ROMÂNIA BREAKING NEWS

„Noi suntem transnistreni!” Capcana echivalării „etniei” cu „naționalitatea” în recensământul din R. Moldova

SHARE
, / 357 0

Un articol de Dan Dungaciu

Recensământul din R. Moldova (12-25 mai a.c.) a început sub auspicii proaste, marcat de ambiguități legislative, bâlbe, amânări.

Dincolo însă de acest preludiu nereușit, problemele majore pe care le va genera acest recensământ vor veni mai ales după desfășurarea lui. Și asta din cauza unei neîntemeiate și insidioase echivalări ale „etniei” cu „naționalitatea” în chestionarele de recensământ. În ciuda numeroaselor avertismente, autoritățile au insistat cu obstinație să păstreze întrebarea în forma ei inițială, menținând confuzia între doi termeni care nu se suprapun ca semnificație nici în dicționarele de specialitate, nici în uzul administrației publice, nici în percepția publică din stânga Prutului.
Să vedem care este prețul acestei confuzii deloc inocente, menținută în chestionarul unui recensământ pentru care, după cum afirma recent un înalt oficial, „România este unul din principalii donatori”. Culmea ironiei!

O chestiune de terminologie. Ce spune literatura de specialitate?

Fără să intrăm în analize fastidioase de sociologie a națiunii, vom spune doar că apelul la literatura de specialitate în ceea ce privește semnificația termenilor, chiar străină și consacrată, trebuie făcut cu precauție. Deja în faimosul Raport dedicat chestiunii națiunii și naționalismului din 1939, elaborat de membrii ai Institutului Regal de Relații internaționale din Londra – practic, primul de acest gen -, problema principală pe care o constatau autorii ținea tocmai de multitudinea de sensuri și semnificații pe care le au termenul „națiune” și derivatele sale. Este clar că nu există suprapuneri limpezi între „Volk”, „people”, „Nation” sau „nation”. La fel și cu derivatele sale, inclusiv cele la care ne raportăm în acest articol, respectiv „etnie” sau „naționalitate” („nationalité” sau „Nationalität”). De aceea, pentru o mai judicioasă înțelegere a conceptelor, trebuie să mergem inclusiv la uzul curent al limbii, dar și a semnificațiilor cu care aceste concepte au fost acreditate în societate. Ceea ce trebuie să facem, orientativ, și în cazul pe care îl discutăm aici.

DEX-ul ne indică, la termenul „NAȚIONALITATE”, următoarele semnificații: „1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie (subl. N.). 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat”.

Sesizăm deci că semnificația principală a acestuia este, mai degrabă, asociată cu „cetățenia”, nu cu „etnia”, cum vor să ne facă să credem diriguitorii recensământului, iar suprapunerea „naționalității” cu „etnia” este mult mai vagă. Oricum, fie și numai acest aspect ar fi trebuit să ridice legitime semne de întrebare decidenților de la Chișinău care ar fi trebuie să trateze chestiunea echivalării „etnie”/„naționalitate” cu mai multă precauție. Nu au făcut-o. Problema apare cu atât mai inexplicabilă cu cât sensul și semnificația „etniei” și a „naționalității” sunt net diferite în uzul administrativ al birocrației de stat de la Chișinău. Niciodată, administrația R. Moldova nu a echivalat acești termeni. A făcut-o, pentru prima dată, cu ocazia recensământului.
„Etnia” nu e „naționalitate” în buletinele de identitate

Iată primul exemplu, cel mai relevant cu putință în ceea ce privește utilizarea termenilor adoptată la nivel de stat: perfectarea buletinelor de identitate pentru cetățenii R. Moldova. Formularul pe care solicitantul îl completează este foarte clar, iar printre rubricile care apar acolo – nume, prenume, data nașterii, locul nașterii etc. – există și cea a „aparteneței etnice”. Atât. Nici vorbă să fie echivalată cu „naționalitatea” în respectivele formulare oficiale ale statului R. Moldova. Întrebarea care apare este legitimă: de ce în cazul buletinului de identitate este limpede ce înseamnă „etnie”, deci nu mai este nevoie de echivalarea ei cu „naționalitate”, dar în cazul recensământului, nu?

Răspunsul îl vom avea selectând al doilea exemplu din uzul administrativ al R. Moldova, respectiv identificarea cetățenilor în pașaportul statului R. Moldova.

Cine este de etnie „Republica Moldova”?

Pașaportul este un al act de identitate esențial pentru cetățeanul statului, care, precum buletinul de identitate, identifică sensurile conceptelor administrative, dar și creează obișnuințe pentru cetățean. Ce scrie în pașaport devine, tacit, explicație, sens al termenilor, uz curent și cotidian. Pe pașapoartele cetățenilor din R. Moldova, de 20 de ani, nu apare rubrica „etnie”, însă apare rubrica „naționalitate”. Și aici se clarifică semnificațiile – dar și intențiile – autorităților care gestionează acest recensământ. Căci sensul „naționalității” nu are nicio legătură cu „etnia” în pașapoartele cetățenilor din R. Moldova, și asta din motivul că, la rubrica „naționalitate” apare scris, cu majuscule, „REPUBLICA MOLDOVA”. Nici mai mult nici mai puțin.

Concluzia este evidentă pentru oricine cu minim bun simț: pentru autoritățile republicii, „naționalitatea” nu are nimic de-a face cu „etnia”, pentru că, indiferent de „etnia” subiectului, pe pașaportul emis de autoritățile statului, la rubrica „naționalitate”, scrie același lucru: „REPUBLICA MOLDOVA”. Semnificația pe pașaport este aceea a „cetățeniei”, nu „etniei”. Apartenența la statul R. Moldova, prin urmare, este cea care indică „naționalitatea”, care, la rândul ei, indică apartenența la statul R. Moldova.

Și întrebarea legitimă vine firesc: dacă așa stau lucrurile, dacă acesta este uzul terminologic în R. Moldova, de unde până unde au decis autoritățile să echivaleze, doar în chestionarul de recensământ, „etnia” cu „naționalitatea”, sugerând prin asta, până la urmă, o și mai insidioasă echivalare a „etniei” cu „cetățenia”?

O confuzie nu tocmai inocentă sau legitimarea „etniei” moldovenești

În realitate, acesta este secretul lui Polichinelle. Răspunsul este evident pentru oricine urmărește cât de cât evoluția statului vecin după dobândirea independenței. Miza majoră a guvernărilor, indiferent de culoarea politică, a fost – tacit sau explicit – una identitară, respectiv de perpetuare a moștenirii identitare sovietice a unui „popor moldovenesc” diferit de cel român, fie că diferențierea vine pe canal „sovietic” (moldovenismul sovietic până în 2009) fie pe canal „european” (moldovenismul europenist de după 2009). Diferențele sunt doar nuanțe, pe fond efectul este același. O nuanță ar fi că actuala guvernare nu susține aberația „limbii moldovenești”, doar că nici nu o dezavuează până la capăt. Nu o admite, dar o lasă, tacit, să atârne în Constituția republicii și nu face nimic pentru a o schimba de acolo.

Aceasta este grila de lectură corectă inclusiv a actualului recensământ. Care, la rândul său, va fi utilizat, tacit sau explicit, în acest registru, al proiectului identiar moldovenesc, diferit de cel românesc. Despre asta este vorba și aici este secretul lui Polichinelle despre echivalarea „etnic/naționalitate” în recensământ. Miza este politică, în nicun caz științifică. Miza nu este să lămurească subiecții recensământului sau să colecteze informații corecte (atât cât se pot obține prin asemenea instrumente), ci, mai degrabă, să inducă percepții și echivalențe false, care, ulterior, vor intra în poartofoliu și discursul politic. Șiretlicul este următorul: termenul „etnic” fiind un cuvânt rareori folosit în mod curent, mai cu seamă în zona rurală, este evident că răspunsul la această întrebare va fi dat de către cei investigați – când nu va fi completat direct de investigator! – cu referire la termenul care le este mai familiar, respecitv cel de „naționalitate”. Iar semnificația acestuia va fi echivalată, aproape automat, cu cel de „moldovenean/moldovan”, așa cum l-a învățat uzul curent al limbii în R. Moldova, exprimat limpede în pașaport și în spațiul public.

Echivalarea „etniei” cu „naționalitatea” (în realitate, cum am văzut, este vorba despre echivalarea „etniei” cu „cetățenia”) va induce ideea că imensa majoritate a cetățenilor sunt, „etnic”, „moldoveni”, deci nu români, prin urmare orice insistență pe acestă chestiune este inutilă și nerezonabilă. Pe banii lor, politicienii din România vor primi mesajul să mai înceteze discuțiile despre glotonim/etnonim, pentru că datele recensământului, nu-i așa, ne arată limpede în ce direcție identitară se îndreaptă republica vecină. Chiar dacă nu va fi utilizat chiar așa în registrul politic, „opinia publică” din R. Moldova va marșa abundent pe această chestiune furnizând zgomotul de fond pe care politicienii „rezonabili” și – cum altfel? – europeni de la Chișinău îl vor invoca tacit în dialogul cu partea română, dar nu numai. Zgomotul de fond pe care, de fapt, ei înșiși l-au generat inclusiv prin confuziile deliberate ale chestionarului de la recensământ.

Care sunt consecințele acestor rezultate? În realitate, dincolo de faptul că rezultatele vor fi puse în slujba proiectul identitar moldovenist și, de aici, utilizarea lor politică în raport cu Vestul (inclusiv România), două sunt consecințele care trebuie evidențiate.

Prima consecință: Minciunea stă cu regele la masă sau iluzia „națiunii civice”

Prima vizează chestiunea „națiunii civice”, formulă utilizată cu precădere de politicieni sau lideri de opinie din R. Moldova, mulți dintre ei fără să realizeze, deseori, ridicolul situației. Dincolo de problemele cu care se confruntă definiția însăși a „națiunii civice” în literatura de specialitate – asupra cărora nu insistăm aici -, situația e cel puțin comică: un stat care a apărut pe hartă în numele unor revendicări identitare, care aveau în prim plan limba și alfabetul, și care sărbătorește, în fiecare an, de 31 august, „Ziua limbii” – adică un stat care a apărut pe hartă ca urmare a unor revendicări ce țin de etnic, nu de civic – se îmbățoșează prin vocile unor reprezentanți și insită că el promovează „națiunea… civică”! Civicul e cinic în R. Moldova!

Ridicolul merge mai departe atunci când sesizăm că legislația în vigoare privitoare la identitate este iarăși de natură „etnică”, nu civică, iar cazul cel mai elocvent este faimoasa Lege nr. 546 din 19.12.2003 privind aprobarea „Concepției politicii naționale a Republicii Moldova”. O lege în vigoare, care fundamentează proiectul identitar pe dimensiuni etnice evidente, cu o majoritate fondatoare a „etnicilor” moldoveni, cu „limbă moldovenească”. (În privința acestei legi a fost deja depusă o sesizare la Curtea Constituțională, pentru evidenta contradicție ale legii cu ultimele hotărâri ale Curții privitoare, de pildă, la denumirea corectă a limbii vorbite în republică. Așteptăm cu interes rezultatul Curții Constituționale).
În realitate, concepția „națiunii civice” nu este decât un paravan, de aici și aparentul paradox că cei mai îndârjiți apărători ai „națiunii civice” sunt cei mai înverșunați apărători ai „limbii moldovenești” sau ai diferențierii etnice român/„moldovean”. Contradicția este la ea acasă: dacă te declari adeptul concepției civice despre națiune, care este explicația că susții și lupți până la ridicol, uneori, pentru valorile unei națiuni… „etnice” moldovenești?!

A doua consecință a recensământului vizează regiunea transnistreană. Dar înainte de asta, trebuie să facem un mic excurs în istoria recentă a regiuni.

Un intermezzo: proiectul transnistrean de „construire a națiunii” (nation buiding)

În puzderia dezbaterilor naționale sau internaționale prvind „soluționarea chestiunii transnistrene”, în diferite formate, oficiale, oficioase, ale societății civile etc – a fost neglijat aproape sistematic un fenomen derulat în regiunea seaparatistă, practic, odată cu declararea așa zisei independențe a acesteia. Este vorba despre fenomenul de „nation-building” („construcția națiunii) derulat în stânga Nistrului.

Începând cu 1991, o serie de ingrediente au intrat în acest proiect relativ incoerent, după cum remarcă istoricii occidentali cei care i-au făcut proiectul: așa zisa moștenire eurasiatică a regiunii și tradiția „scitică” a locului (Transnistria, chipurile, ar semăna ca geografie cu „un arc scit”); cultul generalului rus Aleksandr V. Suvorov, fondatorul Tiraspolului; glorificarea armatei sovietice/ruse; asumarea moștenirii sovietice, respectiv a simbolisticii RSSM; resuscitarea perioada 1924-1940 (când capitala republicii creată de Stalin era la Balta, ulterior la Tiraspol); ideea apartenenței, în termeni de limbă, cultură, religie, geopolitică la spațiul unei Rusii dincolo de fruntariile acesteia; un specific local menținut și în timpul sovietic (ilustrat în formule relevante de genul „dacă vrei să fii ministru/ trebuie să fii de peste Nistru”), accentuarea în mentalul public a războiului cu Chișinăul, mai ales bătălia pentru Bender din 1992, supranumit de „oficialii” de la Tiraspol „Berlinul nostru de Vest” (fostul „ministru de externe” Lițkai), cultul personalității prezidențiale (mai cu seamă în cazul lui Igor Smirnov), parade și defilări, manifestații publice, moneda proprie, administrație „de stat” și instituții proprii etc.

Procesul „teoretic” s-a derulat pe un scenariu consacrat, încă din 1991, când s-a inițiat un „laborator de cercetare academică a istoriei Transnistriei”, la Universitatea de stat Taras G. Shevchenko și condus de istoricul de la Chișinău Nikolai V. Babilunga. Au urmat ingredientele cunoscute: educație în școli, editarea de istorii „oficiale”, precum „Istoria RMT” din anul 2000, scrisă cu ajutorul istoricilor de la Moscova, atlase geopolitice tipărite în limbi de circulație, aniversările „Zilei republicii” din 2 septembrie și a altor date conectate cu războiul de pe Nistru sau cu date din moștenirea sovietică: 1 mai, 9 mai, 22 iunie, 7 noiembrie. Multe din aceste inițiative, dacă nu toate, aveau darul de a separa nu doar geografic regiunea de R. Moldova controlată de autoritățile legitime de la Chișinău, dar și ideologic: Chișinăul ar aparține Vestului (inclusiv României), prin tradiție, cultură, identitate și decizie politică, pe când regiunea separatistă, Estului (prin aceleași ingrediente). Fostul „ministru de externe” Lițkai a lansat, la un moment dat, chiar un „argument” menit să explice diferențierile de construcție „statală” de pe cele două maluri ale Nistrului: pe când malul drept merge pe o formulă învechită de secol XIX, respectiv construcție de stat bazată pe o etnie majoritară („moldoveni”/români), Tiraspolul funcționează pe un proiect post-modern, al unui stat fără majoritate – pentru că există, în cantități relativ egale, ruși, moldoveni, ucrainieni -, fără o singură limbă oficilă – căci există trei, respectiv rusa, ucrainiana și limba moldovenească (în versiune sovietică, respectiv cu alfabet chirilic). De remarcat aici că „RMT” este mai coerentă din acest punct de vedere decât RM: pentru Tiraspol, „limba moldovenească” din dreapta Prutului este română, din moment ce este scrisă în alfabet latin, deci este „limbă străină” în RMP. În replică, și complet incoerent, Chișinăul menține în Constituție „limba moldovenească”, deși a trecut la alfabet latin! Aici este și una dintre sursele importante ale scandalului așa-ziselor școli românești din Transnistria, care are ca sursă și definițiile diferite ale limbii române de pe cele două maluri ale Nistrului. În realitate, ambele greșite și false, dar din rațiuni diferite.

Nu este clar în acest moment în ce măsură a reușit proiectul identitar al acestei republici. Nu avem date care să acrediteze un succes, dar nici nu trebuie exclusă ipoteza că generațiile din Transnistria născute în jurul anului 1990 (deci acum aproximativ de 30 de ani), crescute și educate fără legătură cu R. Moldova, au fost afectate de acesta. Apartenența lor regională s-a încercat a fi convertită, treptat, la o apartenență „statală”, de nimeni nerecunoscută însă, nici măcar de Rusia (care o folosește doar pentru a bloca accesul R. Moldova spre spațiul euro-atlantic, inclusiv România)

A doua consecință: dacă transnitrenii vor face un recensământ similar?

Revenim acum la ideea principală a acestui articol și la posibilele consecințe ale recensământului. Legătura este următoarea: în realitate, deși e greu de acceptat pentru unii, destinul tânăr al R. Moldova poate fi citit în aceeași grilă ca cea de mai sus. După cum remarca cineva, efortul R. Moldova din punct de vedere identiar a fost „al părții care vrea să devină întreg”. Sau, în alți termeni, ai etosului (specific regional) care vrea să devină ethnos (popor cu identitate specifică). Procesele sunt relativ similare între cele două maluri ale Nistrului, doar că în cazul așa-zisei RMN durează de 20 de ani, iar în cazul R. Moldova de… 70 de ani.

Acesta este motivul pentru care trebuie să subliniem aici și a doua consecință, neprevăzută de către autoritățile de la Chișinău, ale recensământului în curs de derulare. Acest instrument, care este, în cazul Chișinăului, cum am văzut, inclusiv un instrument de construcție identitară, poate fi, la rândul său, foarte ușor adoptat de regiunea separatistă și utilizat în scopurile propriului proiect identitar.

Mai concret. Cine deschide, de pildă, pagina de pe Wikipedia a lui Mihai Burlă, actualul președinte al așa zisului Soviet Suprem de la Tiraspol, poate citi în dreptul rubricilor de identificare următoarele. Etnia: român; cetățenia: Transnistria. Mihai Burla este din Cernăuți și așa se explică etnonimul român (după rețeta sovietică după care în RSSM trăiau moldoveni, iar la Cernăuți… români!). Dincolo de asta, sesizăm că formula de identificare este relativ similară cu cea din pașapoartele R. Moldova unde, după cum am arătat deja, la rubrica naținalitate scrie: Republica Moldova.

Întrebarea este următoarea: ce se va întâmpla dacă așa zisele autorități de la Tiraspol vor decide să construiască într-un recensământ rubrica de autoidentificare identitară a locuitorilor de acolo în manieră identică cu cea de la Chișinău? Respectiv, să formuleze întrebarea în așa fel, încât cei investigați să răspundă la întrebarea legată de apartenența etnică în termeni de cetățenie, așa cum se va întâmpla/se întâmplă în realitate cu recensământul din R. Moldova? Rezultatul nu este greu de ghicit: vom avea în final „validarea” „etniei transnistrene”, care, la limită, va putea deveni fundamentul „națiunii civice transnistrene”, cu așa-zisul ei specific post-modern etc. etc. „Poporul transnistrean” s-a născut, nu-i așa, din moment ce datele recensământului de acolo au „validat” identitatea lui indelebilă!

Problema nu este enormitatea unei asemenea întreprinderi, ci cum va mai putea Chișinăul răspunde sau respinge coerent și credibil o asemenea potențiale provocări identitare?

În realitate, nu ar putea…
Etosul care vrea să devină ethnos sau concluziile unui eșec propagandistic anunțat

Concluziile de etapă ale recensământului derulat în acest moment în stânga Prutului și a consecințelor sale pot fi sumarizate după cum urmează:

1. Actuala guvernare marșează pe același proiect identitar diferențiator față de România, fie că o face în forme soft, „europene” sau camuflate de stindardul integrării europene (așa cum s-a petrecut și în manifestația proeuropeană din Piața Marii Adunări Naționale din 3 noiembrie 2013, unde orice referire la România a fost exclusă);

2. Relația cu Româna se va „etniciza” de aici încolo, fie și tacit, căci proiectul „austriac” de construcție identitară a actualului guvern de la Chișinău va fi cel prevalent în R. Moldova, cu recunoașterea tacită a identității de limbă, dar fără eforturi de a o modifica în Constituție;

3. Iluzia „națiunii civice” va rămâne și va fi promovată și de aici înainte, din două rațiuni: fie incultură academică crasă a promotorilor politici sau din spațiul public fie camuflaj ideologic, căci conținutul așa-zisei „națiuni civice” în R. Moldova este, în realitate, cel al „națiunii etnice moldovenești”;

4. Strategiile identitare de acest fel nu vor rămânea fără urmări pe malul stâng al Nistrului, pentru că regiunea separatistă transnistreană le va replica, în oglindă, dată fiind similitudinea între procesele de tip „partea care vrea să devină întreg” specifice ambelor maluri ale Nistrului;

5. R. Moldova și autoritățile guvernamentale au, firește, tot dreptul din lume de a alege și promova proiectul identitar și politic spre care tind. Singura problemă este minima onestitate, singura care ne va permite să înțelegem succesele, eșecurile și viitorul relației bilaterale. Este însă profund regretabil ca un recensământ extrem de util statului R. Moldova și al cărui principal finanțator este statul român să fie utilizat ca instrument de manipulare și promovare identitară menite nu să apropie, ci mai degrabă să răcească identitar relațiile dintre cele două state care, pe vremea Podurilor de flori, erau numite, cu adâncă semnificație, „maluri de Prut”.

Sursa: Timpul.md

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press