NATO, cazul transnistrean și nevoile de securitate ale R. Moldova

Motto: „Securitatea semnifică eliberarea psihologică a unei națiuni față de teama unei agresiuni”
(T. Frunzeti) Securitatea umană în doctrina și practica NATO: perspective pentru R. Moldova

Gândirea strategică în NATO a evoluat gradual, raportându-se la realitățile de securitate și la riscurile și amenințările specifice unor perioade de referință distincte. Dacă pentru perioada între 1949 și 1991, sub spectrul amenințării comuniste, strategia NATO a fost caracterizată de concentrarea pe apărare și prevenire, sfârșitul Războiului Rece a adus o abordare mai generoasă a aspectelor legate de cooperare și securitate asociate acestora. După deschiderea din 1991, Conceptul Strategic al NATO din 1999 a definit scopul principal al Alianței ca fiind salvgardarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politice și militare, promovarea valorilor democrației, a drepturilor omului și primatul legii, precum și contribuirea la pacea și stabilitatea întregii regiuni euroatlantice.

În condițiile în care asistăm la proliferarea riscurilor și amenințărilor la adresa umanității, abordarea strategică a NATO ajunge să se bazeze tot mai mult pe o definiție cuprinzătoare a securității, care – pe lângă dimensiunea de apărare – recunoaște importanța factorilor politici, economici, sociali și de mediu, aflați într-o permanentă evoluție.

Acest lucru se regăsește plenar în noul Concept Strategic al Alianței Nord-Atlantice, adoptat la Summitul de la Lisabona din noiembrie 2010, care cuprinde câteva aspecte cheie ale perspectivelor de securitate în percepția NATO: apărarea colectivă (prezervarea unui spațiu caracterizat de un nivel ridicat de securitate umană, o comunitate de valori bazată pe principiile libertății individuale, democrației, drepturilor omului și statului de drept); domeniul nuclear (forțele nucleare oferă „garanția supremă” a securității Alianței); apărarea antirachetă (capacitatea de a se apăra împotriva unui atac cu rachete este unul din elementele centrale ale apărării sale); parteneriatele (parteneriatele cu alte state sunt privite ca o contribuție la „consolidarea securității internaționale, la apărarea valorilor NATO, la operațiunile sale, precum și la pregătirea țărilor pentru aderare”); gestionarea crizelor (crizele și conflictele din afara spațiului NATO sunt privite de către organizație ca o amenințare directă împotriva teritoriului și populației sale, angajându-se ca, în limitele posibilităților și necesității, să intervină în sensul prevenirii și gestionării situațiilor de criză, să participe la stabilizarea situației post-conflict și să sprijine reconstrucția zonelor afectate); terorismul și traficul ilegal (considerat ca o amenințare directă la adresa statelor Alianței); atacurile cibernetice (dezvoltarea capacității de a preveni și detecta atacurile cibernetice); securitatea energetică (protecția infrastructurilor energetice, zonelor de tranzit critice).

Unul din pilonii cei mai importanți ai aspectului de securitate umană în cadrul NATO este cooperarea dintre civili și militari, concretizată în doctrina CIMIC a Alianței (Civil-Military Cooperation), care scoate în evidență trei sarcini esențiale și anume legătura dintre civili și militari, sprijinirea mediului civil și suportul forței. Aceste efecte au putut fi vizibile în diferite ipostaze de angajament ale NATO, de la Bosnia la Afganistan și Irak, conceptul de securitate umană reunind câmpuri tradiționale distincte ale politicii și analizei, pe de o parte, umanitarismul și dezvoltarea, iar pe de altă parte, securitatea internațională.

Un aspect deosebit de relevant pentru cazul transnistrean este capacitatea NATO de a-și asuma responsabilități legate de nevoia societăților aflate în situație de critică, în care componenta de securitate umană este dominantă, operațiunile de stabilizare și reconstrucție reflectând un algoritm de acțiune strâns legat de nevoile stringente ale comunității, ierarhizarea importanței acestora vizând:
– Stabilirea unui mediu de siguranță și asigurarea libertății de mișcare (o primă instanță a eliberării de frică);
– Restaurarea securității publice prin restabilirea legii și ordinii (consolidarea premiselor eliberării de frică);
– Sprijinirea restabilirii serviciilor publice de bază și a infrastructurii (o primă instanță a eliberării de nevoi);
– Facilitarea fluxurilor (civile) de ajutor umanitar;
– Sprijinirea premiselor de realizare a guvernanței pe termen lung și întâmpinarea nevoilor de dezvoltare (asigurarea sustenabilității proiectului eliberării de frică, reforma sistemului de securitate, acțiuni de dezarmare, demobilizare și reintegrare);
– Sprijinirea instituțiilor politice și a infrastructurii civile și economice, adică crearea bazei sustenabilității eliberării de nevoi și gestionarea libertății de a trăi în demnitate.

Dacă ONU se manifestă consecvent în acest context prin abordarea holistică a întregului spectru de problematici ce privesc securitatea umană, în virtutea inițiativei dezvoltării și promovării acestui concept, NATO își leagă caracteristicile funcționale de adaptări ad-hoc la mediul operațional, iar prin asta devine un garant al securității umane în context regional și global.

Citește întreg articolul pe Timpul.md:  NATO și Republica Moldova (IX). Securitatea umană

Autor, sursă: Octavian Țâcu / Timpul.md prin România Breaking News