ROMÂNIA BREAKING NEWS

Nagorno-Karabakh / Esența escaladării militare dintre Armenia şi Azerbaijan. Cine sunt jucătorii importanți?

Nagorno-Karabakh / Esența escaladării militare dintre Armenia şi Azerbaijan. Cine sunt jucătorii importanți?
image_pdfimage_print

Indiscutabil, prăbușirea Imperiului Rus a produs formarea de noi state în Caucaz. Fiecare din ele și-a proclamat propriile frontiere. În cazul celor două state, asupra cărora ne vom apleca, putem spune că Azerbaijanul consideră că frontierele trebuie repartizate potrivit principiului teritorial, invocând aspectul istoric, pe când Armenia milita ca frontierele să fie recunoscute pe bază etnică și anume acolo unde locuiesc majoritar armenii. Erevanul își are o proprie abordare care se leagă de aspirațiile armenilor pentru realizarea unei „Armenii Mari” – de la Marea Neagră la cea Mediteraneană. Să ne aducem aminte că Armata Roșie când a intrat în Bacu și Erevan disputa teritorială a fost remediată în favoarea Azerbaijanului.

Conflictul etnopolitic dintre Armenia și Azerbaijan este unul vechi și escaladarea sa din luna septembrie 2020 nu este prima, dar cea mai avansată după intrarea acordului de încetare a focului. Acesta a depășit ca anvergură „războiul de patru zile” din anul 2016 și acutizarea relațiilor transfrontaliere din luna iulie. Pe fundalul acțiunilor militare ale conflictului devenit de durată, acesta a încetat să fie unul caucazian și a implicat și alte state. Unele state și-au propus să aibă un rol de mediere în cadrul conflictului, pe când alte state în mod direct s-au aliniat la una dintre cele două părți.

Rădăcinile conflictului armeano-azer nu poate fi privit ca fiind unul multisecular, ci este un conflict care se produce la sfârșitul secolului al XIX-lea bazat pe contradicția a două state naționale. Anume în acea perioadă apar disputele legate de „repartizarea teritoriilor istorice” iar Bacu și Shusha devin arene ale unor conflicte sângeroase. S-a consolidat discursul național în perioada edificării statelor națiuni din regiunea caucaziană din anii 1918–1920 și în perioada bolșevizării. În perioada sovietică, Carabahul de Munte și Nahicevani ajung în componența Azerbaijanului, pe când Zangezur intră în cadrul Armeniei, care devin frontiere inter republicane în cadrul URSS și ulterior interstatale. Apar componente ale statalității, sunt formate și proiectate elitele naționale.

 

Conflictul armeano-azer cumulează o altă dimensiune ascendentă în perioada restructurării sovietice – 1987—1988 – pe fundalul emancipării mișcărilor naționale din Armenia și Azerbaijan. La finele anilor 1988 conflictul cuprinde majoritatea locuitorilor din cele două republici și, în fapt, produce probleme locale Carabahului de Munte, se transformă într-o confruntare internațională deschisă.
La 10 decembrie din 1991 în autoproclamata Republică a Carabahului de Munte are loc un plebiscit cu privire la independența regiunii, care este boicotat de minoritatea azeră locală. Plebiscitul nu a fost recunoscut de organizațiile internaționale. În aceeași perioadă au loc alegeri în Sovietul Suprem (parlamentul) așa zisei Republici Carabahului de Munte. Confruntarea interstatală produce acțiuni militare complexe pentru controlul asupra Carabahului de Munte și a teritoriilor din proximitate.

Chestiunea Carabahului de Munte se relevă în februarie 1988 când consiliul regional al regiului autonome a Carabahului de Munte pleda pe lângă autoritățile sovietice și a autorităților celor două republici din URSS ca să fie lăsat să-și modifice statutul politic încât să iasă din componența Azerbaijanului sovietic și să adere la Armenia sovietică. Mai târziu armenii din regiunea autonomă a Carabahului de Munte și din raionul Shaumyanovsk au proclamat republica Carabahului de Munte, iar autoritățile azere au desființat autonomia din componența sa. Odată cu prăbușirea URSS-ului conflictul etnopolitic s-a transformat în unul internațional.

Conflictul militar armeano-azer din anii 1991–1994 a relevat incapacitatea părților de-a ajunge la un compromis și o soluție politică. Reglementarea conflictului este percepută ca o victorie asupra inamicului, în cazul Azerbaijanului acest fapt presupune restabilirea integrității teritoriale, iar în cazul Armeniei vorbim despre autodeterminarea armenilor din Carabah.

Să ne referim la specificul conflictului armeano-azer și trebuie să remarcăm că fosta autonomie, care s-a separat de fosta republică sovietică a preluat controlul a teritoriului său din perioada sovietică, dar și a unor teritorii mixte din proximitate (în total șapte raioane, cinci în întregime și două parțiale). Perimetrul fostei Regiuni autonome a Carabahului de Munte sub controlul forțelor armene la momentul escaladării din septembrie constituia estimativ 5% din teritoriul Azerbaijanul, recunoscut de comunitatea internațională, iar raioanele din jurul său fiind de 8,4%. Ceea ce a determinat apariția negocierilor: identificarea statutului Carabahului de Munte, reglementarea subiectului de dezocuparea raioanelor mixte ale Azerbaijanului și instituirea unui coridor de securitate cu Armenia. După intrarea în vigoare a Acordului de încetare a focului din 12 mai 1994 din Carabah nu au existat operațiuni de pacificare, ceea ce a determinat existența „licuriciului din Carabah”. În cazul conflictului dat a existat o poziție similară a Rusiei și Occidentului și aici trebuie amintită declarația președinților SUA, Franței și Rusiei care s-a produs la a cincea zi de la escaladarea militară din Carabah.

În perioada de instituire a armistițiului din anul 1994 și până în septembrie 2020, când s-au încălcat acesta, au existat proiecte de reglementare a conflictului armeano-azer. Au fost propuse câteva proiecte de reglementare a conflictului: proiectul din anul 1997 nu a fost acceptat de Azerbaijan; proiectul etapizat din anul 1997 care a fost refuzat de Armenia, proiectul statului comun din anul 1988; proiectul schimburilor teritoriale din anul 1992 și principiile de la Madrid prin care țările coordonatoare ale grupului OSCE de la Minsk le-au recomandat părților conflictului ca să „ajungă la un acord”. Cele două state nu au avansat în vreun fel.

Grupul OSCE de la Minsk (engl. The OSCE Minsk Group-https: //www.osce.org/mg) — un grup de state membre a OSCE, care sunt în identificarea unor soluții pentru reglementarea conflictului din Carabah. Copreședinți a grupului sunt SUA, Franța, Rusia. În componența Grupului OSCE de la Minsk intră Bielorusia, Germania, Italia, Suedia, Finlanda, Turcia, Armenia și Azerbaijan.

Cine sunt jucătorii importanți, care pot fi analizați, cu un efect de influență în conflict?

Rusia

Rusia joacă rolul de mediator și nu manifestă oficial doleanța să iasă din această ecuație. Chit că a furnizat armament pentru ambele părți. Moscova revendică aplicarea principiilor de la Madrid pe care le consideră ca reprezentând baza reglementării conflictului, ne aplicării forței și a compromisului. Pentru fostele teritorii din regiunea autonomă a Carabahului de Munte și raioanelor din proximitate presupune un regim de reglementare: referendum pentru regiunea autonomă, dezocuparea raioanelor între fosta regiune autonomă a Carabahului de Munte și Marea Armenie. Moscova este adepta echilibrului între Armenia și Azerbaijan în contextul frontierelor de sud.

Franța

Franța și-a activizat orientarea și participarea în reglementarea conflictului. Scopul Parisului constă în avansarea ca unul din liderii UE în Europa de Est și Caucaz. Franța dispune de o marjă de acțiune extinsă pentru că nici unul din state nu dispune de frontiere cu Franța sau UE. În cazul în care calitatea de mediator al Rusiei va fi diminuat și va spori rolul Turciei, atunci și Franța, ca parte a UE, va insista în zona conflictului.

Georgia

Georgia și-a exprimat neutralitatea în cadrul conflictului. Totuși unul din liderii opoziției georgiene Mihail Saakashvili a declarat că sprijină Azerbaijanul. Președintele în exercițiu Salome Zurabashvili, care este de formație diplomat, a invocat că Georgia poate avea un rol de mediator invitând reprezentanții Armeniei și Azerbaijanului. În contextul componenței etnice a populației Georgiei o atare variantă pare a fi cea mai optimă. În țară locuiesc foarte mulți armeni. În Tbilisi locuiesc 8% din populație, în unele raioane, spre exemplu în orașul Ahalkalaki sunt în jur de 90%. În schimb în Marneuli, Dmansi, Gardabani locuiesc între 70% până la 45% de azeri. Sprijinirea unei părți poate provoca ample dezbateri interne. Georgia are relații economice avansate cu Turcia și Azerbaijanul. Georgia ca și Azerbaijanul au fost parte a proiectului NABUCCO, sunt în AGRI, GUAM, etc. În ultima lună Erevanul a exercitat presiuni asupra Georgiei, inclusiv din perspectiva pan-creștină, ca să-i susțină demersurile cu privire la Carabahul de Munte.

Turcia

În ultima perioadă s-a consolidat rolul Turciei în zona de conflict. Incontestabil, Ankara este un aliat tradițional a Azerbaijanului. Carabahul a devenit un caz special prin care președintele R.Erdogan se poziționează ca lider al „neo otomanismului” și de jucător important în regiunea Orientul Mijlociu- Marea Neagră –Marea Caspică. Poate fi, oare, considerată implicarea tot mai pronunțată a Turciei în regiune ca pe compensare pentru istoria siriană, când intervenția rusă în Siria a descurajat înlăturarea lui Bashar Asad, care de la bun început intra în planurile Turciei. Poziția Turciei în mod cardinal se deosebește de poziția copreședinților grupului OSCE de la Minsk. Turcia pledează pentru „eliberarea teritoriilor ocupate” ca precondiții pentru o soluție pașnică.

Iran

Iranul se pronunță la nivel oficial pentru medierea conflictului și încetarea confruntărilor militare. Totodată, de ceva timp și în mod consecvent, Iranul nu acceptă „principiile de bază”. Cauzele principale constau în: refuzul ca în cadrul reglementării conflictului să participe „puterile non-regionale” precum sunt SUA și Franța și ideea de amplasare a pacificatorilor internaționali în proximitatea frontierei sale. Pe de altă parte, reprezentanții liderului suprem a Iranului Ali Hameney din provinciile Ardebil, Azerbaijanul de Est, Azerbaijanul de Vest și Zendjan au avut o declarație comună prin care au revendicat sprijin Azerbaijanului în conflictul pe care îl poartă cu Armenia.

Israel

Trebuie să menționăm Israelul care dispune de un acord de cooperare cu Azerbaijanul. Ierusalimul are dreptul de facto să furnizeze armament Azerbaijanului luându-se în calcul că nu există un embargo a ONU referitor la înarmarea statelor străine a statului azer. După ce în spațiul public a început să se discute intens despre faptul că Israelul furnizează armament statului azer, Ministerul afacerilor externe a Armeniei a decis să-și recheme ambasadorul din Israel și a declarat că astfel de lucruri sunt inadmisibile.

Ultimele zile prevedeau că poate exista o relativă normalizare a relațiilor azero-armene, ca urmare a negocierilor trilaterale de la Moscova din 9-10 octombrie 2020, care s-a concretizat printr-o declarație comună a miniștrilor afacerilor externe din Federația Rusă, Republica Armenia și Republica Azerbaijan. Numai că la 11 octombrie, la inițiativa statului turc a avut loc o convorbire telefonică dintre ministrul afacerilor externe al Federației Ruse S.Lavrov și ministrul afacerilor externe a Turciei M. Chavușoglu, care s-a focusat pe situația conflictului din Carabahul de Munte și de nerespectarea unor prevederi din Declarația de la Moscova.

OSCE

După semnarea Declarației de la Moscova, Azerbaijanul a apelat la comunitatea internațională și la Grupul OSCE de la Minsk – care realizează procesul de reglementare a conflictului din Carabah să condamne atacul cu rachete efectuat de Armenia asupra celui de-al doilea oraș mare a Azerbaijanului –Gyandje.

În alt context, președintele azer, Aliev a declarat, într-un interviu acordat pentru agențiile străine, că Armenia trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii din Carabahul de Munte și că statul armean nu va „vedea niciodată” aceste teritorii pe care Azerbaijanul le-a recucerit în Carabahul de Munte.

Confruntările militare armeano-azere a modificat percepțiile tipului de război contemporan, au constat experții militari, relevând că tancurile și blindatele nu mai impun forța în geospațiu, pentru că multe vehicule militare au fost distruse de drone performante, pe care analiștii militari le consideră ca fiind de origine turcă.

Doi vectori geopolitici s-au ciocnit în Caucaz. Pe de-o parte, Azerbaijanul care s-a orientat spre polul occidental și panturcic, devenind cap de pod euroatlantic în Caucaz și în Asia Centrală și, pe de altă parte, Armenia care nu a abandonat statutul de satelit al Moscovei. Erevanul nu a ieșit din CSI, din OTSC, din Uniunea Eurasiatică. Kremlinul rămâne încorsetat în rațiunea imperialistă. Mai ales că Armenia dispune de o bază militară rusă de o importanță strategică, Ghiumri.

Firește, Bielorusia și Armenia rămân două piese importante în angrenajul Kremlinului și două state care nu au insistat pe un parcurs european în cadrul Parteneriatului Estic. Azerbaijanul nu a semnat acordurile de asociere pentru că nu a aderat încă la Organizația Mondială a Comerțului.

Încercăm să ne amintim că în anul 2016, în perioada acutizării relațiilor azero-armene, Erevanul a solicitat Federației Ruse să fie sprijinit cu trupe militare, iar șeful diplomației ruse Serghei Lavrov a declarat că toate resursele militare sunt în Ucraina și Siria, după cum aveam să ne documentăm din stenograma publicată de mass-media azeră.

Evident că planificarea strategică a Kremlinului este destructurată de Turcia, care posedă un propriu plan de reglementare armeano-azeră, distinct de planul OSCE prin care pacificatorii francezi și germani sunt înlocuiți cu pacificatori ruși și turci. Moscova consideră că Turcia își propune să-i diminueze rolul și s-o oblige să renunțe la politicile sale în această regiune a Caucazului.

Ultima carte al celui de-al doilea președinte a Armeniei Robert Kacearean- „Viața și libertatea. Autobiografia ex-președintelui Armeniei și Carabahului” (editura „Literatura intelectuală/Intelektualinaya literatura”, 2019) relevă dedesubturile apariției conflictului din Carabahul de Munte, eforturile depuse de establishmentul armean în perioada anilor restructurării sovietice de a-și revendica controlul și integra Carabahul de Munte în componența statului armean. Sunt descrise negocierile cu fostul strateg rus, Evghenii Primakov (mai târziu premier și șef al serviciului de informații externe a Rusiei) și instrumentele cu care a operat partea armeană atunci când a reclamat Carabahul.

În lumina celor expuse, remarcăm faptul că ecuația din Carabahul de Munte este una deschisă, cu mari probleme geopolitice, fronturi de presiune și nervozitate interstatală. Acest conflict considerat latent își redeschide adeseori rănile și provoacă neliniște într-o perioadă a tulburărilor geopolitice.

Opiniile exprimate în aceast articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia portalului de presă romaniabreakingnews.ro, cu excepția celor publicate direct pe contul de autor al Redacţiei ROMÂNIA BREAKING NEWS. Responsabilitatea juridică a informațiilor publicate revine în întregime autorului. Persoanele juridice și fizice menționate în articol care consideră că prin cele publicate le-au fost lezate drepturile și imaginea publică în mod nejustificat, au posibilitatea de a se apăra prin solicitarea dreptului la replică la adresa de email: replica [at] romaniabreakingnews.ro Preluarea articolelor de pe romaniabreakingnews.ro se poate realizeaza în limita maximă a 500 de semne. În mod obligatoriu, trebuie citată sursa și autorul informației cu indicarea și linkul direct către sursă. Preluarea integrală se poate realiza doar în condițiile unui acord încheiat cu Redacția ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press.

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: