O CARTE CARE UMBREȘTE CARIERA UNUI DIPLOMAT

O CARTE CARE UMBREȘTE CARIERA UNUI DIPLOMAT
(Maria Dobrescu. Cinci decenii de diplomație. Despre relațiile româno-albaneze într-un dialog cu ambasadorul Gheorghe Micu, Editura Privirea 2011)

Tiberius Puiu

O asemenea carte trebuie să stârnească interesul oricărei persoane care dorește să cunoască mai mult despre Albania și despre diplomația română, în timpul comunismului și imediat după aceea. De asemenea cartea prezintă interes pentru membrii comunității albaneze din România, care pentru o lungă perioadă au fost lipsiți de informații despre țara lor de origine. Evident că persoana cea mai autorizată pentru a prezenta evoluția politică, economică și culturală a Albaniei din ultimii șaizeci de ani este ambasadorul Gheorghe Micu. Legat de aceasta ni se pare straniu modul în care este prezentată cartea.

Deși pe coperta ei avem fotografia ambasadorului Gheorghe Micu, și deși acesta este cel care prezintă informațiile și datele privind cele de mai sus, ca autoare este indicată Maria Dobrescu. Evident că normal ar fi fost ca autor să fie menționat ambasadorul Gheorghe Micu, iar Maria Dobrescu să fie indicată ca interlocutor al persoanei intervievate. Așa ar fi impus respectul datorat bogatei și îndelungatei cariere a ambasadorului Gheorghe Micu.

Rolul „autoarei” îl descoperim în întrebările naive și cele de tipul „nu-i așa că…”. Acestea, au de fapt menirea ca ambasadorul să spună cât mai puțin despre Albania, despre orientările politice ale acestei țări, despre relațiile cu țările învecinate (mai ales cu Iugoslavia). Cartea este plină de fotografii (Hoxha, Stalin, Brejniev etc.), care în majoritatea lor nu au nici o legătură cu relațiile româno-albaneze. Astfel cititorul nu primește nici o informație privind conflictul îndelungat cu Iugoslavia (mai toată perioada comunistă Albania a fost prietenă cu țările care nu aveau relații bune cu Iugoslavia), nici despre relațiile Albaniei comuniste cu numeroasa populație albaneză din Iugoslavia și Grecia.

Este clar că aceste limitări sunt impuse de „autoare” și acestea coincid cu poziția „deputatei” albaneze care, în lunga sa perioadă de activitate în Parlamentul României, nu a vorbit niciodată despre problemele cu care se confruntau albanezii (din Albania sau Kosova), pentru a explica aceste probleme opiniei publice românești sau pentru a-și manifesta simpatia față de cauza albaneză.

Interesant este faptul că în aceeași perioadă deputatul minorității sârbe în Parlamentul României a votat împotriva majorității, pronunțându-se împotriva bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. La fel publicațiile minorității armene din România critică politica externă a țării noastre, deși sunt subvenționate de Guvernul României. De altfel pentru „deputată” și „Liga” pe care o reprezintă, Kosova nici nu există.

Este de lăudat activitatea ambasadorului Gheorghe Micu în legătură cu aromânii din Albania, dar în ceea ce privește casa „Iorga” ni se pare că o soluție potrivită (bazată pe reciprocitate – principiu de bază al diplomației) ar fi fost susținerea unui centru cultural albanez la București în paralel cu retrocedarea casei „Iorga”. Sunt multe mențiuni care stârnesc uimirea: Ufa este capitala Bașkortostan-ului, nu a republicii autonome Kirkizia (?!); în limba română nu s-a folosit niciodată prescurtarea US pentru Uniunea Sovietică, ci URSS; agenția chineză de știri se numește Xinhua.

Cum să înțelegem fraza: „România a fost singura țară care a sfârșit-o cu regimul comunist printr-o revoluție sângeroasă și violentă, în cursul căreia conducătorii ei au fost executați (ai revoluției?!)”. Probabil că în loc de roțile dințate ale poliției secrete era mai nimerit să se spună „angrenajul poliției secrete”. Sunt prea multe exemplele de acest gen pentru a le menționa pe toate. Dacă Hoxha a condus Albania între 1944 și 1985, nu se poate spune că este o perioadă de aproape 50 ani.

Cântecul despre care se spune că a fost prezentat în limba română cu ocazia vizitei unei delegații române în China avea un mesaj clar, se numea „Aceasta este Moldova mea!” și credem că acest lucru trebuia arătat în mod clar în carte. De altfel nu înțelegem faptul că ambasadorul Gheorghe Micu nu a întâlnit deloc basarabeni în timpul misiunii sale în URSS. Privind relațiile româno-albaneze ar fi fost interesant să se menționeze (nu vedem de ce acum acest lucru ar fi un secret) că ministrul transporturilor din Albania, Luan Babameto, și-a exprimat în anii ’70 dorința de a vizita România, dar propunerii nu i s-a dat curs de către partea română, deși Babameto menționase că este aromân și se știa că face parte din anturajul lui Enver Hoxha. Este păcat că nu se vorbește în carte despre Vahbi Bala si Ismet Dermaku care au scris despre relațiile culturale româno-albaneze. În anul 1960 nu au avut loc conferințe ale partidelor comuniste și muncitorești, ci consfătuiri (aceasta a fost denumirea oficială). La aceste consfătuiri albanezii au apărat poziția chineză, care era puternic criticată de sovietici. Din acel moment albanezii, ținând isonul chinezilor, i-au denumite pe sovietici ca revizioniști.

Nu înțelegem de ce nu s-a efectuat o documentare în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și respectiv în Albania, pentru a da o bază concretă multora dintre afirmații. Ar fi fost interesant de auzit mai multe despre colaborarea albano-chineză în domeniul politic, despre rețeaua de partide marxist-leniniste sprijinite de cele două țări, activitate care a constituit într-o perioadă principalul aspect al politicii Albaniei comuniste. Din surse verificate aflăm că Gheorghe Micu nu a fost în Albania în timpul evenimentelor sângeroase din 1997, iar în carte apar dezinformații despre acest subiect.

Întrebați-l pe domnul Gheorghe Bucura despre acest subiect, primul reprezentant al României la biroul de legătură din Prishtina, fost diplomat și la Ambasada României din Tirana. Nu înțelegem de ce nu apar în acset „manifest” diplomatic numele celor doi veterani ai comunității albaneze din România, Gelcu Maksutovici și Baki Ymeri. L-am auzit cândva pe ambasadorul Gheorghe Micu vorbind despre Kavaja ca fiind o „Timișoară” a Albaniei, precum și despre familia albano-română a unui medic din Kavaja. În carte nu este nimic despre aceasta. Oare de ce? Nu a dat voie ALAR?

Această ocazie ne aduce aminte de denunțul întocmit la inspirația ALAR împotriva Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicat în „Cronica Română” (2001). Oare care dintre „activiștii ALAR” avea legături cu lumea literară pentru a-l convinge pe Răzvan Voncu să semneze un articol despre UCAR și să calomnieze o revistă și persoane pe care nu le cunoștea? O faptă tipică în genul colaborărilor la „Sigurimi”. În final, din păcate este vorba despre o carte care umbrește respectabila carieră diplomatică a ambasadorului Gheorghe Micu, probabil datorită politicii consecvente a ALAR și a „deputatei” Oana Manolescu, care se bazează pe o atitudine cel puțin ciudată față de Albania și problemele albanezilor din alte țări.