NOI IERTĂM DAR NU UITĂM ! – de MIRCEA VÂLCU-MEHEDINȚI

  Am declarat și vom continua să declarăm că nu suntem împotriva nimănui, ci suntem pur și simplu, dacoromâni. Cei care simțim românește nu putem sta deoparte când se continuă cu diversiunea. Astfel, suntem acuzați de naționalism-extremist. Se confundă, în mod voit și premeditat, naționalismul cu extremismul. Chiar și actualul președinte al țării (articol scris pe când era președinte – Traian Băsescu) declară că nu este naționalist, că este împotriva naționalismului. De unde se trage concluzia că el nu-și iubește țara, nu iubește națiunea română, așa, cum, de exemplu francezii, germanii, ungurii, evreii, polonezii, americanii, și toate națiunile, sunt, prin fapte, naționaliști.

  În mod voit sau din ignoranța înțelegerii sensului cuvântului „naționalist”, a făcut această declarație, la o întâlnire cu secuii. Dezideratul naționalism=extremism face parte dintr-o voință criminală, aceea de a ni se falsifica, în ultimă instanță, originea, vechimea, autohtonia, vatra etnogenezei. Unii dintre așa-zișii „istorici”, sau chiar unii conducători de comunități etnice din țara noastră, propagă și induc în conștiința unei anumite categorii de populație (cetățeni români de altă etnie) că nu suntem europeni – când, de fapt, suntem națiunea-matcă din care au roit populațiile europene -, că suntem neam de slugi -, când istoria noastră este nobilă, de patru ori imperială prin Troia, Alexandru cel Mare, Burebista și Roma, că nu am avut limbă scrisă – și se trece sub tăcere că limba și scrierea noastră provin din limba pelasgo-dacă, dezvoltată de latini și devenită limba științifică a întregii lumi.

  Astăzi, tot ce-i românesc este socotit că nu mai este bun și trebuie îndepărtat, radiat. Încă din școală, în rândul copiilor și a tineretului se induce în conștiință o cultură străină, falsă, copiată slugarnic din a altor state. În România actuală, servilismul a ajuns la rang de virtute. Ne închinăm în fața străinilor, cărora le dăm totul, fără să cerem nimic în schimb. Tinerii noștri mor pe meleaguri străine pentru apărarea sau cucerirea de către americani (de exemplu) a bogățiilor altor țări, cu care România nu are nimic de împărțit. Dăm totul, (carne de tun, tehnică de luptă, muniție, echipament, solde, crearea de baze militare străine pe teritoriul nostru etc.) fără să ni se dea nimic, pentru aceste sacrificii enorme. Și toate se fac datorită corupției și servilismului celor de la putere, lipsiți de o minimă demnitate.

  Elevilor, prin manualele execrabile din licee, nu li se arată adevărul istoric. Nu li se spune nimic despre trecutul înaintașilor noștri, mai ales al celor din Ardeal, un trecut plin de durere, sacrificiu și amărăciune. Și aceasta, datorită politicii tendențioase care ne-a infestat țara. O parte a tineretului nostru este dezrădăcinat, amăgit și debusolat, demoralizat și cu premeditate îndepărtat de valorile familiei, ale națiunii, pentru a deveni apatic, fără nici un crez și a pleca din țară, pentru a face loc intrușilor. Este deosebit de dureros să constatăm degradarea continuă a sănătății, a învățământului, a cercetării științifice, a tradițiilor, a simțirii și demnității de a fi român.

  De aceea se impune să luptăm din toate puterile noastre, cu dârzenie și neînduplecare împotriva oricărei deznaționalizări a culturii și civilizației dacoromânești și mai cu seamă a apatiei care îi cuprinde pe tot mai mulți români. Să luptăm împotriva indiferenței, a zicalei „Asta e!”

  Noi, românii, cei care mai suntem credincioși idealurilor strămoșilor noștri, îi chemăm la unitate pe toți conaționalii noștri, de orice orientare politică și religioasă, dincolo de învrăjbirile de orice fel – amplificate subtil din interior de neprieteni -, îi chemăm la unitate bazată pe maximă luciditate etnică, în spiritul deplin european. A fi în Europa nu înseamnă a-ți denigra naționalitatea!

  Cel mai grav pericol, de maximă actualitate, care planează asupra întregii dacoromânități este – așa cum am arătat mai sus – antiromânismul. Acesta se manifestă, în prezent, prin reluarea unui vechi proiect anti-dacoromânesc, acela prin care se urmărește deposedarea noastră de dreptul de proprietate asupra teritoriului național. De asemenea nimicirea noastră ca neam este și atacul consecvent la sănătatea publică, la educația națională, la suveranitatea națională asupra resurselor naturale și umane, la statul național român, unic, unitar, suveran și independent al cărui teritoriu este inalienabil și indivizibil (să combatem dorința partidului ungurimii de a socoti România o confederație, precum Elveția). S-au lansat lozincile antiromânești: că România este o țară frumoasă, însă este păcat că-i locuită de români și nu de alții (ca, de exemplu, unguri sau așkenazo-kazaro-evrei), și că românii sunt hoții și țiganii Europei.

  Chiar pe această temă se fac manipulări și aranjamente privitoare la infractorii români din Italia și din alte state (ca și cum numai infractorii români – care, de fapt, sunt în majoritate țigani -, ar fi singurii care tâlhăresc, pe acele meleaguri), abătând, astfel, atenția, din vizorul opiniei publice, asupra mulțimii de infractori indigeni ai acelor țări. Se procedează ca și când aborigenii statului respectiv nu ar exista, ci numai românii (așa cum am scris mai sus, în marea lor majoritate, țigani) sunt singurii hoți sau criminali de pe meleagurile lor! Și aceasta este o expresie a antiromânismului la nivel european.

  Acuzele neîntemeiate de holocaust în România împotriva kazaroevreilor, îndatorarea forțată, privatizarea frauduloasă (există coruptibilitate dar fără corupători și corupți, astfel că procuratura și D.N.A. cercetează, dar justiția eliberează), vinderea pe nimic a tot ce a fost și este mai bun în economia națională, urmată de distrugerea întreprinderilor sau de falimentarea lor, jefuirea avuției naționale de către străini și obligarea noastră la plata unei sume de miliarde dolari, toate acestea fac parte dintr-un complot pus la cale de o mână de aventurieri, lacomi, care își fac națiunea de rușine.

  Lucrarea de față – adevărata istorie a Ardealului -, impune conducerii statului unguresc să recunoască oficial genocidul din Ardeal și să ceară scuze românilor pentru acest fapt, în numele poporului ungar, așa cum șeful actual al statului român a cerut scuze pentru holocaustul împotriva așkenazo-kazaro-evreilor, care, însă, – după cum am dovedit-o în volumele ce le-am publicat – nu a fost holocaust. Prin recunoașterea genocidului din Ardeal, dorim doar o satisfacție morală, demnă. Națiunea română este pașnică, nu dorește nici un fel de răzbunare, iartă, dar umanitatea trebuie să știe ce avem de iertat. Noi, românii, suntem cu o religie care vine de la Zamolse, recunoscută și de creștinismul iudaic, o religie care ne îndeamnă să iertăm. Noi nu cunoaștem răzbunarea, pentru că așa ne este firea. Noi iertăm, dar nu uităm! Ne este interzis să uităm! Ar fi o blasfemie!

  România nu a săvârșit vreun genocid, ci împotriva docoromânității s-a consumat, de milenii, metodic, un genocid. Un adevărat dacoromânocid a atins paroxismul în perioada regimului Pauker (1945-1953), fiind nevoiți să ne apărăm ființa, neamul, drepturile și libertățile noastre strămoșești organizându-ne rezistența noastră armată în munți. Și nici o putere străină, așa-zisă democratică, occidentală, nu ne-a ajutat. Am fost lăsați în părăsire (poate intenționat, la ordinul unei caracatițe mondiale).

  Pentru aceasta nu admitem verdicte date cu probe falsificate, aduse de un grup incompetent și neîndreptățit să judece o națiune întreagă și istoria ei. Trebuie mai întâi să ne învățăm istoria noastră, așa cum a fost. Bună sau rea, este istoria noastră și trebuie s-o recunoaștem, așa cum este ea. Istoria trebuie să fie adevărată, să spunem lucrurilor pe nume, fără a ține seama de naționalitate, concepție politică, socială sau religioasă. Nu zămislită. Trebuie să arătăm lumii adevărul istoric. Acesta este demnitatea noastră!

  Din documentele existente în arhivele de istorie ale țării noastre (unde sunt mii de dosare) se poate trage o singură concluzie asupra teritoriului despre care se tratează în prezentul articol: Cu multă tenacitate, cu un ultranaționalism acerb și o cultură șovină deșănțată, permanentă, agresivă, precum și cu ajutorul unei propagande susținută în străinătate, bazată pe falsuri istorice, cu o politică întotdeauna duplicitară, Ungaria, în trecut, a reușit să smulgă României Ardealul, și, pe timpul cât l-a subjugat, a dus o activitate susținută, zi de zi, pentru nimicirea unei părți deosebit de mari a populației autohtone, românești, prin metode de un sadism ce nu putea fi conceput decât de minți anormale. Un adevărat etnocid. Etnocidul dus de unguri împotriva românilor, – în perioada cât Transilvania de Nord le-a fost sub stăpânire, ca număr de victime asasinate, deznaționalizate, maltratate în închisorile lor, cu averile însușite de statul ungurilor, cu bisericile confiscate sau dărâmate, cu închiderea școlilor românești, interzicerea vorbirii limbii române, cu expulzările din Transilvania ocupată etc. etc. – este inimaginabil.

  Despre acest etnocid (așkenazo-kazaro evreii îl denumesc holocaust, dar nefiind vorba de jertfele – animale, nu oameni – arse pe rug, eu i-aș spune etnocid, exercitat de către autoritățile ungurești din acele timpuri, nimeni nu vorbește. Se pune întrebarea: Care este motivul că despre atrocitățile și bestialitățile săvârșite, cei care ne-au guvernat de la 23 august 1944 încoace n-au scos o vorbă? Răspunsul este încastrat în coloana vertebrală antiromânească: „Se supără Europa” sau „Capul plecat, sabia nu-l taie”! Conducătorii noștri ne reneagă istoria! Nimic de zis, aceasta este demnitatea lor, dar nu demnitatea națiunii române!.

  Având în vedere că toți cetățenii României, fără discriminare (etnică, religioasă, clasă socială, sex etc), au aceleași drepturi politice, sociale, culturale, economice și religioase – cu bună dreptate, rațional -, ne întrebăm: De ce conducerea Partidului ungurilor din România ne ponegrește prin discursurile ținute la diferitele congrese ale lor, în țară sau străinătate? De ce ne insultă?

  După umila mea părere, partidul lor, care nu este nici partid, ci o uniune așa-zisă democrată, culturală, încearcă să obțină drepturi privilegiate mai mari decât ale românilor, ducând „politica pașilor mărunți”. Totuși, așa cum a zis și Nicolae Iorga, admir silința lor. Ei tatonează, încearcă să-și facă un stat mai mare, dar guvernanții noștri, de ce le satisfac această politică tendențioasă, pe seama României și a românilor?

  Atâta timp când în țara noastră domnesc legi echivoce sau chiar dacă ar fi legi bune, ele nu se aplică, acest rușinos obicei (de a te preface că nimic nu se întâmplă) este nedemn unei comunități civilizate europene. Singura soluție de a lupta împotriva tendințelor acestei Uniuni ar fi aceea de a nu se mai admite partide etnice sau religioase – așa cum, de exemplu, se practică în SUA, Franța și alte țări democrate -, ci numai partide formate pe criterii sociale și economice.     Totuși, românul, chiar în această situație anacronică se poate redeștepta, acum, în ceasul al doisprezecelea. Este stringent necesar ca Românii, uniți (în cuget și simțiri), să dea la o parte mâzga ce pare că îi va înăbuși. Nu cu agresivitate, ci pașnic Să nu mai fim dezbinați, ci trebuie să creștem în noi speranța că România va renaște prin adevăr, dreptate, muncă și credință. Și aceasta, pentru că în România mai există și oameni cinstiți, capabili să curme răul, care a devenit, în momentul de față, o mentalitate…

  Să punem bază, totuși, pe înțelepciunea oamenilor simpli. De aceea zic: „Dă Doamne mintea românului de pe urmă”. Sau cum ne învață și imnul nostru național, cântat de multă vreme, pe care însă până astăzi nu l-am pus în practică: „Deșteaptă-te române!” Nu mai dormi! Te-au călcat hoții! Trezește-te!

PARTEA A II-a / Situația Românilor din Transilvania de Nord

(Memorandum înmânat de Domnul Vice Președinte al Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, la Marele Cartier General al Fuhrerului, în ziua de 22 Septembrie 1942 1)

  “Populația românească din Transilvania de Nord, care a ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, a trăit și trăiește una din cele mai grele și dureroase încercări ale existenței sale. Pentru a ilustra violența extremă a regimului maghiar, instalat în teritoriul cedat și cruzimile săvârșite împotriva populației românești, nevinovate și pașnice, redau câteva cazuri din sutele de omoruri, miile de arestări și maltratări, zeci și zecilor de mii de expulzări peste graniță, în România, precum și dislocarea forțată a românilor – din Transilvania de Nord ocupată spre marginea cealaltă, în Ungaria Veche, și aducerea ungrilor de acolo în locul lor (pentru a se mări densitatea ungurimii în Ardeal,unguri care mai sunt și astăzi încă acolo, tot pentru același motiv).-, confiscarea averilor, licențierea din serviciu a funcționarilor români, interzicerea vorbirii limbii române pe stradă și în localuri publice și particulare, desființarea școlilor românești și a bisericilor ortodoxe și greco-catolice etc. etc. – n.n./.”

  “Asasinatele în massă.”

  Județul Sălaj.

  “1/. Cazul din comuna Ip: În noaptea de 13-14 Septembrie 1940, echipe de soldați unguri conduși de „Nemzetor” (”Străjeri ai Nemului”) au deslănțuit un măcel nemaipomenit asupra populației românești. Au fost uciși, cu o sălbătecie fără pereche 156 de români, bărbați, femei și copii mici, iar casele lor jefuite. Echipe de soldați intrau din casă în casă, chemau pe români afară și după ce-i aliniau, îi împușcau. Au reușit să scape cu viață numai acei care leșinând de groază erau socotiți drept morți. A doua zi după măcel, victimele au fost adunate și îngropate într’o groapă comună, fără preot. Înainte de a fi înmormântați, cei uciși au fost batjocoriți de unguri, care au desbrăcat femeile râzând cu hohot de ele. Odată cu împușcarea românilor, echipe de soldați și civili au jefuit casele celor executați. S’au furat bani, efecte, valori și chiar vite. Cu acest prilej s’au furat numai din biserici 90.000 lei. Măcelul din Ip a îngrozit pe toți românii din teritoriul cedat, iar ungurii se felicitau între ei pentru această ispravă.”

  “2/. Comuna Trăsnea. În ziua de 9 Septembrie 1940, trupele maghiare, îndată după intrarea lor în comună, au deschis focuri de mitraliere și arme, tunuri și grenate asupra populației românești. Ordinul de tragere a fost dat de ofițerii unguri. Soldații au intrat în locuințele oamenilor, dând foc caselor și împușcând pe toți care se găseau în case. Deslănțuirea aceasta de ură împotriva unei populații pașnice s’a soldat cu un rezultat de 87 de ucideri, dintre care 30 de femei și mai mulți copii mici. Preotul satului, Costea Traian, a fost omorât în casa parohială. Ca să justifice pornirea lor barbară, soldații unguri au târât o fată de evreu, cu numele de Bercovici Soși, în biserica românească unde au împușcat-o, apoi au fotografiat-o, pentru ca să aibă dovezi împotriva preotului român, spunând că evreica este fata preotului, care a tras din turnul bisericii cu mitraliera asupra soldaților unguri. Setea lor de sânge a ajuns așa de departe, încât au strâns și pe acei puțini oameni care au rămas neomorâți și scoțându-i din case i-au pus pe două rânduri pentru a fi împușcați.”

  “Aceștia au putut scăpa dela moartea sigură numai în urma intervenției unui ofițer din Comisia germano-italiană care i-a întrebat din al cui ordin vor să comită aceste nelegiuiri, la care soldații unguri au răspuns din ordinul D-lui Lt. Colonel. Cu acest prilej au fost mistuite complect de foc 47 gospodării românești. Ca dovadă că focul a fost pus de soldații unguri, reese din procesul-verbal încheiat la 18 Decembrie 1940 la societatea „Prima Ardeleană din Cluj (Ersti Siebenburgische Allgemeine Assekuranz A.G.) în care se stabilește că incendiul a fost provocat din ordinul Comandamentului Militar Ungur „Laut allg Versicherungsbedingungen Art.2 nachdem der Brand auf Befel des Militarkommandos entstanden ist der Schadenersatz abzuweisen”, și se refuză despăgubirea cerută, pe acest motiv. La plecarea din comună, soldații maghiari au legat de un tun pe locuitorul Gavrilă Andreiaș și Ana Dănilă, târându-i după ei până în comuna Hida, Jud. Cluj, unde i-au împușcat.”

  “3/. Ciumârna. În 9 Sept.1940, armata maghiară a executat fără nici un motiv pe țărani români, incendiindu-le apoi gospodăriile: /se redă numele a 9 bărbați și 2 femei – n.n./.”

  “4/. Cerișa. În 16 Septembrie 1940, armata maghiară a executat pe țăranii: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean și 7 membri ai familiei Moticiac”.

  “5/. Cosniciul de Sus. La 18 Septembrie 1940, unități din armata maghiară au masacrat, fără nici un motiv, 16 țărani români (15 bărbați și o femeie) care au fost îngropați într’o groapă comună, fără preot. “

  “6/. Camăr. În 15 Septembrie 1940, echipe militare maghiare au ucis 4 țărani români.”

  Județul Cluj.

  “7/. Mureșenii de Câmpie. În seara zilei de 23 Septembrie 1940, echipe din armata maghiară au strâns în casa preotului și apoi au măcelărit pe următorii: Preot Andrei Bujor și soția sa, născută Lucreția Mureșan, copiii lor: Lucia Bujor, licențiată în Litere, Marioara Bujor, studentă în anul II al Facultății de științe, Victor Bujor, elev în cl. A 8-a de liceu, pe soția învățătorului Gh. Petra, pe fiica și pe mama acesteia (Rodica Petra de 4 ani și Ana Miron), pe cantorul Ion Curzău și soția acestuia, pe servitoarea preotului Bujor, Janos. Victimele au fost aruncate într’o groapă comună. Exhumați după 3 zile s’a văzut că Marioarei Bujor i-a fost zdrobită țeasta, iar pieptul lui Victor Bujor străpuns cu baioneta și hainele tuturor sfârtecate. După omor casa a fost jefuită.”

  “8/. În ziua de 11 Septembrie 1940 au fost omorâți gardienii Ion Chiorean și Gherasim Moldovan. Românul Vasile Tosa a fost lovit în cap cu o sticlă și schingiut groaznic; în urma rănilor primite a murit în Clinica din Cluj la 14 Septembrie 1940.”

  Județul Bihor.

  “9/. Almașul Mare. În ziua de 8 Septembrie 1940 o echipă de militari unguri au ucis 13 români.”

  “10/. Oradea. În ziua de 12 Septembrie 1940 au fost împușcați de soldații unguri 2 țărani români lângă linia ferată la marginea orașului. Cadavrele lor au fost văzute de 2 soldați români din Regt. 60 Inf.”

  “11/. Diosig. În ziua de 4 Septembrie 1940, armata maghiară năvălind în comună, care urma să fie cedată abia la 8 Septembrie, potrivit sentinței arbitrare dela Viena, a deschis foc asupra grănicerilor români și a ucis / se redau nominal cinci grăniceri – n.n./, iar pe Lt. Lazăr Dumitru l-au rănit grav. Transportat la Debrexzen, pe teritoriul Vechei Ungarii, acesta a murit în spital. Autoritățile maghiare l-au înmormântat în grabă, fără a încunoștiința Legația română din Budapesta. “

  II. Omoruri individuale.

  Județul Cluj.

  “1/. Huedin. La 10 Septembrie 1940 a fost omorât cu o ferocitate ce întrece orice închipuire preotul ortodox Aurel Munteanu. Luat de pe stradă de un ofițer ungur, în timp ce se ducea la o înmormântare, protopopul Munteanu a fost schingiuit timp de 4 ore: bătut cu pumnii și cu ciomegele până a căzut la pământ, i s’a smuls părul și barba cu carne cu tot, i-au fost răsucite și frânte oasele și ciopârțit tot corpul. Unul din asasini, Budai Janos Gyepu i-a înfipt de mai multe ori un baston în gură, până i-a eșit prin ceafă. Dar ceeace este mai grav, e faptul că Guvernul ungar timp de un an, nu a luat nici o măsură pentru pedepsirea vinovaților. Abia apoi s’a dispus judecarea procesului asasinilor. Sentința s’a dat la Tribunalul Cluj la 29 Septembrie 1941, cu No.4329 din 1941. Șase dintre acuzați de omucidere au fost condamnați la pedeapsa ridicolă de 2 luni închisoare corecțională, dar și această pedeapsă a fost suspendată, astfel că în fond n’a fost nimeni pedepsit. Modul în care au fost desbătute asasinatele de la Huedin constituie o adevărată apologie a crimei, iar pentru asasini acte de glorie.”

  “2/. Cluj. La 3 Septembrie 1940, ungurul Geister Josif a împușcat cu un foc de revolver pe elevul român Alexandru Maier. În noaptea de 14 spre 15 Septembrie funcționarul vamal român Ioan Almălan a fost ridicat de un soldat ungur și ucis cu focuri de armă în stradă. Cadavrul a fost străpuns cu baioneta și zdrobit cu bocancii. Alexandru Balea, soldat desconcentrat a fost aruncat din tren și călcat de roți. Muncitorul român Alexandru Rațiu a fost bătut în mod îngrozitor și în urma rănilor primite a încetat din viață. În noaptea de 21 spre 22 Iunie 1942 a fost împușcat de grănicerii unguri românul Lungi din Valea Drăganului în apropierea comunei Vișag-Tranis.”

  “3/. Aghireș. La 8 Septembrie 1940 a fost arestat Gheorghe Boc, apoi dus la școală și schingiut până la moarte de soldații unguri. După câteva zile cadavrul îngropat sumar, lângă hotarul comunei a fost descoperit; purta urmele unor mutilări groaznice.”

  “4/. Coasta. Ioan Beldian /…/ a fost arestat /…/ și bătut îngrozitor /…/ apoi escortat într’o pădure apropiată unde a fost împușcat. Cadavrul lui ciuruit de gloanțe și spintecat de baionetă n’a fost înhumat. /…/. /În continuare sunt redate numeroase cazuri de omor (memoriul conține 90 file), după ce victimele au fost mai întâi schingiuite. De exemplu: În localitățile Copardea; județul Bihor – Salonta, Sânion -; Județul Someș – Sărățel, Bata, Mălin -; Județul Sălaj – Stâna, Căpteni, Halmajd -, Județul Satu Mare – Petrești, Agrișteu -, Județul Ciuc – Ditră; Bicazul Ardelean -; Județul Năsăud – Monor, Ilva Mare -, au fost uciși numeroși români, fără nici o vină, iar unii, uciși împreună cu soțiile și copii lor – n.n./.”

  III. Schingiuiri colective.

  Județul Cluj.

  “1/. Baciu. În noaptea de 12 Octombrie 1940, o bandă de unguri a intrat în casa fruntașului P.V., l-au bătut groaznic pe el, pe nevasta sa, pe un băiat și o fetiță a lor, ciopârțindu-le mâinile.”

  “2/. Bediciu. În ziua de 20 Decembrie 1940, 12 grăniceri unguri au bătut cu pumnii și patul armei pe I.G. și S.G. până au căzut la pământ. Apoi au fost descălțați și bătuți cu biciul pe talpă până le-a țâșnit sângele, în timp ce le demonstra, că „dreptatea românilor a murit”.

  “3/. Aghireș. S.G. /…/, B.G. /…/ au fost bătuți amândoi la tălpi, bătuți cu patul puștei, apoi amenințați mereu cu moartea; S.G. a fost dus la școală, înfășurat în cearceafuri și bătut din nou până dimineața. /Județul Satu-Mare, localitatea Odărău – alte victime – n.n./. /…/.”

Județul Trei Scaune.

  “5/. Belin. În noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, au fost ridicați dela casele lor și adunați într’un șopron mai mulți români: bărbați, femei și copii. Aici soldații și civilii unguri i-au bătut cu ciomegele. Din șopron victimele au fost târâte și aruncate într’o magazie, unde a început o altă serie de torturi. Astfel, lui S.I. i-au jupuit pielea de pe spate, lui P.A. i-au rupt o mână și i-au spart capul, lui M.E. i-au zdrobit brațele, iar pe P.M.E. l-au ciopârțit cu cuțitele.”

Județul Mureș.

  “6/. Tirimiș. La 14 Septembrie 1940, un grup de 40 de români au fost schingiuiți cu o sălbătecie și o cruzime mare de soldații unguri și o bandă de civili unguri. Unora li s’au înfipt spini în palmă, alții au fost oribil mutilați.”

  IV. Schingiuiri individuale.

  “1.Județul Cluj. În seara zilei de 15 Sept.1940, preotul Pompei Onofrei, a fost ridicat din casă în bătăi crunte, urcat în turnul Catedralei greco-catolice, pentru a arăta soldaților bombele și mitralierele care ar fi fost ascunse acolo. Strangulat cu o curea și scăpat ca prin minune tocmai când era să-și piardă cunoștința, Preotul a fost spânzurat apoi cu o sârmă în timp ce ofițerul înjura pe preoții români și pe Episcop. Sârma s’a rupt, preotul îmbrâncit de soldați, bătut cu palmele și cu patul puștii, a fost coborât în pivniță, tot după arme. /…/. Cu revolverul la tâmplă a fost scos în stradă și în huiduielile mulțimii a fost dus la poliție. Expulzat în ziua de 4 Octombrie și ajuns cu convoiul deportaților în gara Lokoshaza, acolo a fost bătut încă o dată îngrozitor de jandarmul care îl escorta.”

  “2. Someșeni. În ziua de 11 Septembrie 1940, un grup de polițiști români ce se îndreptau spre Someșeni, au fost întorși din drum de armată, duși în curtea închisorii Tribunalului unde au fost maltratați. Unul din ei, Vasile Naș, a fost înjunghiat, lui Gavrilă i-au spart capul și i-au înfipt baioneta în spate, iar alți trei au fost duși în nesimțire la spital.”

  “Până și în trăsura salvării s’au urcat câțiva unguri furioși continuând a maltrata nenorociții gardieni.”

  “3/. Florești. În primele zile ale ocupației ungurești, țăranul N.F. /…/ a fost dus la Primărie, bătut la tălpi și la vârful degetelor. Alt țăran care s’a întors din România, C.N., ca să-și ia hainele, a fost prins în timp ce dormea, bătut cu bastoane cu cuie de fier rămânând desfigurat. A doua zi, dus din nou la postul de jandarmi, i s’au smuls unghiile dela mâini și dela picioare, apoi a fost închis în temnița Tribunalului din Cluj.”

  “4/. Huedin. În ziua intrării armatei maghiare în Huedin și a asasinării Protopopului Munteanu, mulțimea ungurească a atacat locuința judecătorului Eugen Moga. Din acest atac cu pietre, judecătorul s’a ales cu capul spart, iar soția lui cu leziuni grave la față și cu dinții rupți. /În județul Someș – localitatea Iliușa -, în județul Bihor – Oradea, Suncuiuș, Cuzăpla -, în județul Satu Mare – Gelu, Doba -, bărbați în vârstă, tineri, funcționari, țărani și muncitori au fost bestial maltratați: bătuți până la desfigurare, cu capetele sparte, cu unghiile mâinilor smulse cu cleștele, torturați ore în șir; astfel, pensionarul L.T. a fost bătut înfiorător de caporalul Erdos Lajes, care după bătaie i-a dat dintr-o gamelă să mănânce materii imposibil de numit. L.T. refuzând, a fost trântit la pământ și lovit cu bocancii și cu cravașa până la nesimțire; un alt român, nemaiputând să îndure schingiuirile, într-o pauză de bătaie, lăsat în celulă, s’a spânzurat; unei copile de 4 ani i-au turnat petrol în cap și i-au dat foc; un sublocotenent și civilul Szabo Jancsi, au forțat pe P.I., muncitor, să înghită un drapel românesc tăiat în fâșii, în timp ce era bătut groaznic … apoi un jandarm ungur a tras cu arma asupra lui împușcându-l în picior; S.D., agricultor, a fost arestat de jandarmii unguri, legat de coada unui cal și târât pe pământ până la capătul comunei, unde era o cruce. A fost răstignit și bătut; și multe, multe alte mârșăvii de care numai bestiile ungurești au fost capabile – n.n./.”

V. Bătăi.

  “Bătăile cum se poate vedea de enumerarea noastră, s’au practicat pe o scară întinsă, încât ele au devenit un sistem. Pe străzi, la domiciliu, în localurile autorităților, în închisori, Românii au fost bătuți, individual și în massă, pentru simplul fapt că erau Români și uneori pentru că nu știau ungurește. O pornire de furie oarbă pare a fi cuprins nu numai pe soldați, ci și întreaga populație civilă maghiară. Formațiuni teroriste s’au ivit în Ardeal încă înainte de sosirea armatei, ele au venit în număr și mai mare deodată cu armata sau în urma ei. Acțiunea de instigare și de denunțare pe care au desfășurat-o din toamna trecută și până astăzi și-a dat cumplite roade generalizând martiriul înfiorător pe care l-au suferit și îl suferă întreaga populație românească din teritoriul cedat. Sate întregi românești au fost nevoite să-și ia lumea în cap de groaza bătăușilor unguri și nesancționați de autorități.”

  “Sate întregi au dormit în câmp, prin lanuri de porumb și prin păduri luni de zile, până la căderea zăpezii. Bătăile s’au deslănțuit în special în orașe și satele cu populațiune mixtă. Adesea ele au fost practicate ca un mijloc de convertire a Românilor la una din religiile maghiare. Cele mai numeroase cazuri de bătăi s’au înregistrat în județele: Bihor, Cluj, Satu Mare, Someș, Ciuc și Trei Scaune. Numai pe intervalul dela 1 Septembrie 1940 până la 15 Mai 1941 se cunosc 3.373 cazuri de bătăi violente. Din miile de cazuri de bătăi spicuim doar câteva: /se enumeră aceste cazuri – n.n./”.

VI. Arestări și internări.

  “Imediat după ocuparea teritoriului cedat, autoritățile militare și polițienești au început arestările, deținerile și internările în lagăre anume creiate. Pentru vinovății imaginare, pentru așa zise infidelități împotriva Statului maghiar „comise în timpul ocupației românești”, în sfârșit, din spirit de răzbunare și din pricini de răfuieli personale, Românii au fost arestați, închiși și internați. Numărul celor deținuți se ridică până la 30 Octombrie 1941 la cifra de 13.339. Urgia arestărilor și internărilor s’a îndreptat și se îndreaptă în special împotriva preoților și învățătorilor dela sate și a intelectualilor dela orașe, cu scopul vădit de a lipsi populația românească de conducătorii ei firești. Închisorile Tribunalelor din Satu Mare, Carei, Târgu Mureș, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe, Cluj, Oradea, etc., au devenit neîncăpătoare.”

  “S-au înființat lagăre speciale pentru românii ardeleni din teritoriul Ungariei, la Seghedin, Debrețin, Budapesta, Bekescsaba, Puspokladany, etc. Regimul din închisori și lagăre a fost dela început de intolerabilă neomenie. Batjocurile și bătăile erau și sunt la ordinea zilei. Românii deținuți au fost literalmente înfometați sau li s’a dat în bătaie de joc hrană stricată și au fost ținuți în afară de cele mai elementare condițiuni de igienă. În foarte multe cazuri închisoarea sau lagărul era un mijloc de șantaj de a sili pe români să părăsească Ungaria. Într’adevăr, foarte mulți deținuți și internați au fost eliberați numai cu condiția de a fi iscălit o declarație că renunță „de bună voie” la cetățenia maghiară și pleacă în România. /…/.”

  VII. Expulzări.

  “Prin expulzările masive, practicate din primele zile ale instaurării regimului unguresc și până astăzi, se urmărește, pe de o parte, schimbarea raportului demografic de până acum, în favoarea elementului maghiar /Îi atenționez pe cei ce ne guvernează și conduc astăzi România, (cu toate că dumnealor cunosc) că în anumite județe ale țării se practică, în mod abscons, această metodă veche a iredentismului, de către ungurii cu funcții de conducere din aceste județe, fără ca Președinția sau Administrația de stat centrală să ia vreo măsură – n.n./, pe de altă parte acapararea bunurilor celor expulzați fiindcă „nu prezintă încredere” /…/. Mulți au fost expulzați pentru simplul fapt că „au sentimente românești”,

  VIII. Înfometarea populației românești.

  “Acest scop a fost atins în mare măsură prin următoarele mijloace: a) Prin rechiziționarea în mod discriminatoriu a rezervelor de cereale numai dela români: b) prin refuzul autorităților de a distribui alimente românilor nevoiași /…/. S’au întâmplat chiar cazuri mortale provocate de foame, după cum au constatat chiar medicii maghiari.”

IX. Situația bisericilor românești din Transilvania de Nord.      “Statul maghiar a continuat prigoana sistematică împotriva slujitorilor bisericilor românești, în care vede supremul reazim al românismului transilvănean; el nu se sfiește să afirme în fața lumei, că Transilvania eliberată de sub dominația română este pământul libertăței religioase. Adevărul este că în timp ce se anunță la Budapesta astfel de principii, bisericile românești din Transilvania de Nord, în bună parte dărâmate, erau transformate în magazii de cereale; un mare număr de preoți au fost schingiuiți, maltratați, batjocoriți sau chiar omorâți, iar o altă parte deposedați de bunuri, smulși din mijlocul cerdincioșilor și aruncați peste graniță. /Am dat câteva exemple mai înainte – n.n./. Mii de credincioși români au fost forțați sub presiunea autorităților militare și administrative să treacă la confesiuni maghiare. /…/. Peste 90 % din protopopii și preoții din eparhia Maramureșului au fost expulzați prin mijloace directe sau indirecte. /…/. Lovituri de moarte se pregătește bisericei ortodoxe, prin înființarea episcopiei ortodoxe maghiare, iar celei unite, prin reînființarea episcopiei de Hajdudorog.”

  “Înainte de arbitraj, Biserica ortodoxă din Transilvania dispunea de 1 Mitropolit și 3 Episcopi, 1427 parohii și 1418 preoți, 44 protopopiate, 3 academii teologice și 24 profesori tutelari.”

  “După arbitraj au mai rămas în Transilvania de Nord 1 singur episcop, 442 parohii cu 181 preoți, 21 protopopiate, 1 Academie teologică la Cluj cu 2 profesori.”

  Situația Bisericei unite din Transilvania, cu 1 Mitropolit și 4 episcopi.

  “Înainte de arbitraj: /Biserica ubită din Transilvania dispunea de – n.n./ 1660 parohii cu 1630 preoți, 75 protopopiate, 3 academii teologice cu 24 profesori.”

  “După arbitraj au rămas în Transilvania de Nord 3 episcopi, 927 parohii și 740 preoți, 42 protopiate, 2 academii teologice cu 10 profesori.”

Iată și lista bisericilor dărâmate, devastate și incendiate:

  “Au fost dărâmate până la temelii următoarele biserici ortodoxe: Borsec – Județul Maramureș; Biborțeni, Hermanul Secuiesc, Vărghiș, Racoșul de Sus – Județul Odorhei; Capeni, Comalău – Județul Trei Scaune; Sălard – Județul Bihor;”

  “Greco-catolice: Ocland, Crăciunel, Herești, Sânmartin – Județul Odorhei; Ditrău – Județul Ciuc; Pănet – Județul Mureș.”

  “Au fost dărâmate în parte: Biserica ortodoxă din Boroșneul Mare – Județul Trei Scaune; Biserica gr.cat. din Moftinul Mare – Județul Sălaj.”

  “Au fost devastate bisericile ortodoxe din Aita Medie, Belin, Bixad, Ozun, Sf.Gheorghe, Cenatul de Jos, Lisneu, Păcăuți, Bicfalău, Sântion-Lunca – Jud. Trei Scaune.”

  “Au fost avariate bisericile greco-catolice din Aldea – Jud. Odorhei; Mădăraș – Jud.Ciuc. A fost luată cu forța de ungurii romano-catolici biserica ortodoxă din Chichiș – Jud. Trei Scaune. Au fost nivelate temeliile bisericei greco-catolice române, în construcție, din Dej – Jud. Someș. Au fost prefăcute în magazii bisericile ortodoxe din: Miercurea Ciuc, Gheorghieni – Jud. Ciuc; Praid – Jud. Odorhei. A fost transformată în cazarmă Biserica greco-catolică din Bicaz-Centru – Jud. Ciuc. Au fost închise bisericile ortodoxe din: Binaria, Macea, Diosig, Col. Roșiori, Marghita, Episcopia Bihor (toate din Jud. Bihor); Capela ortodoxă din curtea spitalului județean din Oradea; Biserica greco-catolică din Cerftuioșeni – Jud. Bihor. Deasemenea au fost închise bisericile ortodoxe din cele mai multe parohii din eparhia Maramureșului /…/.”

  X. Școala.

  “Prin politica școlară inaugurată a doua zi după Arbitrajul dela Viena, noua stăpânire maghiară țintește cu o lăcomie ce nu cunoaște margini, la înjosirea până la desumanizare, la desființarea națională și morală complectă a elementului românesc din teritoriul cedat. Nu vom înșira numele învățătorilor români asasinați, schingiuiți, bătuți, închiși și expulzați. Ne mulțumim doar să arătăm că sub stăpânirea teroarei, chiar în primul an de stăpânire maghiară din 4700 învățători români câți funcționau înainte de 30 August 1940 la școalele primare din teritoriul cedat atribuit Ungariei, 3392, deci 84 % au fost nevoiți să-și părăsească căminele și să se refugieze în România. Dar chiar dintre învățătorii rămași /…/ n’au fost angajați decât foarte puțini în Statul maghiar, iar dintre cei angajați – cu titluri provizorii -, unii au fost concediați din posturi /transferați, ruinați și demoralizați – n.n./”.

  XI. Proprietatea urbană și rurală.

  “Preocuparea de căpetenie a Giuvernului din Budapesta a fost răsturnarea complectă a situațiunei materiale a românilor găsită în teritoriul cedat. Alături de biserică și de școală și de celelalte instituții, regimul proprietății a fost atins din temelii, astfel că în Ardealul de Nord astăzi proprietățile românești se surpă, mii și mii de averi se prăpădesc, iar existența românilor este deaîntregul amenințată. Îndată după instalarea stăpânirei maghiare au început să fie puse în vigoare ordonanțe și decrete, al căror scop era spolierea românilor și gonirea lor din teritoriul pe care Ungaria l-a dobândit prin sentința arbitrară dela Viena. Articolul V din textul sentinței vorbește răspicat despre „egalitatea de tratament” pentru românii și ungurii din teritoriul în discuțiune, dar și acest articol ca și toate principiile recunoscute de dreptul internațional au fost călcate de Guvernul maghiar. Este de remarcat că în acelaș timp populația maghiară din România n’a suferit nici o stingherire în exercițiul dreptului ei de proprietate, România a rămas consecventă cu principiile care stau la temelia reformei agrare: au fost împroprietăriți 44.158 de unguri cu 139.096 ha. Ungurii rămași în România – 15.671 capi de familie cu 50.016 ha. nu au fost cu nimic atinși în drepturile lor – iar coloniștii unguri 6.152 gospodării cu 60.061 jugăre, aproape toate în regiuni curat românești – se bucură de garanția juridică a drepturilor lor și au deplină libertate economică. Măsurile grave luate de Statul maghiar sunt următoarele:”

  “1. Numirea de curator la proprietățile rurale. Prin ordonanța No.9370/1940 publicată în Kozlony No.192 din 24 Decembrie 1940, s’au instituit la proprietățile „părăsite” sau „insuficient îngrijite” lucrători autorizați de a arenda imobilele și de a vinde inventarul viu sau mort. Această ordonanță comparată cu ord. No.1690 din 1941 valabilă pentru restul Ungariei subliniază diferența de tratament între Ardealul cedat și restul Statului maghiar. Potrivit dispozițiunile acestei din urmă ordonanțe, curatorul este instituit după o prealabilă somație de a pune moșia în lucrare, iar numirea și gestiunea curatorului este supusă dreptului de apel. În ord. No. 9570 din 1940 aceste garanții în favoarea proprietarului nu există. Administratorii încredințați de proprietarii români au fost înlăturați, iar o dispoziție administrativă confidențială prevede să fie recunoscuți doar acei de origină etnică maghiară. Dacă se ține seama de expulzarea sistematică a Românilor atunci toți refugiații sunt în situația de a vedea curatori numiți pentru imobilele lor.”

  “2. Înlăturarea administratorilor români și numirea de curatori unguri pe proprietățile urbane. /…/. Ordonanța din 22 Oct. 1940 a Comandamentului militar din Cluj obligă pe administratorii imobilelor străinilor din Cluj (adică a celor plecați din oraș) să se prezinte pentru revizuirea împuterniciților, pierzându-și drepturile în caz de neprezentare. /…/. Această stare de fapt a fost consacrată prin ord. No. 8230/940 privitoare la revizuirea contractelor de închiriere și la rechiziționarea locuințelor, publicată în Bud. Koz. No. 263 din 19 Noembrie 1940, care prevede dreptul autorităților administrative de a fixa chiriile și a numi curatori la imobilele părăsite. /…/. În majoritatea cazurilor autoritățile maghiare au procedat la expulzarea în massă a românilor fără a îngădui ca expulzații să poată lua vreo dispozițiune în privința avutului lor. /…/. Consecința practică a acestora a fost că curatorii nu au recunoscut contractele de închiriere, încheind altele noui cu chirii derizorii; dacă se mai adaugă și impozitele sporite se învederează în chip luminos că s’a urmărit și realizat pauperizarea și distrugerea elementului românesc. /…/”.

  “3. Anularea retroactivă și revizuirea achizițiilor imobiliare făcute de români. Ord. No. 1440/41, publicată în Bud. Koz. No. 45 din 23 Februarie 1941, prevede nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare datei de 15 Martie 1939, prin care s’au dobândit drepturi reale asupra imobilelor aparținând unei insituții publice românești, toate aceste drepturi se vor înscrie pe numele Statului maghiar. /…/. De vreme ce sub pretextul „presiunei directe sau indirecte a autorităților românești” sau al „disproporțiunei între prețul de cumpărare și valoarea reală (actuală!), orice dobândire românească poate fi atacată, se deschide calea arbitrajului, iar temerile pe care le-a creiat această ordonanță în momentul apariției au fost pe deplin justificate. Mii de proprietari români au fost ruinați prin sentințe care nesocotesc elementare principii de drept. /…/.

  “Dispoziții pentru complectarea ordonanței 1440/941. Pentru a-și putea avea toate efectele ei ruinătoare, această ordonanță a fost complectată printr’o serie de dispozițiuni printre care cităm următoarele: ordonanța No. 181.800/941 a Ministerului de Justiție, publicată în Bud. Koz. No. 62 din 5 Martie 1941 declară între altele nule înstrăinările de loturi de împroprietărire din 15 Martie 1939, chiar dacă erau făcute cu respectarea condițiilor legale de atunci în vigoare. Ordonanța No. 21.000/1941 a Ministerului de justiție, publicată în aceeași foaie prevede că dacă la predarea unei moșteniri nu se obține autorizația cerută de ord. No.1440/941, bunul trece asupra altui moștenitor cetățean maghiar sau se vinde prin licitație publică. În acest fel se poate ajunge la o lichidare forțată a averei rurale a optantului, refugiatului sau expulzatului român. Ordonanța No. 29.000/941 a ministerului de Justiție publicată în aceiași foaie No. 69 din 25 Martie 1941, prescrie că pentru a se porni proces de anulare pe baza ord. No. 1440 din 1941 este necesară autorizația prealabilă a Ministerului de Agricultură. Ministerul va aprecia din punct de vedere al politicei maghiare. Această apreciere a fost îndreptată împotriva românilor /…/”.

  “Atacarea reformei agrare, pășunile comunale au fost luate. /…/. Un ordin al Ministerului Agriculturei către subprefecții ardeleni preconizează revizuirea reformei agrare și dispune ca particularii să nu facă schimburi sau cumpărături de imobile provenite din această reformă. /…/. În ce privește pășunile comunale, reforma agrară a fost atacată prin ord. No. 1890 din 1941, publicată în Bud. Koz. No. 84 din 13 Aprilie 1941 care a decretat revizuirea – la cererea comunelor și instituțiilor expropriate sau neîmproprietărite, precum și la cererea proprietarilor fără pășuni suficiente – a pășunilor comunale atribuite prin reforma agrară română/…/.”

  “Deposedarea și prigonirea coloniștilor români. Autoritățile militare și civile, prin acte de violență și teroare au izgonit un mare număr de coloniști români dela vetrele lor. În România există un număr mare de coloniști unguri așezați în regiuni pur românești, așa cum reese din următorul tabel:

Județul Gospodării Jugăre

Turda 384 8.842

Bihor 9 101

Caraș 1.235

Hunedoara 901 4.440

Severin 733 6.398

Arad 2.428 17.681

Timiș Torontal 1.612 21.363

  “Deși acești coloniști au fost așezați aici în scopul învederat de a se disloca masele compact românești, toți au fost lăsați în proprietățile lor, Statul român neluând nici o măsură de a poseda sau turbura exercițiul dreptului lor. Ungurii în schimb au deslănțuit împotriva coloniștilor români din teritoriul cedat o aprigă prigoană pentru ilustrarea căreia ne mărginim a cita doar câteva exemple: 162 familii de coloniști români din colonia Macea, Județul Bihor, au fost scoase de autoritățile maghiare din proprietățile lor – 1901 jugăre și 159 de case /…/; 230 familii de coloniști români din Lucăceni, Jud. Satu-Mare, au fost deposedate prin aceleași mijloace de teroare, la 12-13 Octombrie 1940.”

  “După ce li s’au luat avuturile, coloniștii au fost crunt bătuți și aruncați peste graniță. 60 de familii de coloniști din Aridaci, Salonta, prin aceleași mijloace teroriste au fost expulzați la 18 Septembrie 1940. Din colonia Horia, Jud. Sălaj au fost expulzați 367 coloniști, cei mai mulți dintre ei au fost maltratați și arestați. 200 familii de coloniști din comuna Roșiori, la 28 Sept.1940 au fost scoase cu forța din proprietățile lor, unde și-au lăsat tot avutul. Aceeași soartă au avut-o coloniștii din comuna Lazuri, precum și din comunele Tiris, Scărișoara Nouă, Săland, Bucea, Sighetul Silvan, Sărătura, Paulian Jud Satu-Mare. Unii dintre dânșii care nu au putut trece granița pribegesc și azi în voia soartei prin Nordul Transilvaniei. /…/.”

  “Administrația civilă continuă acțiunea de deposedare ianugurată de administrația militară. /Se citează mai multe exemple, concrete – n.n./.”

  “Devastări de imobile. Devastările comise de armata maghiară față de care nu s’a luat nici o măsură complectează șirul nesfârșit al actelor abuzive întreprinse de unguri împotriva proprietății românești. Dela 1 Septembrie 1940 la 15 Mai 1941 au avut loc 98 devastări în massă și 405 devastări izolate. Devastările în massă au fost săvârșite în majoritate de bande de teroriști unguri și de unitățile armatei de ocupație. Cele mai numeroase au avut loc în Județul Sălaj (22), Odorhei (18), Trei Scaune (16), Satu-Mare (11) și Mureș (11). Aceste devastări au fost însoțite uneori de asasinate, maltratări și jafuri. Cele mai grave au avut loc în comunele: Horia, Ianculești, Ip, Lucăceni, Masva Nouă, Marna Sisești, Sânțău, Scărișoara Nouă, Trăsnea, Tășnad (Jud. Sălaj), Baba Novak, Berveni, Celu, Lazuri, Paulian, Principele Mihai (Jud. Satu-Mare), Diosig, Gepium Josa, Salonta, Șălari (Jud.Bihor), Frumoasa, Tulgheș (Jud. Ciuc), Brețcu, Covasna, Lunca Ozunului, Ozun, Poiana Sărată.”

              2Proprietatea minieră, comercială și industrială. Prin măsurile luate întâi de autoritățile militare și în continuare de cele civile, alături de proprietățile urbane și rurale au fost distruse și proprietățile miniere, comerciale și industriale românești. Statul român s’a abținut până în prezent de a răspunde cu o măsură similară la actele abuzive ale Statului ungar. Este deasemenea de relatat că nici o expropriere, nici o desființare, nici o măsură specială cu privire la întreprinderile și asociațiile comerciale sau băncile ungurești din România nu a fost luată de Statul român pentru a se răspunde la regimul creiat vieții economice românești din teritoriul cedat.”                                                                                 “Proprietatea minieră. Îndată după ocuparea Transilvaniei de Nord, autoritățile militare maghiare interpretând în mod abuziv dispozițiunile legii militare II/1939, au întreprins o serie de rechiziționări și exproprieri de bunuri miniere românești. Aceste măsuri au fost continuate și sub administrația civilă. /Se enumeră ordonanțe, decizii, cu exemplificări concrete – n.n/.”

  “Luarea în posesie a băilor și izvoarelor minerale /…/”.

  “Comerțul și industria /Câteva pagini de exemple – n.n./.”     “Paralizarea comerțului românesc. Revizuirea autorizațiilor de comerț. Comerțul românesc din Transilvania a suferit din pricina devastărilor organizate de populația maghiară și tolerate de autorități, precum și din pricina rechiziționărilor de organele militare, măsuri care au fost luate și împotriva acelor cari au rezistat acestei ilegalități /…/ aproape totalitatea autorizațiilor și brevetelor au fost ridicate dela români pe cale administrativă. /…/. În special li s’au retras tuturor românilor pentru articolele monopolizate. /…/ s’au luat brevetele tuturor românilor din Oradea, Cluj, Dej, Satu-Mare și din majoritatea comunelor românești. Chiar invalizilor de război li s’au retras brevetele. /Se dau exemple – n.n./.”          “Încercările de desființare a băncilor românești. Blocarea portofoliului cedat. Comandamentele militare au instituit curatori pe lângă întreprinderile bancare românești. Prin ordonanța No. 6310 din 1940 s’au numit inspectori de control la toate băncile din teritoriul cedat. /…/. Banca Națională ungară a obligat băncile românești prin circulara No. 14 din 18 Decembrie 1940, No. 15 din 4 Martie 1941 și No. 18 din 12 Iulie 1941 să verse într’un cont blocat, până la 27 Iulie 1941 toate încasările rezultate din portofoliu – în valoare de peste 300 milioane lei ce le fusese cedat de Banca Națională a României înainte de ocuparea militară a teritoriului și deși cambiile reescomptate la Banca Națională a României fuseseră trecute la acestea prin gir în proprietatea băncilor ardelene. /…/. “

  “Desmembrarea cooperației românești. Autoritățile militare au sechestrat averile și fondurile cooperației românești. Pe unele le-au înglobat cu forța în cooperativele ungurești, iar pe lângă altele au numit comisari sau conducători oficiali.”

  XII. Maghiarizarea.

  “Pe lângă celelalte mijloace de tortură și vexațiune exercitate asupra românilor din Ardealul de Nord în ceea ce privește viața, libertatea, proprietatea și religia lor, Statul maghiar a uzat prin toate mijloacele maghiarizarea acestora, căutând a obține o complectă și rapidă desnaționalizare, ba chiar a face să se piardă vestigiile originei lor etnice. Toate aceste măsuri contrare atât dreptului ginților cât și spiritului textului art. 5 din actul de arbitraj – mai ales în timpul cât dreptul de opțiune al locuitorilor pentru naționalitatea română sau maghiară se afla suspendat – au fost executate și prin diferite procedee, unele cu caracter oficial și aplicate fățiș, iar altele ascunse. Mijloacele întrebuințate de Statul maghiar pentru săvârșirea operei de maghiarizare a românilor se pot clasifica, în linii generale, în următoarele categorii:”

“1. Restrângerea întrebuințărei limbei române între români prin amenințări, bătăi, arestări și privațiuni exercitate asupra locuitorilor /Se dau exemple concrete – n.n./. “

  “2. Interzicerea predărei religiei în școli, în limba română /Se dau exemple concrete – n.n./.”

  “3. Înmatricularea copiilor români ca unguri și luarea lor spre educare de autoritățile ungurești. /Exemple – n.n./.”

  “4. Maghiarizarea numelor /Exemple – n.n./. transferări de români în alte regiuni din Ungaria Veche. /Exemple – n.n./. Nici procedeele enumerate și nici cazurie citate, pentru a le exemplifica, nu epuizează nesfârșita gamă de mijloace ce Statul maghiar întrebuințează pentru a obține maghiarizarea populației românești din Ardealul de Nord.”

  XIII. Convertiri la religiuni ungurești.

  “În multe cazuri, autoritățile maghiare au încercat să obțină desnaționalizarea românilor rămași în Ungaria prin obligarea lor să-și părăsească credința strămoșească, trecând la una din religiunile ungurești /…/ să se lepede de religia ortodoxă sau greco-catolică și să treacă la cea romano-catolică sau reformată. /…/.”

  XIV. Dărâmări de monumente.

  “Numeroase sunt deasemenea actele de distrugere săvârșite asupra monumentelor și cimitirelor românești, în scop de a înstrăina și a îndepărta din mintea românilor tot ce poate să mențină vie legătura cu neamul românesc. Ne vom mărgini să cităm, din marele număr de cazuri verificate, pe cele mai elocvente: /Sunt numeroase – n.n./.”

  XV. Concedieri de funcționari și muncitori români.

  “/Sunt zeci de mii. Se enumeră locurile de muncă ale acestora și numărul celor concediați – n.n./.”

  “XVI. Degradarea demnității de om. Punerea la jug a Românilor. Din toate maltratările și chinurile și vexațiunile la care au fost supuși românii din Transilvania de Nord, fapta prin care ungurii s’au întrecut pe ei însuși, și dacă nu ar fi fost făcute parțial de Statul maghiar nici nu ar fi de crezut, este întrebuințarea copiilor și tinerilor români din organizația „Levante” (prelimitară) ca vite la jug. Această batjocură de nesocotință a ființei de om nu a fost un caz izolat. Întrebuințarea românilor ca vite de jug a fost ordonată de comandanții premilitarilor în comunele Copalnic – Mânăștur, Jud. Satu Mare; Domnin și Vasul – Jud. Sălaj; Satu Lung, Hideaga și Comcuța Mare – Jud. Satu-Mare; Rodna și Măgura Ilvei – Jud. Năsăud etc. Astfel în comuna Măgura Ilvei 10 tineri români au fost înhămați pentru a ara un teren, iar doi tineri unguri îi mânau cu biciurile în mână. “

  “În comuna Rodna au fost înhămați la un car, patru premilitari români, iar alți șase care au refuzat au fost închiși în pivnița școalei și bătuți până la sânge. În comuna Copalnic Mânăștur au fost înhămați cu forța la o mașină de semănat și la o grapă toți tinerii premilitari români; la 5 Mai 1942, premilitarii români din Somcuta Mare, Mogoșești și Satu Lung au fost înjugați la 10 pluguri și puși să are moșia contelui Teleki, sub comanda unui caporal ungur. Trebuește subliniat că în comuna Domnin unde deasemenea premilitarii români au fost puși la jug, părinții acestora au oferit vite ca să-și scape copiii de această muncă umilitoare, iar comandantul ungur a refuzat. Această batjocură a fost dublată și de o adevărată schingiuire a românilor: mulți premilitari români s’au îmbolnăvit după ce au tras la jug. Trebuie menționat cazul tânărului Miclea Horațiu, căruia făcându-i-se rău pe când trăgea a căzut jos și a leșinat; neputându-se ridica a fost lovit cu ciomagul de către supraveghetorul ungur sub ochii comandantului Pap Laczi.”             “Prin aceste fapte de barbarie, ungurii se eliminează singuri dintre popoarele civilizate /subl. n./. “

  “XVIII. Românii sunt „Afară de lege”.

  “Cu întregul patrimoniu moral distrus, expuși nimicirei materiale, sângerând din mii de răni, românul n’are cui să-i ceară o fărâmă de dreptate, fiindcă legile ungurești nu sunt pentru el, ci împotriva lui. Reclamațiile sau apelurile românești li se răspunde cu cinism sau cu noui insulte, cu ocoluri ipocrite /viclenia, ipocrizia, minciuna sunt caracteristice multor mici și mari conducători maghiari – n.n./, sau, mai primar – dar cel puțin mai sincer – cu bătaia – după temperamentul celui pus să împartă sau să păzească dreptatea. Ne vom mărgini să dăm un singur caz pentru a ilustra mentalitatea. E cazul dela Bicazul Ardelean”.

  “Persecuțiunile din această puternică așezare românească au avut un caracter endemic, ele ținându-se lanț dela intrarea armatelor și până azi. Bătăile, schingiuirile, trecerea cu forța de la religia străbună la una din religiile ungurești, arestări, deposedări, batjocorirea frumosului și străvechiului port românesc din acea regiune, înfometări, expulzări; nimic n’a fost uitat din vastul repertoriu al samavolniciilor care s’a executat de un an de zile în această mare comună românească de circa 13.000 locuitori, dintre care 99 % români. Ne mai putând răbda, românii din Bicaz s’au adresat Comisiunei militare germano-italiene dela Cluj care, în ziua de 11 Octombrie 1941 s’a deplasat în comună și ascultând cererile cetățenilor le-a promis acestora că va face tot ce îi stă în putință ca ele să fie îndeplinite în chip mulțumitor.”

  Ce cereau românii din Bicaz?

  “1/. Să se revină asupra anulării reformei agrare românești;”

  “2/. Să nu li se răpească pământul ce l-au cunpărat dela 1918 încoace;”

  “3/. Să fie eliberați cei 60 de fruntași ai satului, duși la închisorile din Budapesta, pe la începutul lunei Septembrie 1940 sub pretext că ar fi vagabonzi;”

  “4/. Să înceteze schingiuirile;”

  “5/. Să se aprobe înființarea a cel puțin 2 posturi de învățători români, în loc de 20 cum ar fi normal;”

  “6/. Să li se dea pășunile luate.”

  “Cu toate că cererile au fost găsite cât se poate de juste de Comisie – sau tocmai din această pricină -, la 2 zile după plecarea ei, a început un adevărat uragan de ură asupra comunei Bicazului, care a fost declarat centru comunist și înconjurat de un batalion de jandarmi, toate potecile fiind barate, în timp ce o companie a început cercetările și arestările din casă în casă. Nemai pomenite acte de sălbătecie s’au întâmplat în zilele ce au urmat de atunci și până azi: 39 de arestări, bătăi și schingiuiri nenumărate, un număr înspăimântător de oameni fugiți peste graniță în România, o atmosferă de plumb deasupra Bicazului răvășit, încremenit de spaimă. Iată rezultatul operei de „cercetare” întreprinse drept replică a anchetei făcute de Comisia italo-germană. Cât despre măsurile deosebite cu care justiția maghiară împarte dreptate românilor, de o parte și ungurilor de alta, amintim următorul caz recent: / O femeie condamnată la un an închisoare, pentru o scrisoare către o prietenă din România – interceptată de poliția maghiară, în care arată că făina și untura sunt scumpe – n.n./. În acelaș timp, asasinii dovediți ai protopopului Aurel Munteanu din Huedin (jud. Cluj) au fost condamnați la 2 luni închisoare cu suspenarea pedepsei.

F.P.C.M.- S.S.I.- DOSAR 50/1942 – MIRCEA VÂLCU-MEHEDINȚI

Publicat de România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro