRA PĂMÂNTURILOR ROMÂNEȘTI

Așezarea geostrategică favorabilă a pămînturilor Românești, după cum am mai menționat, au atras atenția cuceritorilor străini din cele mai vechi timpuri.

Noi ne vom opri însă la situația acestei regiuni după apariția primelor formațiuni statale Românești, adică începînd cu secolul IX d. Hr. (sub formă de voievodate, cnezate, „țări”, „cîmpuri-lungi”[5] etc.).

În această perioadă teritoriul dintre Dunăre – Tisa și Carpați este invadat de către triburile nomade ale Maghiarilor venite din Uralii de Sud.

Ungurii au ocupat regiunea Panoniei [6]care a devenit nucleul statului maghiar și baza operațională de unde în perioada de apogeu al pasionarismului maghiar au întreprins raiduri de jaf prin toată Europa (de la Roma – la Berlin, de la Paris – la Kiev și Constantinopol).

După creștinarea Ungurilor după ritul Romano-catolic, regii arpadieni au început fortificarea noilor hotare prin colonizarea provinciilor supuse.

În Transilvania, de-a lungul arcului carpatin au fost așezați războinicii Secui[7], iar în orașe (pentru dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor) – coloniștii Germani (Sași[8] și Svabi[9]).

În așa mod, regiunea care a fost odată bastionul Românismului și al Ortodoxiei, a căpătat un caracter polietnic, iar după Reformă[10] și unul policonfesional.

După „primăvara popoarelor” (se are în vedere valul de revoluții care au cutremurat Europa în anii 1848-1849 și au dus la trezirea conștiinței naționale a popoarelor Europene și formarea națiunilor contemporane), istoricii au început o luptă înverșunată pentru a dovedi autohtonitatea propriilor popoare în pămînturile pe care le populau sau stăpîneau.

În loc de „vae victis [11]” (adică argumentul forței brute), trebuiau aduse argumente de ordin științific.

Austriacul Robert Roesler înaintează teoria „migraționistă”[12], care nega autohtonitatea poporului român în Transilvania și susținea primogenitura maghiară.

Argumentele false aduse de către Roesler și adepții săi au stat și stau la baza pretențiilor teritoriale ale Ungariei față de România (se are în vedere provinciile ei istorice: Transilvania, Crișana, Banat și Maramureș).

Combaterea „dovezilor” aduse de către „migraționiști” în apărarea poziției lor ar putea fi tema unui studiu aparte și, la urma urmei, acest lucru l-au făcut deja cei mai iluștri specialiști în domeniu.

Dinspre Răsărit o amenințare similară celei Maghiare a venit din partea Rusiei.

Imperiul Rus, începînd cu secolul XVIII, a dus o politică de expansiune teritorială în direcția sud-estică care a vizat nemijlocit Poporul Român.

Astfel, în anul 1793, Rusia a anexat Bugo-Nistria, iar în anul 1812 – Basarabia.

Între anii 1828-1856, acestei țări i-au aparținut și gurile Dunării.

Pentru a îndreptăți pretențiile Rusiei asupra acestor pământuri, istoricii ruși, inițial, au plagiat teoria roesleriană (cu schimbarea respectivă a primogeniturii: locul ungurilor a fost ocupat de către slavii răsăriteni).

După căderea Tarismului și formarea URSS, vechile argumente nu mai puteau fi invocate din motive pur ideologice, căci ele contraveneau doctrinei leniniste a „dreptului națiunilor la auto-determinare” și a „internaționalismului proletar”.

De aceea, la începutul anilor `20, este inventată o altă teorie (la fel de falsă ca și prima) – cea a „două popoare și limbi est-Romanice”[13].

Această teorie aberantă este „rodul” imaginației bolșevicului Bulgar (de origine Evreiască) H. Rakovski.

Acesta, în anii `20-`30 ai secolului trecut a condus organizația de partid din Ucraina și a susținut ideea formării unei RASS Moldovenești în componența RSSU care a fost înaintată de către „grupul de inițiativă”, format din comuniști originari din Basarabia (în marea lor majoritate Evrei și ei) în frunte cu Gr. Kotovski).

Basarabia romaneasca si creatia diversionista transnistreana, numita R.A.S.S.Moldoveneasca (1924-1940).

Teoria aceasta venea să sprijine pretențiile sovietice asupra Basarabiei care după anul 1918 s-a unit cu Țara. Mai tîrziu la ea a aderat un grup de „savanți” autohtoni (de alde I. D. Ceban și V. Stati).

Teoria „celor două popoare și două limbi” a devenit astăzi doctrina oficială a „nezalejnicilor” [14] autohtoni din Republica Moldova.

Datorită unui concurs fericit de împrejurări (vezi articolul „Marea Unire” de pe site-ul nostru), în anul 1918 toate pămînturile Românești (în afară de cîteva excepții regretabile) s-au unit în cadrul României Mari.

Harta : Romania Mare si RASS Moldoveneasca

Acest act a fost recunoscut de către majoritatea statelor lumii (inclusiv și de către Ucraina[15]) cu excepția (desigur!) a Rusiei Sovietice (devenită mai apoi URSS) și… a Statelor Unite !

„VIA DOLOROSA”[16] ȘI GOLGOTA POPORULUI ROMÂN.

Pentru a-și asigura noile hotare, România s-a văzut nevoită să încheie cu statele est-Europene, amenințate și ele de tendințele revanșarde ale statelor învinse în Marele Război[17], alianțe defensive („Mica Antantă”[18] și „Înțelegerea Balcanică”[19]).

Tot în această ordine de idei se înscriu și tratatele bilaterale de ajutorare reciprocă încheiate cu Franța, Anglia, Italia și alte țări.

Un fapt mai puțin cunoscut este acela că atunci cînd România și-a rugat aliații să-și respecte obligațiile asumate prin tratatele încheiate, numai Turcia a declarat că este gata să și le îndeplinească necondiționat[20].

Toate măsurile de securitate întreprinse de guvernul României însă nu au folosit la nimic.

În anul 1939 a fost încheiat între Germania hitleristă și Uniunea Sovietică pactul Ribbentrop-Molotov[21].

În protocolul adițional-secret la acest tratat se sublinia „dezinteresul” Germaniei față de Basarabia și recunoașterea intereselor preponderente ale Moscovei în această regiune.

Tradusă într-un limbaj normal, această frază însemna că Uniunii Sovietice i s-a dat „carte-blanche[22]” pentru cotropirea Basarabiei.

În prima perioadă a celui de-al II-lea Război Mondial, cuprinsă între toamna anului 1939 și primăvara anului 1940 (cunoscută și sub denumirea de „Războiul Straniu”), operațiuni militare practic nu s-au dus, cu excepția „Blitz-Krieg”[23]-ului German împotriva Poloniei.

Or, Anglia și Franța încă nu-și pierduseră speranța că, după joncțiunea directă[24], Germania și Uniunea Sovietică în sfîrșit se vor încăiera.

Speranțele lor au fost deșarte, căci Stalin și Hitler erau preocupați de „digerarea” acelor părți ale Europei care le-au revenit fiecăruia conform pactului Ribbentrop-Molotov.

Statele mici central- și est-Europene (printre care și România) au fost lăsate în voia sorții de către marile puteri occidentale.

În curînd Anglia, Franța și Statele Unite vor plăti scump pentru inactivitatea lor criminală, dar aceasta nu va ușura cu nimic situația țărilor care în perioada interbelică au făcut parte din fostul „cordon sanitar” [25].

În august, anul 1940, Stalin a hotărît că a venit momentul propice pentru a se răfui cu România care cu 22 de ani în urmă și-a realipit provincia sa istorică Basarabia.

La acel moment Bucureștiul s-a pomenit într-o stare de izolare politică, militară și diplomatică aproape completă. Franța a capitulat, iar Anglia se lupta din răsputeri pentru a nu permite desantul Wehrmachtului pe propriul său teritoriu.

Cât despre aliații din „Înțelegerea Balcanică”, nici vorbă nu putea să fie despre un ajutor efectiv, căci ei singuri se temeau să nu provoace nemulțumirea și să devină obiectul „atenției” agresorilor.

Pe data de 26 iunie anul 1940, ambasadorului român la Moscova îi este înmânată o notă ultimativă iscălită de către Veaceslav Molotov (care îndeplinea funcția de comisar al poporului pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice).

În acest ultimatum se vorbea despre faptul că poporul Basarabiei, alcătuit în majoritatea sa din …Ucraineni, ar dori realipirea sa la Ucraina-mamă.

Guvernului Român i se cerea să cedeze și teritoriul Bucovinei de Nord în calitate de recompensă pentru cei 22 de ani de „ocupație” a Basarabiei de către România Regală.

Bucureștiul s-a adresat după consultații la Berlin, căci Germania era unica putere în stare să oprească Uniunea Sovietică.

Hitler, însă, a sfătuit cu insistență partea Română să cedeze, insinuînd că în caz contrar România va fi ștearsă ca stat de pe harta lumii.

Consiliul de Coroană[26] convocat de către regele Carol al II-lea pe data de 27 iunie a hotărît să satisfacă pretențiile sovietice.

Din cei 25 de membri, numai 6 au avut curajul să se pronunțe pentru o rezistență armată: N.Iorga, V. Iamandi, S. Dragomir, T. Pop, Șt. Ciobanu și E. Urdărescu.

Trupele românești au părăsit fără luptă Basarabia[27] și Bucovina de Nord, ba chiar au fost silite sub presiunea Armatei Roșii să se retragă și din unele raioane care nici nu au fost stipulate în nota ultimativă sovietică.

Este vorba de ținutul Herța și unele insulițe din brațul Chilia al deltei Dunării.

Principalul beneficiar al acestor concesii teritoriale a fost RSS Ucraineană, conducerea căreia a insistat asupra includerii în componența acestei republici a celor mai importante din punct de vedere strategic raioane.

Complicitatea Kievului la raptul din anul 1940 o dovedesc următoarele fapte:

– În anul 1924 cînd s-a pus problema creării unei statalități Moldovenești pe malul stîng al Nistrului, anume Ucraina a fost împotrivă ca acesteia să i se acorde statutul de republică unională.

RASS Moldovenească a fost inclusă în componența RSS Ucrainene.

Pe harta-anexă la „constituția” acestui subiect federal ucrainean, hotarul său de Vest era indicat rîul Prut și cuprindea întreg teritoriul Basarabiei.

– Renumitul pasaj din nota ultimativă a lui Molotov despre „majoritatea Ucraineană” a populației Basarabiei a fost, fără îndoială, inspirat de către conducerea RSSU.

– Toate cedările teritoriale făcute Ucrainei pe contul pămînturilor Românești în vara anului 1940, au fost efectuate la insistența Kievului și în favoarea lui.

– În anii de după război, autoritățile Ucrainene (atît cele sovietice cît și cele independente) au procedat la măsuri extraordinare pentru a schimba balanța demografică în teritoriile anexate în defavoarea populației Românești autohtone (despre ele vom relata mai amănunțit într-un alt articol).

– După dispariția Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat categoric să recunoască caracterul ilicit, din punct de vedere al dreptului internațional, al hotarelor stabilite prin rapturile teritoriale din anii 1940 (Bucovina de Nord, Ținutul Herța, raioanele transnistrene ale fostei RASSM, insulele din brațul Chilia și Bugeacul de Sud) și 1947 (insula Șerpilor).

DELIMITAREA TERITORIALĂ DINTRE RSSU ȘI RSSM DIN VARA ANULUI 1940.

După anexarea Basarabiei, Moscova a hotărît să schimbe statutul fostei autonomii moldovenești, ridicînd-o la rangul de republică unională. Inițial, se prevedea ca acceasta să includă întreg teritoriul Basarabiei anexate de la România, precum și tot teritoriul RASSM de pe malul stîng al Nistrului (așa cum prevedea „constituția” RASSM și era ilustrat în harta-anexă deja pomenită mai sus).

Despre existența acestui plan ne vorbește articolul de fond al oficiosului guvernamental „Izvestia” publicat cu ocazia „eliberării” Basarabiei „de sub jugul României burghezo-moșierești”.

Acesta își anunța triumfător cititorii că pe harta Uniunii Sovietice a apărut o nouă republică unională – cea Moldovenească care urma să aibă un teritoriu de circa 54 de mii de kilometri patrați (este vorba de teritoriul Basarabiei și a fostei RASSM) și o populație de 3,8 milioane de locuitori.

Dar, acest plan nu-i convenea Kievului care, deși anexase Galiția Orientală, Bucovina de Nord și ținutul Herța, mai dorea încă noi teritorii. Conducerea ucraineană înaintează propriul proiect de delimitare teritorială între RSSU și noua „republică-soră”.

Acesta prevedea anexarea integrală de către Ucraina a județelor Hotin, Cetatea Albă și Ismail din Basarabia, precum și a cinci raioane ale fostei RASSM (Balta, Bîrzu, Cruți, Ocna și Nani).

Din partea Chișinăului au venit propuneri care vizau cedarea Ucrainei, pe lîngă cele cinci raioane de pe malul stîng, a unei părți din județele Cetatea Albă și Hotin în care moldovenii se aflau în minoritate.

RSSMoldoveneasca urma să-și păstreze o ieșire destul de largă la Dunăre și portul fluvial Reni.

În calitate de soluție finală a fost adoptată varianta Moscovei care a stabilit configurația actuală a hotarului Moldo-Ucrainean.

Ea prevedea un „compromis” între proiectele Chișinăului și Kievului care, de fapt, satisfăcea întru totul Ucraina.

RSS Moldova a fost privată de ieșirea la Marea Neagră și numai vîrful neascuțit al creionului funcționarului care a trasat linia de hotar a păstrat   o porțiune de cîteva sute de metri de litoral dunărean, în raionul satului Giurgiulești.

În urma jafului la care a fost supusă, România a cedat Uniunii Sovietice circa 50.762 kilometri patrați, dintre care nemijlocit Ucrainei – mai mult de 21 de mii (la care ar mai trebui de adăugat și cei 7.000 de kilometri patrați răpiți de la fosta RASSM).

Tot în stăpînirea Ucrainei continuă să se afle și restul Bugo-Nistriei românești care a fost supus unei deznaționalizări acerbe încă cu mult înainte de evenimentele descrise.

Celelalte componente a ultragiului la care a fost supusă România în vara anului 1940 (se are în vedere „arbitrajul de la Viena” și „acordul de la Craiova” [28] care au rupt de la Țară Transilvania de Nord și Cadrilaterul) rămân a fi obiectul de studiu al unui articol aparte.

Începutul tragediei al cărei urmări se mai resimt și astăzi a fost pus de către Uniunea Sovietică și Germania fascistă prin înțelegerea criminală dintre cei doi dictatori.

Geambaș al acestei afaceri murdare a fost Ucraina care refuză să întoarcă teritoriile răpite înapoi stăpînului lor legitim – Poporului Român. (A. Savin)

[1] Colonie: în antichitate aceasta însemna „oraș-fiică” în care metropola („orașul-mamă”) își trimitea excedentul de populație și pe cei ostracizați (deportați sau exilați).

[2] Emporie: punct de sprijin în care se aflau depozite comerciale, o mică garnizoană și agenții comerciali.

[3] Război Rece: acest termen a fost inventat de către W. Churchill și însemna confruntarea ideologică, economică, politică și militară indirectă (goana înarmărilor și războaiele locale) dintre cele două supraputeri (SUA și URSS) și sateliții lor.

[4] În Estonia, Letonia, Kazahstan și Ucraina populația Rusofonă este cu mult mai numeroasă decît în Republica Moldova, locuiește mai compact și chiar procentual ponderea ei este mai mare. Această populație este supusă unei discriminații fățișe (Estonia și Letonia) sau ascunse (Ucraina și Kazahstan), însă în aceste state Moscova nu a procedat la ațîțarea separatismului precum a făcut-o în Moldova.

[5] Voievodate și cnezate – denumiri preluate de la Slavi cu care populația Românească a coabitat în zona nord-dunăreană un timp îndelungat; țară, cîmpu-lung, jupanat, județ – denumiri autohtone a primelor formațiuni statale.

[6] Panonia: regiune de cîmpie situată în interfluviul Dunăre-Tisa care pînă la venirea Ungurilor era populată de către Volohi, Slavi și Avari.

[7] Secui: grup etnic Maghiar, reprezentanții căruia susțin că ei ar fi descendenții Hunilor lui Attila și că ar fi venit pe meleagurile Carpatine cu mult înaintea Ungurilor propriu-ziși – încă în secolul III d. Hr.

[8] Sași (de la Saxoni, Sacși): urmașii coloniștilor Germani invitați de către regele Ungar Bela al II-lea din Saxonia Inferioară și din Țările de Jos. Ei s-au așezat în orașele Transilvaniei (Siebenburg – „Țara celor sapte orașe”).

[9] Șvabi: urmașii coloniștilor Germani veniți din Șvabia (regiune din sudul Germaniei) la invitația regilor Unguri și așezați cu traiul în Banat.

[10] Reformă: mișcare protestatară apărută în sînul bisericii catolice. În Transilvania au căpătat o largă răspîndire printre populația Germană și Maghiară bisericile protestante ale calviniștilor (ziși și reformați) și luteranilor. O parte din credincioșii acestor etnii au rămas, totuși, credincioși catolicismului. La ei se mai adaugă în secolul XVIII și uniații greco-catolici din rîndul a unei părți a clerului și mirenilor ortodocși Români care au renegat Ortodoxia și au recunoscut primatul papei de la Roma în schimbul recunoașterii egalității lor în drepturi cu religiile și naționalitățile privilegiate (enumerate mai sus).

[11] Vae victis! Expresie înaripată care s-ar traduce din limba latină ca „Vai de cei învinși!”. Ea a fost rostită de către regele Gal, Brennus, cînd a respins protestele Romanilor învinși privitor la faptul că el i-a înșelat la cîntar (se cîntărea la balanțe contribuția pe care trebuia să o plătească Roma Galilor, iar Brennus a aruncat pe talerul greutăților spada sa pentru a mări cantitatea de aur care urma să i se plătească).

[12] Teoria migraționistă susține că poporul Român s-a format la sud de Dunăre unde strămoșii lui s-au retras împreună cu legiunile romane din ordinul împăratului Aurelian în anul 271 d. Hr. Conform acestei teorii, Românii au colonizat teritoriile nord-dunărene în secolele X-XI cînd Ungurii deja erau stabiliți în această zonă.

[13] Teoria celor două limbi și două popoare est-Romanice susține că în spațiul nord-dunărean s-ar fi format două limbi și popoare Romanice deosebite – Românii și Moldovenii. Asupra Românilor ar fi influențat factorul etno-civilizațional occidental (mai ales Francez), iar asupra moldovenilor – cel al Slavilor de Răsărit (Ruso-Ucrainean).

[14] Nezalejnici (din limba Ucraineană – independenți): poreclă dată naționaliștilor radicali Ucraineni; aici – adepților teoriei celor două limbi și popoare est-Romanice.

[15] Ucraina (care între anii 1918-1919 a avut parte de o independență efemeră) a avut și atunci pretenții teritoriale față de Basarabia și Bucovina, însă și mai mult Kievul era interesat de sprijinul din partea României. De aceea, în anul 1918, Ucraina recunoaște în mod oficial noile hotare stabilite după Primul Război Mondial între ea și România (inclusiv apartenența teritorială Românească a Basarabiei și Bucovinei).

[16] Denumirea Latină a Drumului Crucii pe care l-a avut de parcurs Iisus Hristos în calea sa spre Golgota. Aici – prologul evenimentelor tragice din anul 1940 care au marcat raptul din teritoriul României a unei treimi din suprafața ei.

[17] Marele Război: așa a fost numită de către contemporani prima conflagrație mondială.

[18] Mica Antantă: bloc militar-politic format în anul 1921 din România, Iugoslavia și Cehoslovacia.

[19] Înțelegerea Balcanică: bloc militar-politic format în anul 1934 și din care făceau parte România, Grecia, Turcia și Iugoslavia.

[20] Deac Augustin, „Din istoria Ucrainei („Țara de margine”)”, editura „Europa Nova”, București, anul 2001, p. 279.

[21] Despre acest pact mai amănunțit în articolul „Clipa siderală a Ucrainei” de pe site-ul nostru.

[22] Carte blanche: aici – mînă liberă.

[23] Blitz-Krieg (din limba Germană – „război-fulger”): tactica preferată a generalilor Wehrmachtului hitlerist care consta în nimicirea rapidă a armatelor adversarului prin bombardamente masive de aviație și învăluiri adînci cu ajutorul trupelor blindate.

[24] Pînă la cotropirea Poloniei de către Germania și Uniunea Sovietică, aceste state nu aveau hotare comune, ele fiind despărțite de către statele „cordonului sanitar”.

[25] Cordon sanitar: brîul de state mici europene care se întindea de la Marea Barents – pînă la cea Mediterană și era situat între Germania și Uniunea Sovietică. Ele erau legat între ele prin tratate de alianță bilaterale și multilaterale (de tipul „Micii Antante” și a „Înțelegerii Balcanice”). Sarcina lor era de a stopa orice încercare de joncțiune a acestor doi coloși.

[26] Consiliul de Coroană: organ consultativ pe lîngă Monarh care era convocat numai în cazuri extraordinare. El era format din fruntașii vieții publice și cei mai mari demnitari ai regatului.

[27] Aceasta a servit drept motiv pentru unii să califice comportamentul României ca un act de trădare față de Moldoveni (Ion Druță: „La răscrucea proștilor”).

[28] În vara anului 1940, pretenții teritoriale la România au fost înaintate din partea Ungariei (ele vizau toată Transilvania și Banatul Românesc) și a Bulgariei (toată Dobrogea). România s-a adresat Germaniei și Italiei după arbitraj. Hitler și Mussolini au satisfăcut pretențiile Ungariei și Bulgariei, însă numai parțial. În timpul războiului Germano-sovietic teritoriile aflate în dispută au servit ca un instrument de șantajare ale acestor țări.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / sursa primară: cersipamantromanesc.wordpress.com

Sursa originală a textului moldovlah.blogspot.com