Participarea românilor din Transilvania pe fronturile Primului Război Mondial, în Gărzile Naţionale organizate de Consiliul Naţional Român Central şi în luptele din Ungaria pentru înfrângerea armatelor bolşevice ale lui Bela Kun

Participarea românilor transilvăneni pe fronturile primului război mondial

În 1914, TRANSILVANIA, care era în compunerea Imperiului Austro-ungar, avea o populaţie românească de 3,1 milioane de locuitori, reprezentând 58% din populaţia totală de 5,3 milioane. Dintre aceştia, pe parcursul celor 4 ani de război (1914-1918), au fost mobilizaţi 484.774 militari, din care 449.796 în prima linie a frontului şi 34.978 în trupele auxiliare. Din punct de vedere al compoziţiei sociale 6.547 erau intelectuali, 14.668 meseriaşi şi comercianţi, iar ceilalţi, peste 460.000 ţărani.

Din românii transilvăneni plecaţi pe front, 42.736 au murit pe câmpul de luptă, 29.839 au fost daţi dispăruţi, 11.275 au murit în spitale, închisori sau prizonierat iar 25.406 au rămas invalizi.

Transilvania a trimis pe câmpul de luptă 956.500 de soldaţi şi ofiţeri reprezentând aproximativ 18% din populaţie. Pe naţionalităţi, românii reprezentau 52,31%, ungurii 27,75%, germanii 9,44%, alţii (evrei, ruteni, slovaci, ţigani), 10,50%. Românii transilvăneni au răspuns cu loialitate solicitării împăratului de la Viena datorită sentimentelor de datorie şi respect faţă de dinastie, sentimente promovate prin şcoală, biserică şi armată.

Românii mobilizaţi erau repartizaţi în proporţie de peste 90% la arma infanterie şi trimişi în linia întâi pe fronturile din Galiţia (zona de est a Carpaţilor din Ucraina), Serbia, Italia, Franţa şi din 1916 şi pe frontul românesc. Marea majoritate a ungurilor, secuilor şi saşilor au fost mobilizaţi la locul de muncă şi pentru paza obiectivelor militare şi civile din garnizoanele de pace, aşa explicându-se şi numărul mare de morţi, dispăruţi şi răniţi din rândul românilor.

În Transilvania, pe tot timpul războiului, guvernul maghiar condus de ultranaţionalistul Istvan Tisza a tratat cu ură şi dispreţ problemele românilor şi a luat o serie de măsuri represive. Publicaţiile româneşti au fost puternic cenzurate şi majoritatea au fost interzise iar unii redactori băgaţi la închisoare. Mii de români transilvăneni, intelectuali, preoţi, învăţători dar şi numeroşi ţărani au fost arestaţi, peste 10.000 fiind încarcerați în închisorile ungurești. S-a continuat politica de deznaţionalizare şi asimilare etnică a românilor prin constituirea aşa zisei „zone culturale maghiare” în Transilvania şi Banat care a dus, începând cu 2 august 1917, la înlocuirea tuturor instituţiilor de învăţământ confesionale româneşti cu instituţii de stat cu limba de predare maghiară. Prin ordonanţa 4000/1917 s-a urmărit îngrădirea şi apoi eliminarea dreptului românilor de a avea acces la proprietăţi imobiliare (în mod deosebit terenuri agricole).

Campania românească în Transilvania din toamna anului 1916, politica violentă a guvernului maghiar, moartea împăratului Francisc Iosef, la 21.11.1916, lehamitea şi speranţele înşelate într-o situaţie mai bună în schimbul sacrificiilor pe teatrele de război, au condus la desolidarizarea militarilor români din Transilvania faţă de monarhie.

Partidul Naţional Român a cărui conducere operativă era formată din: Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad, din septembrie 1918 va juca rolul unui adevărat guvern al românilor din Transilvania şi Ungaria. În partid preia responsabilitatea chestiunilor externe şi militare avocatul Iuliu Maniu. În urma activităţii sale în slujba românilor ziarele maghiare spuneau că „Iuliu Maniu ar trebui lovit în cap ca pe o fiară sălbatică”. În 1915 este înrolat ca şi simplu soldat în armata austro-ungară, autorităţile sperând să scape de el pe front, cum au procedat cu populaţia română din Ardeal. Face şcoala de ofiţeri de rezervă de artilerie şi luptă pe frontul rusesc şi italian. În octombrie 1918 pleacă de pe frontul italian şi se stabileşte la Viena. Pe front şi în Imperiu evenimentele se precipită cu mare repeziciune. Cu fiecare zi se apropie sfârşitul unei stăpâniri anacronice; două naţiuni privilegiate, austriecii şi ungurii domină şi asupresc alte naţiuni care trebuie să rămână „veşnic supuse”, cum sunt: românii, slovacii, cehii, croaţii, sârbii şi rutenii.

La 18 octombrie 1918 deputatul Alexandru Vaida Voievod, prezintă în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de autodeterminare a românilor din Ungaria şi Transilvania.

Pe 28 octombrie Comitetul Naţional Ceh proclama independenţa de stat a Cehiei iar pe 30 octombrie Consiliul Naţional Slovac proclamă unirea Slovaciei cu Cehia. Pe 29 octombrie Sfatul Naţional Croat proclama despărţirea Croaţiei de Austro-Ungaria. Pe 31 octombrie la Trieste și Trento, steagurile austriece sunt înlocuite cu cele italiene. La 1 noiembrie se proclamă Republica Ungară iar a doua zi se declară independenţa totală faţă de Austria.

Pe 30 octombrie România reintră în război de partea Antantei (Franţa, Anglia, Italia și S.U.A.) şi împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). Tot pe 30 octombrie, prin unificarea P.N.R. cu P.S.D. se constituie Consiliul Naţional Român din Transilvania care îşi stableşte sediul la Arad şi ulterior la Sibiu.

Trupele române, din Imperiul în destrămare, se alătură Consiliului Naţional fiind coordonate de un Senat Militar.

Pentru a forma o armată românească din regimentele ardeleneşti din imperiu, Iuliu Maniu convoacă pe 31 octombrie, o adunare a ofiţerilor români din Viena şi Praga şi le prezintă situaţia şi intenţiile naţiunii române.

Pentru a pune capăt haosului din Viena, Maniu împreună cu generalul Ioan Boeriu, ordonă Regimentului 64 Orăştie să ocupe cazarma centrală, îl destituie pe colonelul austriac în locul lui fiind numit cpt. Loichiţa. Pe 3 noiembrie, Maniu îmbrăcat în uniformă austriacă de locotenent de artilerie, însoțit de Gl. Boeriu, se prezintă în faţa ministrului de război generalul Strӧgen-Steiner, căruia îi aduc la cunoştinţă că, în calitate de reprezentanți ai CNR, au preluat comanda efectivă a regimentelor româneşti din Viena. Guvernul austriac nu are altă soluţie decât să ceară sprijinul lui Maniu pentru păstrarea ordinii în capitală. Maniu obţine din partea guvernului alimente şi trenuri pentru a transporta din Viena spre Transilvania aproximativ 60.000 de soldaţi şi ofiţeri care au fost concentraţi aici de pe toate fronturile. Înainte de plecare depun jurământul faţă de CNR.

În Praga, între 28-30 octombrie, Regimentele 2 Braşov, 51 Cluj şi 37 Oradea constituie Legiunea Română din Praga şi asigură ordinea din oraş, protejând organizaţiile cehe care preiau conducerea noului stat creat.

Statele Unite condiţionează tratativele de pace cu Austro-Ungaria numai dacă se recunoaşte dreptul popoarelor din Imperiu la autodeterminare.

Pe 19 octombrie se constituie CNR al marinarilor din porturile de la Marea Adriatică, Pola şi Rijeka. Se formează o gardă a marinarilor români din 500 de soldaţi din cei 1.000 câţi erau numai în Pola.

În nordul Italiei se constituie din prizonierii de război, în a doua jumătate a lunii octombrie, o „Legiune română” cu trei regimente denumite „HOREA”, „CLOŞCA” şi „CRIŞAN”. Aceasta participă la luptele împotriva austriecilor.

Este demn de a preciza faptul că peste 100.000 de soldaţi şi ofiţeri transilvăneni au luptat în armata Regatului României începând cu toamna anului 1916. Unii rezervişti au însoţit armata română pe timpul retragerii din Transilvania, alţi ofiţeri şi soldaţi, pe timpul luptelor din Carpaţii Orientali, au dezertat cu sutele din armata austro-ungară, alăturându-se Armatei Române. Cei prinşi au fost executaţi de austro-ungari. Drama acestor militari ardeleni este sugestiv prezentată în romanul „Pădurea spânzuraţilor” de scriitorul Liviu Rebreanu. Moartea fratelui său, sublocotenentul Emil Rebreanu, a inspirat acest roman. Acesta a fost spânzurat la 14.05.1917 la Ghimeş, judeţul Bacău, pentru că a vrut să treacă linia frontului la români.

La sfârşitul anului 1916, în lagărele Rusiei europene se aflau în jur de 120.000 de prizonieri ardeleni. Cea mai mare parte s-au pronunţat, după intrarea României în război, pentru alcătuirea unor legiuni militare care să se alăture armatei române. Cea mai importantă concentrare a prizonierilor români a fost la Darniţa în apropierea Kievului. De aici, până la jumătatea anului 1917, au plecat pe frontul din Moldova 450 de ofiţeri şi 8.063 de soldaţi, care se vor remarca în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din vara aceluiaşi an.

Primul război Mondial se consideră încheiat pe 11 noiembrie 1918 ora 11⁰⁰ când Germania acceptă armistiţiul şi anunţă încetarea ostilităţilor pe toate fronturile. Dar la vest, nord şi est de România vor urma războaiele locale, aşa zisele războaie de după război.

Activitatea Gărzilor Naţionale Române din Transilvania, Banat şi celelalte teritorii dinspre Tisa locuite de români

Consiliile şi Gărzile naţionale româneşti au fost constituite în oraşele şi comunele din cele 23 de comitate (judeţe) din Transilvania şi în 3 comitate din părţile ungureşti (Békes, Csanad şi Ugocsa), începând cu 04.11.1918 şi au funcţionat sub conducerea Consiliului Naţional Român Central până pe 02.12.1918 şi ulterior, până la jumătatea lunii ianuarie 1919, sub conducerea Consiliului Dirigent (Guvernul provizoriu al Transilvaniei).

Pe 20 noiembrie CNRC publică textul convocării Adunării Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească a fost chemată să-şi desemneze delegaţii la Adunarea Naţională, convocată la Alba Iulia, pentru ziua de 1 Decembrie 1918, pentru a decide soarta românilor din Transilvania. S-au organizat 130 de circumscripţii electorale. Numărul delegaţiilor aleşi şi de drept s-a ridicat la 1.228. Aceştia au fost mandataţi să voteze unirea Transilvaniei cu România, fără nicio condiţie.

Până la 1 Decembrie 1918, numărul celor înrolaţi în Gărzile Naţionale Române a ajuns la aproximativ 10.000. Conform statutului, în compunerea lor trebuiau să intre numai elemente de mare încredere, indiferent de religie. Efectivul recomandat pentru fiecare gardă era de maxim 5% din totalul locuitorilor oraşului sau comunei respective. Revenirea în Transilvania, de pe front, a peste 60.000 de foşti militari ai armatei austro-ungare a avut un rol benefic în ceea ce priveşte formarea Gărzilor. Recrutarea s-a făcut pe bază de voluntariat, toţi cei admişi de Consiliile Naţionale judeţene, orăşeneşti şi comunale trebuind să depună jurământul.

Înarmarea luptătorilor din Gărzi s-a făcut fie din depozitele de armament preluate de respectivele Consilii, fie cu armament al unor unităţi militare austro-ungare sau de jandarmi dezarmate sau cu cel al soldaţilor întorşi de pe front. Solda a fost stabilită pentru ofiţeri la 30 de coroane iar pentru gardişti la 20, hrana lor urmând să fie asigurată de comunitatea locală.

Comanda Gărzii din oraşul reşedinţă a fiecărui judeţ avea în subordine toate gărzile existente în oraşele şi comunele acelui judeţ.

Secţia militară a CNRC a primit comanda supremă a Gărzilor Naţionale iar la Arad, sub comanda maiorului Alexandru Vlad, s-a constituit un Stat Major al acestora. Din 2 decembrie, după înfiinţarea Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu) condus de Iuliu Maniu, structura de comandă supremă a Gărzilor s-a mutat din Arad la Sibiu.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din cei 1.228 de delegaţi (deputaţi) reprezentanţi ai naţiunii române, 64 au fost ai GNR. Gărzile Naţionale au contribuit decisiv la buna organizare a adunărilor naţionale de pe plan local şi la organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Au asigurat paza şi apărarea delegaţiilor şi a coloanelor de români care afluiau spre Alba Iulia din toate judeţele Transilvaniei.

Garda Naţională de la Alba Iulia a avut ca nucleu ofiţerii şi soldaţii români din Regimentul 50 infanterie austriac din cetate, la care s-au adăugat soldaţii întorşi de pe front. Primul comandant al Gărzii a fost căpitanul rezervist Ioan Negruţiu.

Aflat în concediu la familie, în Ţebea, căpitanul Florian Medrea, ofiţer activ, cu experienţă de luptă pe front, este desemnat de CNRC să vină la Alba Iulia şi să preia paza şi apărarea localităţii, pentru a asigura desfăşurarea în ordine deplină a evenimentului de la 1 Decembrie 1918.

Are ca adjunct pe sublocotenentul Gavril Crişan. Efectivul iniţial al Gărzii este de 1.700 ofiţeri şi soldaţi. Pe 30 noiembrie este de 3.000. Pentru a proteja o aglomerare de peste 100.000 de oameni se organizează o apărare circulară, pe trei aliniamente. Primul aliniament constă în poziţii de tragere şi patrule la 5-8 km de cetate, cu scopul de a controla accesul pe comunicaţiile ce converg spre oraş, podurile peste râul Mureş şi înălţimile de pe dealurile Mamut, Bilag şi Straja. Al doilea aliniament este pe perimetrul oraşului şi protejează gara şi drumurile de acces spre cetate şi locul de adunare a românilor veniţi din toată Transilvania. Al treilea aliniament este pe ravelinurile şi bastioanele cetăţii. Din depozitele garnizoanei Garda are la dispoziţie 4 tunuri, 14 mitraliere, aproape 30.000 de puşti şi câteva automobile blindate. Toţi gardiştii purtau ca semn distinctiv o panglică tricoloră pe braţul stâng cu inscripţia: „Garda Naţională Română”. Pericolul unui atac care putea provoca tulburări era real. Prin gările Teiuş şi Alba Iulia treceau trenuri cu mii de soldaţi germani care se întorceau în Germania de pe frontul din Balcani. Gărzile ungureşti nu vedeau cu ochi buni adunarea românilor la Alba Iulia.

În gara Teiuş, stegarul Ion Arion, care venea cu o delegaţie din comuna Iara, judeţul Cluj, este împuşcat de garda maghiară care trăgea asupra trenului.

Ofiţerii din Garda oraşului Alba Iulia au organizat îndrumarea delegaţiilor spre locurile de adunare şi s-au ocupat de cazarea şi hrănirea oficialităţilor. Delegaţii veniţi cu trenurile, primeau onorul, pe peronul gării Alba Iulia, din partea companiei comandată de locotenentul Griti.

În aceste condiţii, pe 1 Decembrie, este citită Declaraţia, în nouă puncte, care anunţă unirea pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Pe 14 decembrie 1918 o delegaţie alcătuită din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hosu şi Al. Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici, se deplasează la Bucureşti pentru a preda Regelui şi Guvernului Român, Hotărârea de unire de la Alba Iulia.

Gărzile Naţionale Române din judeţele Transilvaniei şi-au onorat cu cinste misiunile primite de la CNRC şi apoi de la Consiliul Dirigent. La Cluj şi Sibiu s-au constituit în „legiuni”. Gărzile din Arad şi Hălmagiu au dus lupte grele, la sfârşitul lunii decembrie, cu gardiştii unguri.

În urma semnării pe 13 noiembrie 1918 de către Guvernul ungar a Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, se stabileşte o linie de demarcaţie între trupele ANTANTEI şi cele ungare. Linia dintre trupele române şi cele ungare a fost stabilită iniţial pe cursul mijlociu al râului Mureş, apoi pe aliniamentul Sighetul Marmaţiei, Zalău, Ciucea, Zam.

La vest de această linie, gărzile româneşti au fost desfinţate şi dezarmate de unguri. Mulţi dintre cei aflaţi la comanda acestora au fost schingiuiţi sau omorâţi. O parte din membrii acestor gărzi s-au refugiat în zona românească.

La est de linia de demarcaţie, în urma instalării şi consolidării administraţiei româneşti, din membrii gărzilor s-au constituit companiile teritoriale de jandarmi. O mare parte s-au înrolat voluntari în diviziile ardelene ce vor fi încadrate în Armata de Transilvania ce îşi stabileşte comandamentul la Sibiu.

Luptele Armatei Române din Transilvania, în câmpia Tisei, pentru înfrângerea marilor unităţi bloşevice ungureşti ale lui Bela Kun

1. Ofensiva armatei române spre Tisa (16 aprilie – 1 mai 1919)

La 26.02.1919, Conferinţa de Pace de la Paris a aprobat un raport al Consiliului Superior de Război ce stabilea un nou spaţiu de delimitare între forţele militare româneşti din Transilvania şi cele ungare. Trupele ungare trebuiau să se retragă la vest de o zonă neutră stabilită de-a lungul căii ferate Satu Mare, Oradea, Salonta, Arad. Trupele române urmau să înainteze până la această zonă neutră. Guvernul maghiar respinge această decizie şi demisionează. Pe 21.03.1919 este proclamată Republica Sovietică Ungară sub conducerea comunistului extremist Bela Kun (un evreu maghiarizat născut în Cehu Silvaniei). Şi acesta respinge categoric retragerea trupelor ungureşti din vestul Transilvaniei, de pe vechea linie de demarcaţie.

Pe 14 aprilie Regele şi Guvernul României decid să înainteze pe noua linie de demarcaţie stabilită de Conferinţa de Pace. Un milion şi jumătate de români aşteptau să scape de persecuţiile şi umilinţele la care erau supuşi de armata maghiară şi localnici maghiari fanatici. Ca urmare, în dimineaţa zilei de 16.04.1919, Armata Română din Transilvania, aflată sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, trece la ofensivă spre vest. Adoptă un dispozitiv de luptă ofensiv, având în eşalonul întâi două grupări de forţe de valoare corp de armată iar în rezervă două divizii.

Grupul de Nord, comandat de generalul Traian Moşoiu, trece la ofensivă în fâşia cuprinsă între munţii Gutâi şi Oaş la dreapta iar la stânga râul Crişul Repede, concentrându-şi forţele pe direcţiile Zalău, Carei şi Ciucea, Oradea.

Grupul de Sud, comandat de generalul Gh. Dabija, trece la ofensivă pentru respingerea unităţilor maghiare de pe direcţiile: Beiuş, Salonta; Hălmagiu, Ineu şi Deva, Arad. În 6 zile, s-au nimicit rezistenţele inamice înaintându-se, prin luptă, între 80-120 km pe direcţiile de ofensivă.

Din considerente strategice, pentru a avea un aliniament puternic de apărare, Regele Ferdinand ordonă continuarea ofensivei dincolo de linia de demarcaţie. În următoarele 9 zile, prin luptă, toate diviziile româneşti cuceresc malul stâng al râului Tisa, de la graniţa cu Slovacia până la confluenţa acestuia cu Mureşul, pe un front cu lăţimea de 290 km.

Românii ardeleni au luptat, începând cu aprilie 1919, în diviziile 16 şi 18 ardelene care s-au aflat, până la sfârşitul războiului, în linia întâi şi în diviziile 20 şi 21 ardelene aflate în rezerva armatei până la ofensiva de pe Tisa. D.16 Ardeleană comandată de Gl. Al. Hanzu era formată din voluntari din judeţele Bistriţa-Năsăud şi Cluj. D.18 Ardeleană, comandată de Gl. Dănilă Papp, cuprindea voluntari din judeţul Alba (marea majoritate), județul Hunedoara şi sudul judeţului Cluj. D. 18 Ardeleană, care a luptat tot timpul în Grupul de Forţe Sud, avea în iulie 14.300 de ofiţeri şi soldaţi iar D. 16 Ardeleană, din Grupul de Forţe Nord, avea 13.700 ofiţeri şi soldaţi. Aceste două divizii au avut cele mai mari efective şi au fost cel mai bine dotate cu armament. Marea majoritate a soldaţilor şi ofiţerilor ardeleni aveau o experienţă de 4 ani de război iar moralul şi dorinţa de a lupta până la victorie erau la cea mai înaltă cotă.

Din cei 100.000 de ofiţeri şi soldaţi ai Armatei de Transilvania, românii ardeleni au ajuns la aproape 50% din efective.

Timp de 80 de zile, până la 20 iulie 1919, frontul a fost fixat pe Tisa purtându-se lupte sporadice, la nivel companie-batalion, pentru apărarea sau cucerirea principalelor treceri permanente peste cursul de apă.

2. Bătălia Tisei (20-26 iulie 1919)

Încurajat de succesele obţinute în luptele cu cehoslovacii, pe 20.07.1919, Bela Kun, ştiind de noile frontiere stabilite între Ungaria şi ţările vecine, ia decizia să treacă la atac, cu 70.000 de soldaţi, pe frontul românesc de la Tisa. Obiectivul politico-militar al guvernului ungar: dezvoltarea ofensivei spre est, cu majoritatea forţelor pe direcţia Szolnok, Oradea şi cu parte din forţe pe direcţiile Tokay, Carei şi Csangrad, Ineu; cucerirea şi ocuparea actualei câmpii de vest a României; realizarea joncţiunii cu trupele bolşevice ale lui Lenin, ce acţionau în nord-vestul Ucrainei; punerea ţărilor Antantei în faţa faptului împlinit şi renegocierea frontierei de est.

Comandantul Armatei de Transilvania era informat despre intenţiile ofensive ale armatei ungare. Cele două Grupări de Forţe, din eşalonul întâi, aveau fiecare câte 25.000 de soldaţi şi ofiţeri. Nou constituitul Grup de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu, în aşalonul doi, avea 48.000 de militari între care şi diviziile ardelene 20 şi 21.

Timp de 7 zile, începând cu 20 iulie, greul luptei l-au dus diviziile 16 şi 18 ardelene, aflate în eşalonul întâi, pe malul stâng al Tisei. Acestea, prin lupte grele, au îngreunat atacul diviziilor ungare pe cele trei direcţii şi au limitat pătrunderea în adâncime, asigurând aliniamentele de contraatac pentru diviziile din eşalonul doi.

Până pe 23 iulie, la Szolnok, armata ungară cu trei divizii, a reuşit să treacă de Tisa pe un front de 40 km şi o adâncime de 25 km.

Pe 24 iulie, Gp. De Manevră TRAIAN MOŞOIU, execută impecabil, o puternică contralovitură pe flancul stâng al diviziilor ungare din capul de pod şi, în următoarele două zile, inamicul este nimicit şi alungat dincolo de Tisa. La Tokay şi Csongrad, pătrunderile de la est de Tisa sunt lichidate prin contraatacurile eşaloanelor doi ale Grupărilor Nord şi Sud.

3. Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei (30.07 – 04.08.1919)

Armata de Transilvania îşi regrupează dispozitivul de luptă, pe malul stâng al Tisei, cu cele trei Grupări de Forţe în eşalonul întâi şi o divizie în eşalonul doi. Eşalonul întâi cuprindea 9 divizii infanterie (din care 4 ardelene: 16, 18, 20 şi 21) şi una de cavalerie. Pe 31 iulie se trece la ofensivă la vest de Tisa şi, în 3 zile, sunt nimicite toate rezistenţele pe o adâncime de 30-40 km.

Armata Romana la Budapesta

Din 2 august armata maghiară începe să se dezintegreze. Generalul Mărdărescu ordonă marşul în forţă spre Budapesta. Pe 3 august, după îndeplinirea misiunilor de luptă primite, generalul Rusescu, din proprie iniţiativă, pătrunde cu o parte din Bg. 4 cavalerie (400 călăreţi şi 2 tunuri) în Budapesta. Pe 4 august, comandantul Armatei de Transilvania intră în Budapesta cu o divizie de infanterie. O divizie de cavalerie încercuieşte Budapesta dinspre vest.

În următoarele 4 zile generalul Moşoiu ocupă jumătatea de sud a Ungariei între Tisa şi Dunăre iar generalul Holban jumatatea de nord până la graniţa cu Cehoslovacia.

În doar 5 zile de lupte (31.07-04.08) armata română nimiceşte în totalitate trupele ungare şi ocupă capitala, capturând 6 divizii cu peste 40.000 de soldaţi, 350 de tunuri, 332 mitraliere şi 87 avioane.

Trupele române rămân în Budapesta până pe 14 noiembrie 1919 când începe evacuarea eşalonată, în decurs de 4 luni, a tuturor efectivelor militare de pe teritoriul ungar.

Bela Kun a fugit pe 1 august la Viena iar de aici la Moscova unde, în 1938, a fost executat de Stalin.

Pierderile noastre în Războiul româno-ungar, din 1919, au fost de 188 ofiţeri şi 11.500 soldaţi, din care morţi 69 ofiţeri şi 3.600 de soldaţi.

4. Scurtă prezentare a câtorva mari comandanţi ardeleni

4.1. Generalul Dănilă Papp, comandantul D.18 Ardelene, s-a născ ut în 1868 în comuna Avram Iancu, jud. Bihor. A ajuns colonel în armata austriacă şi comandant de brigadă. Pe 11.04.1919 primeşte gradul de general al Armatei Române şi ia comanda D.18 Ardelene. A fost iubit de ofiţeri şi soldaţi (aproximativ 8.000 din jud. Alba) şi a dovedit excepţionale calităţi de conducător militar, până la sfârşitul războiului. După război este numit comandantul Corpului VI Armată din Cluj iar mai târziu ambasador la Vatican.

4.2. Locotenent-colonel Iosif Iacobici, şef de stat major al D.18 Ardelene, s-a născut la Alba Iulia în 1884. A activat în statul major al armatei austriece. În 1919 a fost adjunctul gl. Dănilă Papp şi a organizat excepţional toate luptele de apărare şi ofensive ale diviziei. În al doilea Război Mondial a cucerit cu A.4 Română oraşul Odesa, fiind apoi şeful St. Major General şi ministru de război. A murit în închisorea de la Aiud în 1952.

4.3. Generalul Alexandru Hanzu, comandantul D.16 Ardelene, s-a născut în satul Fântânele (Cacova), orașul Săliște, jud. Sibiu. În 1917 era colonel în armata austriacă. Pe 11.04.1919 primeşte gradul de general al Armatei Române. A fost un comandant de excepție pe tot timpul războiului româno-ungar. După război a comandant Corpul Vânătorilor de Munte și ulterior Corpul VI Armată din Cluj.

4.4. Generalul Traian Moşoiu, s-a născut în 1868 în Tohanul Nou, jud. Braşov. Face studiile militare la Viena şi este repartizat ca sublocotenent la regimentul austriac din Sibiu. În 1891 trece Carpaţii şi se înrolează în Armata Română. În 1917 este avansat general de brigadă. În aprilie 1919 este avansat general de divizie şi numit iniţial la comanda Gp. Forţe Nord şi ulterior la Gp. De Manevră cu care, în 3 zile, a lichidat pătrunderea de la Szolnok şi a scos din luptă peste 25.000 soldaţi unguri. După 3 august a fost numit, timp de 4 luni, comandantul garnizoanei Budapesta şi guvernator al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Trece în rezervă în decembrie 1919. A fost senator de drept al României şi a îndeplinit trei funcţii de ministru.

4.5. Căpitan Florian Medrea s-a născut în 1884 la Ţelna, comuna Ighiu, jud. Alba. În 1904 a ieşit şef de promoţie al şcolii de ofiţeri din Viena. În noiembrie-decembrie 1918 a organizat şi condus excepţional subunităţile Gărzii Naţionale din Alba Iulia şi a organizat paza şi protecţia delegaţiilor şi a tuturor participanţilor la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie. La sfârşitul lunii decembrie organizează Corpul de Voluntari „Horea”, în zona Brad, Hălmagiu care, din aprilie 1919, intră în compunerea Gp. de Forţe Sud. A ajuns colonel în Armata Română activând în serviciile de informaţii. A fost prefect al județelor Năsăud și Orhei şi a murit asasinat in 1947 de comunişti în biroul lui avocațial din Sebeş.

Concluzii

1. Dintre toate naţiunile Imperiului dualist, numai românii au organizat, în luna noiembrie 1918, un plebiscit (consultare populară) pentru a-şi decide soarta. „Declaraţia”, în nouă puncte, care anunţa Unirea a reprezentat dorinţa întregii populaţii româneşti. La aceasta au aderat saşii, svabii, evreii şi ţiganii, voinţa de unire totalizând, în final, 77% din populaţia Transilvaniei. Oficial, maghiarii şi secuii nu şi-au declarat adeziunea. Şi-au exprimat acordul, în nume propriu, câţiva aristrocraţi în frunte cu baronul Fai şi intelectuali ca Ady Endre.
2. 2. Consiliile Naţionale Române (intelectualitatea) şi Gărzile Naţionale (braţul înarmat) au organizat meticulos activităţile pentru buna desfăşurare a Marii Adunări Naţionale convingând opinia publică europeană că suntem o naţie demnă de luat în seamă. Armatei Regatului României i s-a interzis să se apropie mai mult de 80-200 km de Alba Iulia. Deabia după citirea Declaraţiei, pe 1 Decembrie, armata română a început înaintarea spre centrul Transilvaniei.
3. Războiul româno-ungar a demonstrat forţa, coeziunea şi hotărârea ofiţerilor şi soldaţilor români din Regat şi Transilvania de a da o lecţie usturătoare aristocraţilor şi politicienilor unguri, aroganţi şi dispreţuitori faţă de cei care nu sunt de acelaşi neam şi religie ca şi ei. Singura armată a Antantei, care a cucerit o capitală inamică (Budapesta), a fost Armata Română. Ritmul de ofensivă nu a fost atins de nicio armată în acest război. De pe aliniamentul Baia Mare, Zalău, Ciucea, Zam s-a ajuns la Tisa în 15 zile, parcurgandu-se, prin luptă, în medie 200 km. De pe Tisa la Budapesta, 110-200 km, s-a ajuns în 5 zile de luptă.
4. Bătălia din capul de pod de la Szolnok a fost pentru Ungaria al doilea Mohaci (1526). În 3 zile, Gp. de Manevră Moşoiu a încercuit şi nimicit trei divizii ungureşti. O asemenea victorie spectaculoasă au avut doar germanii la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene când au nimicit două armate ruseşti, în august-septembrie 1914.
5. 5. Armata de Transilvania a înlăturat regimul bolşevic din Ungaria, care putea să fie un puternic focar de insecuritate în centrul Europei.
6. A rezolvat prin luptă ceea ce guvernele Karoly şi Bela Kun au refuzat: punerea în aplicare a Hotărârii Conferinţei de pace de la Paris din 26.02.1919.
7. Am demonstrat Antantei şi celorlalte ţări ale Europei că avem politicieni responsabili, competenţi şi patrioţi, atât în vechiul Regat cât şi în Transilvania, iar Armata Română merită respectul cuvenit. Au devenit ridicole intervenţiile cinice şi rasiste ale politicienilor unguri care afirmau, că ei, au avut şi vor avea un rol ,,civilizator” în centrul şi estul Europei şi, în virtutea dreptului istoric (?), trebuie să domine în continuare în Transilvania.

Oare, la împlinirea a 100 de ani de la aceste măreţe evenimente, vor şti politicienii români, de azi, să cinstească cum se cuvine memoria bravilor înaintaşi şi anii 2018/2019 să fie ani de prosperitate economică, stabilitate şi coeziune naţională?

Colonel (r) Ştefan RUS

Bibliografie selectivă:

1. Ioan-Aurel Pop, coordonator, Istoria Transilvaniei, vol. III, ediția a II-a, 2016, Academia Română-Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, pag. 467-475;609-647, autor Vasile Vesa.
2. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, 1997, București, pag. 295-313.
3. Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, editura Meteor Publishing, 2014, pag. 340-355.
4. Ilie Hanzu, ,, Luptele de la Orlat și Cacova Sibiului” , editura Salgo, Sibiu 2017, pag. 165-201.
5. Istoria Militară a Poporului Român, cursuri de uz intern editate de Academia Militară, 1982.