MODUL ÎN CARE LITERATURA A INFLUENȚAT LUMEA

Dr. Ing. Viorel Lucaci – 17 ianuarie 2020

Apariția scrisului şi a tiparului în special, reprezintă fără doar şi poate una din cele mai marcante evenimente care a influențat evoluția societății umane la nivelul întregii sale istorii cunoscute. Poate cel mai marcant. Orice demers prin care am încerca să ne închipuim cum ar fi fost lumea, cum ar fi evoluat ea sau cum ar fi arătat societatea umană fără literatură, fără transmiterea cunoașterii și a cunoștințelor prin intermediul scrisului, fără invenția tiparului sau fără cărți în general, ar fi imposibil din mai multe motive.

Imposibil, deoarece volumul uriaș de informații acumulate de om în decursul a câteva milenii de istorie cunoscută, nu avea cum să fi fost transmis doar prin viu grai într-un mod aproape nealterat de trecerea timpului, nemodificat de subiectivismul omului. Desigur, nici scrisul nu a scăpat de intervenția omului – mai ales asupra fondului – dar măsura denaturării a fost mai mică în cazul scrisului.

Imposibil, pentru că educația ca proces perceput în cel mai larg sens al său, ar fi fost incapabilă de a genera performanță fără intermediul informației scrise. „Ba nu!” am putea spune. Folclorul, din vremurile de demult a avut ca principal vector de perpetuare, viul grai. Da, este adevărat. Dar acesta a reprezentat o veritabilă excepţie. Folclorul a ținut şi ţine de o altă latură a vieţii omului, mai mult de o valenţă noologică, iar contribuția sa la evoluţia societății umane în ansamblu, la marile decizii istorice, la formarea sistemelor de gândire ale unor lideri deopotrivă buni şi răi pentru ceilalți oameni, la evoluţia tehnologică, la marile descoperiri etc., a fost una relativ nesemnificativă. În folclor, omul mai mult s-a refugiat. Prin crearea şi consumul de folclor omul mai mult s-a liniștit, şi-a alinat suferinţele sufleteşti, nu şi-a construit viaţa în condiţia unei astfel de relaţii cum a fost cea pe care a avut-o cu literatura. Într-o măsură mult mai mare, a contat ceea ce a existat ca text, ce a fost transmis şi a rămas în scris.

Imposibil, în condițiile în care progresia geometrică prin care au evoluat în ultimele două secole ştiinţa, arta, cultura în ansamblu şi cunoaşterea luată la nivel global, s-ar fi oprit în faşă în absența scrisului ca metodă de comunicare şi a tiparului ca tehnologie revoluţionară de punere în practică a acestei metode. Probabil că nu ar fi existat acel „al treilea val”, cum atât de metaforic a încadrat Alvin Toffler [1] în cunoscuta sa carte, ultimele două secole marcate în mod determinant de revoluţia tehnologică şi industrială.

Imposibil, deoarece nu am fi beneficiat de o cunoaştere atât de vastă asupra istoriei noastre. Nu ne-am fi cunoscut atât de bine pe noi ca civilizaţie. Așa cum am menţionat undeva anterior, scrisul nu a scăpat nici el de vicisitudinile istoriei, de răutatea, de subiectivismul sau de interesele meschine ale oamenilor. Însă şansele de a ne încadra pe un drum mai scurt şi mai solid către adevărul istoric, au crescut în primul rând datorită izvoarelor scrise. Viul grai, ca mod de perpetuare a informaţiei, a fost depășit de scris. Au fost purtate adevărate războaie între culturile scrise şi vorbite, între tipar şi viul grai. Civilizațiile bazate pe viul grai (probabil existând în trecut unele despre care nici nu avem cunoştinţă şi nu vom avea vreodată) au dispărut, s-au stins sau au fost distruse mult mai repede decât cele care au adoptat timpuriu scrisul ca suport al propriei culturi. În ansamblul succesiunilor de existențe inevitabil finite ca timp, prin intermediul scrisului, deopotrivă indivizi, popoare sau chiar civilizaţii întregi şi-au lăsat propriile amprente în istorie, devenind cumva nemuritori. Chiar dacă în prezent nu mai există fizic, acestea încă supraviețuiesc sub alte forme prin literatura lăsată în urmă. O cantitate impresionantă de opere scrise o fost „peste timp” ca efect şi mod de percepere. Am putea spune că principalul pilon al comunicării şi al cunoașterii transcendente, îl formează textul tipărit.

Probabil că seria de exemplificări şi explicitări ale celor patru imposibil-uri ar putea continua la nesfârşit. Întrebarea conclusivă fiind următoarea: cum ar fi arătat lumea fără literatură? Imposibil de răspuns, fiind de fapt o întrebare retorică. O lucrare impresionantă publicată recent, integrează armonios toate considerentele enumerate anterior, dându-le forma unei frumoase expuneri despre toate scrierile celebre la un loc. Un text care abordează majoritatea textelor marcante din istoria lumii. Deci… cum ar fi arătat lumea fără literatură?

De la această întrebare retorică dar adresată sub o formă mult mai argumentată din punct de vedere al ipotezelor şi exemplelor, Martin Puchner, profesor de literatură comparată şi de engleză la Universitatea Harward, îşi începe cartea sa denumită „Lumea scrisă” [2], carte pe care personal am perceput-o ca fiind una din cele mai captivante citite în ultimii ani, în care sunt atinse indirect domeniile mitologiei, istoriei şi sociologiei. Ni se prezintă impactul pe care textele sacre, scrierile elaborate pe baza mărturiilor unor luminați precum Buddha, Confucius, Socrate sau Iisus, precum şi romanele celebre care au fost capabile să influențele şi să determine cursul istoriei. Acestea au stat la baza creării dar şi prăbușirii unor imperii mărețe.

Lumea scrisă constituie de fapt o sinteză frumos închegată, un soi de culegere de evenimente istorice, prin care ni se relevă importanța, uneori crucială, pe care multe dintre textele fundamentale ale literaturii generate în decursul a aproximativ cinci milenii de evoluție umană, au avut-o în amplul proces de configurare a lumii aşa cum o ştim noi. Literatura a marcat oamenii, a format lideri, i-a determinat să ia decizii importante, dar a produs de asemenea şi tirani, a cauzat genocide sau războaie. În funcție de contextul istoric, de stilul de percepţie sau de modalităţile de diseminare, literatura a jucat rolul fie de elixir, fie de otravă. A contribuit la luarea unor decizii benefice, la adoptarea unor soluţii eficiente şi oportune în contextul unor momente cruciale ale istoriei, dar uneori a generat decizii, atitudini şi moduri de gândire ce au semănat moarte [3], ridicând deseori popoarele la războaie sângeroase.

De-a lungul timpului, au existat nenumăraţi oameni care au avut de suferit sau au murit pentru ceea ce au scris sau au citit, pentru ceea ce au gândit ca urmare a lecturilor personale. Deseori, elemente de literatură neconformă vremurilor au fost interzise. De asemenea, alții au fost ovaționați, au devenit lideri influenţi sau au schimbat cursul istoriei ca efect al unor opere citite sau al propriilor texte diseminate la scară largă. Sub o formă sau alta, şi unii şi alţii şi-au asigurat nemurirea în şi prin literatură.

Lumea scrisă ne poartă de-a lungul unei serii de evenimente care au devenit rând pe rând cauze, puncte de plecare dar şi efecte ale altor evenimente anterioare. Toate importante, toate marcând istoria.

Alexandru Macedon (zis şi „cel Mare”) şi-a construit imperiul său prin campanii de cuceriri impresionante, având mereu alături Iliada lui Homer ca text adorat, cu care dormea la propriu sub cap şi de la care probabil s-a inspirat în acțiunile sale. Marele Potop despre care știm din Vechiul Testament că a fost pedeapsa dată de Dumnezeu unei lumi aflate în decădere morală, pare să nu fi fost un eveniment singular ca localizare deopotrivă geografică şi temporală. Despre un asemenea deluviu ni se povestește atât în Epopeea lui Ghilgameș cât şi în scrierile sacre ale mayașilor, cunoscute sub denumirea de Popol Vuh. Celebra Epopee a lui Ghilgameș, l-a inspirat şi la determinat pe Assurbanipal, cel de pe urmă rege al Imperiului Neo-Asirian, să construiască poate prima bibliotecă din istorie şi să pună bazele educației organizate, a școlilor de scribi. Atât Siddhartha Gautama, cel care a fost primul Buddha, cât şi Kong Fu Zi (Confucius) nu au agreat şi nici nu au cunoscut taina scrisului. Aceștia au fost în primul rând oratori talentați. Dar învățăturile lor transmise exclusiv prin arta oratoriei, şi-au căpătat nemurirea datorită discipolilor săi care le-au expus în scris şi au determinat astfel apariția unor religii şi ideologii atât de extinse în Asia şi nu numai. Deloc nepotrivit se întreabă autorul Martin Puchner, care ar fi fost impactul şi răspândirea religiei creștine întemeiate de Iisus Hristos dacă apostolii săi ar fi stăpânit arta scrierii pe lângă propovăduirea prin viu grai.

Este unanim acceptat de către cercetătorii istoriei faptul că hârtia şi tiparul au fost inventate de chinezi, la câteva milenii după apariția scrisului ca mod de comunicare. Ulterior aceste tehnologii au fost preluate forțat de către arabi în contextul unor confruntări militare cu chinezii. Au existat adevărate războaie între diferitele tipuri de suport pentru scris, cum ar fi piatra, lemnul, lutul ars, papirusul, pergamentul, ceara sau hârtia. Într-un final, în mod detașat victoria i-a parvenit hârtiei. Inventată de Chinezi, preluată de arabi, perfecționată de japonezi şi utilizată apoi pe scara largă de europeni, hârtia a prezentat avantaje incomparabile faţă de vechile suporturi pentru scris. Au existat culturi bazate preponderent pe hârtie, inclusiv în ceea ce privește construcția locuințelor, a diverselor obiecte şi a articolelor vestimentare. Japonia anului 1000 d.Hr. constituie poate exemplul cel mai potrivit. Celebra Poveste a lui Genji scrisă de Murasaki (nefiind cunoscut numele real al autoarei) ne transcende într-o lume în care hârtia şi poezia însemnau tot ceea ce definea o cultură impresionantă, greu de conceput şi de înțeles din perspectiva timpurilor noastre. Marea majoritate a poveștilor şi scrierilor celebre ce au marcat cultura scrisă deopotrivă a Orientului şi Occidentului ultimului mileniu, își au originale în cele O mie şi una de nopți ale Șeherezadei.

La originea sa, scrierea ca îndeletnicire a avut un cu totul alt scop decât cele atât de numeroase meniri atribuite în prezent. Probabil că cei care l-au inventat nu şi-au imaginat vreo clipă impactul pe care această descoperire avea să îl inducă civilizației umane. Chiar autorul ne prezintă acest aspect în prima parte a cărții sale. „Scrierea a fost inventată în Mesopotamia acum cinci mii de ani, cu alte scopuri, cum ar fi tranzacțiile comerciale şi relațiile diplomatice. O poveste despre originea scrierii menționează un rege al Urukului căruia i-a venit ideea de a-i trimite unui rege rival un mesaj amenințător imprimat în lut. Când i s-au înmânat semnele de neînțeles ce conțineau cuvinte rostite de regele din Uruk, rivalul şi-a declarat supunerea faţă de acesta, într-atât l-a impresionat modul miraculos de a face lutul să vorbească. Scrierea era folosită de scribi pentru a centraliza puterea în orașe şi a controla hinterlandul” [4].

Fiind dificil de stabilit dacă poate fi înțeleasă ca o carte despre cărți sau ca una despre scris în general, parcurgerea paginilor Lumii scrise ne introduce într-un univers aparte al literaturii, al scrierii, mai mult decât în unul trăit efectiv în prezent şi pătruns de multiplele probleme şi provocări tot mai degradante ale contemporaneității.

ADNOTĂRI:

[1] Reputat futurolog și scriitor american, autorul cunoscutei lucrări „Al treilea val”, în care ne este prezentată evoluţia umanității ca fiind împărțită în trei etape denumite „valuri”, fiecare având o serie de caracteristici particulare în ceea ce priveşte viteza de evoluţie şi descoperirile care au transformat societatea umană. De departe, cel de-al treilea val – debutat odată cu începutul secolului al XIX-lea prin revoluţia industrială (având ca punct de plecare se pare, inventarea motorului cu abur), dar şi cel mai scurt ca perioadă de existenţă (primul de exemplu, întinzându-se pe milenii) – prezintă cea mai mare viteză de evoluţie şi de schimbare a civilizaţiei umane petrecute în timpul cel mai scurt.

[2] Textul a fost lansat iniţial în anul 2017. Datele ediţiei în limba româna la care se face referire în prezentul articol: PUCHNER Martin, LUMEA SCRISĂ – POVEŞTI CARE AU SCHIMBAT OAMENII, ISTORIA ŞI CIVILIZAŢIA, Bucureşti 2018, editura POLIROM, 306 pagini.

[3] Exemplul lui Adolf Hitler este unul edificator, fiind cunoscut faptul că acest personaj malefic care a cauzat moartea atâtor oameni, avea o înclinare către lectură, cărţile fiind una din pasiunile sale mai puţin cunoscute. În acest sens, se recomandă lecturarea unei lucrări interesante: RYBACK Timothy W., BIBLIOTECA LUI HITLER – CĂRȚILE CARE I-AU FORMAT PERSONALITATEA, 2010, editura LITERA, 262 de pagini. În decursul istoriei texte considerate ca fiind sacre precum Biblia sau Coranul au fost duse în zone de interpretare neadecvate pentru a justifica teroarea şi crima. Cunoscutele demersuri ale Inchiziției sau mai recent ale grupărilor teroriste islamiste, sunt bine cunoscute prin efectele pe care le-au avut.

[4] PUCHNER Martin, LUMEA SCRISĂ – POVEŞTI CARE AU SCHIMBAT OAMENII, ISTORIA ŞI CIVILIZAŢIA, în Capitolul 2 „Regele universului: despre Ghilgameș şi Assurbanipal”, p. 40.