ROMÂNIA BREAKING NEWS

PARADOXUL DIN NATO

PARADOXUL DIN NATO

PARADOXUL DIN NATO

Viorel LUCACI – 14 februarie 2017

Având în vedere recentele amenințări ale Ankarei vis-a-vis de Cipru şi evoluția operațiunii „Ramura de măslin”, decizionalii europenii ar trebui să conștientizate cât se poate de serios ideea că NATO se află în fața unei deficiențe structurale, dedublate de o posibilă incompatibilitate UE-NATO.

Problemele complexe existente în prezent în jurul Ankarei, a conduitei geostrategice a acesteia şi a posibilei balansări a Turciei către o viitoare „Axă Moscova-Ankara-Teheran”, erau previzibile de acum cca. cinci ani. S-au tot tras semnale de alarmă. S-a tot scris. Din păcate, NATO se confruntă acum cu un puternic paradox intern. Un paradox funcțional care pune puternic la încercare coeziunea membrilor. Entități nonstatale (dintre care unele își doresc a avea propriile state – fiindu-le promise chiar state ca răsplată pentru înfrângerea ISIS) care pentru unii constituie teroriști, pentru alții reprezintă aliați. În istoria sa, au mai fost două „teste” pe care NATO le-a trecut oarecum… doar că parțial fără probleme. Bombardarea Iugoslaviei în vara lui 1999 şi războaiele antiteroriste inițiate de către americani ca urmare a atentatelor din 11 septembrie 2001, caz în care au fost evocate pentru prima dată prevederile art. 5. Au existat atunci tensiuni şi diferențe semnificative de abordări între membrii. Ceea ce era bine pentru unii, era greșit pentru alții.

Să nu ignorăm un aspect. Din fericire, până în prezent NATO nu s-a aflat efectiv în situația unui atac militar masiv pornit din afara spațiului Euroatlantic, eficiența frecvent evocatului „articol 5” nefiind pusă de facto la încercare. Nici nu ne dorim așa ceva, mai ales că teritoriul României s-ar situa chiar pe segmentul central al unei posibile linii de angajare. De aici vine şi acea necesitate acută de a beneficia de infrastructuri de transport feroviare şi rutiere eficiente, acestea fiind oportune în cazul unei dislocări strategice de anvergură în regiune sau de generare a unei forțe de angajare imediată – deziderat pe care din păcate Bucureștiul nu prea îl respectă.

Ceea ce se întâmplă în prezent legat de „cartea” Europei, mai precis a UE, de jocul acesteia şi de provocările tot mai puternice, își are originile în faptul că noi europenii începem să uităm propria istorie – cel puțin o mare parte din noi. Ideea de fond este simplă: pur şi simplu Europa nu poate să nu cadă în război, nu poate exista în pace fără o formă eficientă de integrare şi/sau fără ca cineva mult mai puternic să îi asigure securitatea. Nimic însă fără costuri. Începând cu 1918, acel cineva au fost SUA. Două războaie mondiale oprite (nu fără pierderi pentru americani) şi peste șapte decenii de prezență militară masivă în regiune pentru a fi asigurată pacea şi pentru a preveni o expansiune a comunismului către Atlantic. Desigur, interpretările şi teoriile aferente sunt variate. Americanii pot fi acuzați de multe… dar în nici un caz de imprudență strategică. În schimb, Bruxellesul da!

Nu aș dori ca următoarele fraze să fie interpretate ca fiind semne ale unui euroscepticism acut. Consider însă că reprezintă o realitate, pe care mulți o ignoră fie din rea voință, fie din lipsă de cunoaștere. UE uită încet de unde şi de la cine a plecat ideea înființării sale, care au fost rațiunile din spate şi care i-a fost principala menire. De la crearea sa în anii ’50, CECO ulterior CE şi apoi UE s-a cristalizat şi s-a dezvoltat puternic din punct de vedere economic (cu o serie de avantaje evidente exclusiv pentru primii membri), în timp ce alții i-au asigurat în paralel apărarea şi statutul strategic prin intermediul unui Tratat Nord-Atlantic încheiat în 1949. Între timp, se pare că UE şi-a pierdut aproape complet identitatea. Şi-a dorit un multiculturalism superpus în detrimentul suveranității unor popoare cu inerții noologice considerabile. A eșuat. Latențele au învins tendințele. Acum… s-a trezit în fața a două ambiții imperiale de anvergură, respectiv rusești şi turcești. De la prima, nucleul economic al UE primește gaze naturale având cu aceasta schimburi economice de zeci de miliarde de euro anual, iar cea de-a două îi asigură barajul împotriva expansiunii unui Islam radical puternic. Acel baraj se fisurează. Concomitent, UE manifestă o dorință tot mai aprigă de a se rupe de Washington. Este complicat. Personal, cred că UE nu mai are timp să își înființeze propria armată şi pe deasupra să fie şi eficientă. Ne axăm mai bine pe NATO în continuare şi ne vedem liniștiți de treburile noastre pur economice. Dacă ne dorim în continuare pacea în Europa, trebuie să evităm să înscriem UE pe o traiectorie de coliziune funcțională cu NATO.

Imagine: https://ro.wikipedia.org

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: