DIALOGURI FUNDAMENTALE cu d-na dr. Maria Bereny, scriitoare, cercetătoare, istoric, Directoarea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria
„Românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei”
Un material realizat de Ion Bădoi de la Opinia Teleormanului
Într-o carte a dvs. mai mult decât interesantă și necesară, „Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu”, apărută în 2002, ați reprodus în „Cuvânt înainte” părerea eminentului profesor brașovean Victor Jinga, cel care ne-a lăsat cele două volume din „Probleme fundamentale ale Transilvaniei”:„ Emanuil Gojdu a voit și a putut să fie în mai multe feluri:iubitor de bani și generos, bun român și apologet maghiar, a împăcat oportunitatea cu idealismul…împăca luxul cu traiul și vorba simplă, era podgorean care bea numai apă, nu detesta costumul național românesc, dar se simțea înălțat purtând pe cel unguresc, maestru al conciliatorismului și practician al unor intrasingențe, cu incontestabile sentimente naționale…” Au mai fost și alte personalități din acea perioadă, pe care le-ați studiat, care să trăiască cu speranța colaborării celor două popoare spre binele lor comun, chiar dacă deosebirile sunt evidente?
Maria BERÉNYI: Emanuil Gojdu, prin sentimentele, prin manifestările sale politice, culturale ca și prin celebrul său testament, a fost un om de excepție, om al faptelor și un bun român. El a trăit într-o perioadă dificilă, frământată de manifestări naționale, pe care le-a înțeles în profunzimea lor și a implicațiilor lor pentru emanciparea românilor.
Familia, mediul cultural și religios în care a trăit i-au conturat încă din tinerețe atașamentul față de interesele națiunii sale. Pe parcursul întregii sale cariere politice a fost un susținător fervent al drepturilor comunității românești din Transilvania și Ungaria și al creării unei relații speciale româno-maghiare.
Locul său de frunte între marii noștri înaintași și l-a câștigat prin neobosita-i strădanie pentru afirmarea națiunii și a limbii românești, dar, mai ales, prin excepționala sa activitate de ajutorare și de susținere morală și materială, a sutelor și miilor de tineri dornici de învățătură.
În secolul al XIX-lea comunitatea românească din Budapesta reușește, în contextul
evenimentelor ce afectează și schimbă întregul continent, nu numai să-și facă cunoscută și respectată prezența în viața urbei, ci și să-și afirme propria spiritualitate. Trebuie, desigur, să avem în vedere faptul că ceea ce acești oameni luminați au inițiat, realizat și finalizat, stă sub semnul voinței și puterii lor, dar, de asemenea, și faptul că performanța lor a fost condiționată de circumstanțe exterioare.
Comunitatea românească din capitala ungară și-a trăit viața națională alături de alte popoare, limbi și culturi. Liderii și învățații români erau conștienți de faptul că aceste culturi trebuie să se bucure de egalitate, integritate și respect, să nu fie marginalizate, sau reduse la tăcere de către culturile mari și dominante. Căci toate culturile au ceva de spus, fiecare cultură își are locul și rostul ei bine stabilit, iar construirea propriei sale individualități este condiția de a atinge o identitate culturală autentică.
Pentru acest scop au activat multe personalități de seamă, afirmând principiul naționalităților într-un mod pragmatic și realist. Realismul lor s-a manifestat prin conștientizarea faptului că în Europa naționalitățile trebuie să colaboreze și să coabiteze pașnic, că trebuie să se cunoască reciproc, că din această cunoaștere poate rezulta o armonie plauzibilă. Că în multe cazuri aceste deziderate nu au fost înțelese, nu a fost vina lor. Un lucru este însă cert : mulți dintre ei (Emanuil Gojdu, membrii familiei Mocioni, Iosif Vulcan, Alexandru Roman, Vincențiu Babeș, Eftimie Murgu, și alții) ne propun nouă, celor de azi și de mîine, niște jaloane de comportament într-o Europă în tranziție și care revendică integrarea națiunilor într-o nouă și complexă entitate statală, fără să excludă sentimentul național. Identitatea etnică a unui popor se păstrează cel puțin prin trei elemente esențiale, acestea sînt: limba, religia și cultura. Și acești oameni iluștri au militat tocmai pentru cultivarea și consilidarea acestor trei componente esențiale în care o națiune sau o comunitate se recunosc.
Ion BĂDOI: Într-o emisiune în limba română, faceți o afirmație cel puțin curajoasă, dacă n-ar fi surprinzătoare și necunoscută pentru mulți români, aceea că centrul Budapestei este construit de români și macedoromâni, adică tot de români! Ați scris chiar o carte intitulată „Poveștile caselor-Românii în Buda și în Pesta” și, citind-o, mi-am dat seama că este mai mult decât o frumoasă poveste, este o realitate extraordinară, dar puțin cunoscută de românii din țară. Vorbiți-ne despre aceste case, despre stăpânii lor, stimată doamnă Maria Berényi!
Maria BERÉNYI: Această carte invită cititorul la o excursie mai puțin obișnuită prin Budapesta, pentru a depista acele urme care dovedesc existența culturală a românilor în capitala ungară.
Ideea și sugestia editării unui album trilingv a venit din partea doamnei Ireny Comaroschi, Ambasadorul României la Budapesta în perioada 2005–2011. De la bun început am simțit dragostea și respectul unui diplomat român pentru istoria poporului său și rolul acestuia în prezervarea limbii și culturii comunităților românești din țările în care se află în misiune. Excelența Sa a dorit să ofere cititorilor acestui album un omagiu dedicat conviețuirii în același spațiu a mai multor culturi, între care la loc de cinste se numără cultura română, dar și să îi aducă în atenție pe românii care au trăit sau au trecut prin Budapesta, lăsând în urma lor ctitorii de seamă și povești de viață demne de a fi auzite și urmate. Dorința Domniei Sale era să apară un album monografic accesibil pentru oamenii de rând, pentru turiștii români care vizitează Budapesta.
Am încercat a structura albumul ca pe un ghid turistic, ce ne poartă prin cartierele și pe străzile Budapestei de azi. Am încercat să-l opresc pe cititor, pe drumeț, în fața unor case, făcând acestea să-și spună poveștile proprii, ale lor și ale timpurilor pe care le-au străbătut, să ne conducă în trecut, cu unul sau două secole în urmă. Astfel, prin descrierile în română, engleză și maghiară, pe aceeași pagină, curge istoria unei Budapeste românești și aromânești, o istorie aproape necunoscută sau, mai bine zis, neconștientizată până acum. Nume de personalități culturale și politice, familii nobiliare, mecenați, intelectuali – care pentru urechile deprinse cu o anumită mentalitate, sunt nume ungurești – sunt decodate, istoricul familiilor este reformulat, repus într-un anumit context istoric. Ajungem, astfel, într-o Budapestă locuită de un conglomerat etnic, din care fac parte și multe familii române și macedoromâne.
Scopul acestui album este de a face cunoscută lumii imensa contribuție pe care membrii neamului de macedoromâni și urmașii lor români au adus-o atât la reedificarea Imperiul Habsburgic, implicit a Regatului Maghiar după devastările otomane, cât și la susținerea și subvenționarea vieții culturale a românilor de aici, într-o perioadă determinată de trezirea lor națională, de închegare într-o naționalitate și, cu ceva mai târziu, în națiune culturală. Aș sublinia aici importanța deosebită pe care a avut-o, în Epoca Luminilor, Școala Ardeleană, prin rolul ei hotărâtor în trezirea la conștiință națională a românilor de pe ambele părți ale Carpaților, fără de care acest proces ar fi fost mult mai îndelungat. La acea dată, în a doua jumătate a secolului al 18-lea și prima parte a secolului al 19-lea, Imperiul Habsburgic, prin poziția sa favorabilă în centrul Europei, prin structura sa politică determinată de prosperitate economică și culturală, oferea o zonă optimă pentru valorificarea iscusinței de comercianți și oameni de afaceri care erau macedoromânii. S-au descurcat însă cu dibăcie nu numai în lumea mercantilă a comerțului ci și în lumea adoptivă poliglotă și multiculturală, după cum au excelat și în cultivarea științei și a artelor. Lupta lor pentru supraviețuire era alimentată de mentalitatea lor tolerantă față de alteritate, ca și de istețimea cu care au știut să se integreze și să coabiteze cu o mulțime de entități naționale, rezistând timp îndelungat fără să o abandoneze pe cea proprie. Ba mai mult, din macedoromâni sau aromâni s-au ivit apoi români cu o puternică conștiință națională.
Grecii și comercianții macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulți din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu șlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerț și cu piei, pânzeturi, argint și tot felul de alte mărfuri și articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (țințarii) erau denumiți cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei înșiși se delimitau de greci. Centrul economic și comercial al acestei comunități era orașul Pesta.
Românii ortodocși sunt organizați și conduși în Pesta de comunitatea puternică a macedoromânilor. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni. Macedoromânii erau oameni sârguincioși și cumpătați, puneau interesele economice înainte de toate, țineau mult la credința lor ortodoxă și la dezvoltarea culturii. Deținând prăvălii în toate punctele frecventate ale orașului, în scurt timp și-au făcut averi considerabile, au achiziționat multe proprietăți imobiliare. Cei mai iluștri locuitori din centrul Pestei aparțineau acestei comunități. Ei nu construiau imobile numai pentru a avea unde locui sau pentru a le folosi drept spații comerciale, ci pentru a investi. Familia Lica avea 15 case, iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici și Sina erau, de asemenea, proprietare ale mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac și astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei.
Prin intermediul primelor instituții create de macedoromâni și români în deceniile de început de secol al XIX-lea, s-au manifestat aceleași tendințe clare de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de dezvoltare a limbii și a literaturii – ca cele ale ungurilor din acele timpuri. Macedoromânii și românii din Budapesta au contribuit de asemenea la crearea sistemului instituțional al națiunii majoritare, la unele realizări de anvergură ale epocii. Buda și Pesta au devenit adevărate centre ale culturii și vieții publice românești.
Nenumărate clădiri budapestane păstrează și astăzi amintirea unei înfloritoare existențe românești, purtată cu demnitate și mândrie de iluștrii oameni care, odinioară, le-au ridicat, le-au locuit.
E adevărat, aproape nicio tablă memorială, niciun indiciu scris nu informează despre poveștile, trecutului românesc al Budapestei, pe care le-am amintit acum sumar.
Însă clădirile rămân, prin vremuri, dovada de netăgăduit că, în capitala ungară, a existat până la începutul secolului trecut, o comunitate alcătuită din oameni energici și inventivi, mânați de necruțătoarea istorie, din locurile lor natale ale Balcanilor și ale altor spații, spre plaiurile ungurești de pe malurile Dunării, pe care și-au pus amprenta oferindu-le culoare, strălucire – căci Omul sfințește locul. Macedoromânii si românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei, căci au fost avuți, generoși și uniți.
Astăzi, comunitatea aromânilor, macedoromânilor din Ungaria mai poate fi întâlnită într-un singur loc: în cimitire. Asimilarea nemiloasă și-a spus cuvântul, așa cum o face mai departe în rândurile comunității românilor din Ungaria de azi.
Ion BĂDOI: În cartea Domniei voastre, „Personalități marcante în istoria și cultura românilor din Ungaria ( Secolul XIX)”, apărută în anul 2013 și dedicată părinților Ioan și Maria, enumerați, printre alte argumente că: “Evocarea memoriei acestor personalități marcante, în acest context aniversar, nu este doar un fapt de conștiință publică, ci și de exprimare a unei recunoștințe postume. Studiile publicate aici vor să restituie dimensiunea culturală și morală a unor personalități de mare complexitate”.
Vă rog să reconstituiți, în foarte puține cuvinte, dacă se poate, personalitatea deosebită a lui Emanuil Gojdu, o personalitate uriașă a poporului român. Ce s-a întâmplat cu grandioasa, generoasa sa moștenire?
Maria BERÉNYI: De tânăr, Emanuil Gojdu s-a integrat atât în cultura maghiară cât și în cea românească, a sprijinit acțiunile culturale și tipăriturile românești care apăreau la Budapesta, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Era mândru de originea sa de român ortodox și se manifesta ca atare oriunde i se dădea ocazia, atât cu cuvântul, cât și cu fapta. Casa lui din Pesta era deschisă tuturor românilor din capitala Ungariei.
Izvoarele istorice ale timpului ne prezintă activitatea sa politică intensă și variată, prin care deși nu întotdeauna a fost aprobat de conaționalii săi contemporani, a contribuit totuși, după concepțiile sale, la susținerea și revendicarea drepturilor națiunii române. Atitudinea împăciuitoare adoptată de Gojdu față de maghiari, a creat o atmosferă de suspiciune în jurul său. La atacurile împotrivite asupra lui, el a răspuns în diferite forme. În 1861, când a fost denumit comite suprem în Caraș, într-o publicistică a răspuns la critici în felul următor: „Eu sunt asediat pe vârful turnului, toate furtunile și fulgerile mă ajung mai de grabă, decât pe cei ce se roagă în biserică, voi suferi viscolele elementelor; însă mă ierte ori și cine, că dacă sunt pe turn nu pot fi totdeauna și pragul bisericii, pe care poate călca tot insul. – Așteptați fraților, până după dietă! Și atunci judecați pe Gozsdu.”
Gojdu încearcă să realizeze o unitate de acțiune a deputaților români aleși în Parlamentul de la Budapesta în februarie 1861. El în casa sa a deschis conferința, accentuând necesitatea stabilirii unei solidarități între deputații români. El zicea: „Noi numai uniți vom fi în stare să impunem majorității și să câștigăm respectul Europei…”
Și în mediile politice ungare era foarte apreciat pentru competența sa, spiritul său deschis și aptitudinile sale către interculturalitate, deși era cunoscut ca un promotor consecvent al intereselor românești. El se va integra perfect ca cetățean loial în societatea Imperiului Austro-Ungar, în care a trăit, dar ca minoritar va milita permanent pentru interesele și drepturile comunităților românești din acest stat. Gojdu a fost un patriot, care s-a gândit la ai săi, a acționat ca om politic, a preferat să ctitorească, să acționeze, să inițieze programe eficiente.
Susținător fervent al culturii și spiritualității românești din Transilvania și Ungaria, Gojdu a acționat în limitele politice ale timpului în care i-a fost dat să trăiască, dar s-a dovedit deosebit de eficient în acțiunile de sprijinire a conaționalilor săi, fiind în același timp un adevărat spirit cu viziune european.
Gojdu avea o putere de muncă neântrecută și darul acesta l-a ajutat să devină atât un excelent avocat, al cărui pledoarii în jurisdicțiile pestane apăreau în manualele studențimii din Imperiu, cât și un om politic cu adevărat complex. A trăit în vremurile în care fiecare națiune își scria istoria cu înfrigurare. În acele timpuri ale revoluției din 1848-1849 și ulterior, s-a manifestat spiritul politic al lui Gojdu. În 1848, Gojdu a lansat un veritabil program de emancipare a românilor – „Petiția neamului”- redactat în strânsă colaborare cu pașoptiștii români, în special cu Andrei Șaguna. Documentul cuprinde explicit doleanțele românilor din Imperiul habsburgic și anume: școli în limba română, autonomia Bisericii Ortodoxe Române față de Mitropolia sârbească de la Carlovăț, participarea directă la viața publică. Ulterior, ca membru în Casa Magnaților – Camera Legislativă Superioară a Parlamentului Ungar – Gojdu a militat în discursuri memorabile pentru consultarea românilor în privința chestiunilor politice și sociale care îi priveau direct. Un exemplu notabil în acest sens, este discursul ținut în 19 iunie 1861, în care Gojdu deplângea atitudinea de excludere a românilor majoritari de la luarea deciziilor esențiale.
Aprecierea obiectivă a istoriei trebuie să fie că Emanuil Gojdu, prin sentimentele sale, prin manifestările sale politice, culturale ca și prin celebrul său testament, s-a arătat a fi un om de excepție, un om al faptelor și un bun român. În secolul al XIX-lea el a avut un rol deosebit, unic s-ar putea spune. A fost un macedoromân inteligent, îndrăzneț, creator.
Gojdu a fost sincer toată viața sa și s-a manifestat cu aceeași naturalețe ca frate al românilor și prieten al ungurilor. Ca orice om valoros, a fost și criticat, și iubit, și cei care l-au iubit au fost incomparabil mai mulți decît cei care l-au criticat.
Viata și opera lui Emanuil Gojdu stau sub semnul unei personalități de dimensiuni europene prin formație, prin misiunea sa politică, prin ampla sa dedicare educării și culturalizării poporului român din Transilvania și Ungaria.
Întreaga sa operă a fost pusă în slujba emancipării culturale și sociale a românilor transilvăneni. A fost o personalitate enciclopedică, deschisă valorilor umaniste. Exemplul său ne arată, nimic nu este mai profund universal decât a lucra pentru propășirea spirituală, culturală, socială și politică a propriului neam.
Preocuparea de a sprijini tineretul român la învățătură l-a determinat pe Gojdu să întemeieze o fundație capabilă să acorde stipendii (burse) școlare. În 1869 Gojdu a întocmit actul testamentar. Acesta fixează modalitatea de folosire a fondurilor până în anul 2020. Se stabilea că averea sa va fi administrată de o reprezentanță în cadrul unei fundații care-i va purta numele și din venitul căreia se vor acorda burse tinerilor români ortodocși din Ungaria și Transilvania.
Averea fundației la început consta din opt clădiri în centrul Budapestei și acțiuni depuse la “Pesti Hazai Első Takarékpénztár” din Pesta. Valoarea totală a averii se ridica la suma de circa 200.000 de fl. Această sumă a crescut an de an. Valoarea totală a fundației ajunge la 31 decembrie 1917, la 8.390.704 coroane, o creștere aproximativ de 42 ori față de anul 1870.
Războiul încheiat în 1918 a adus Fundației situații grele. Toată averea fundației rămânând în Ungaria, veniturile ei au fost blocate la băncile budapestane. Între România și Ungaria s-au purtat tratative ani de-a rândul în ce privește situația fundației. În 1937 s-a încheiat un acord definitiv. S-a amânat rezolvarea acestuia, în 1952 toate bunurile Fundației Gojdu au fost naționalizate de statul maghiar.
Ion BĂDOI:
“Nu pot pleca și nu pot să rămîn
Eu stau și azi la început de drum
În jurul meu doar pulbere și scrum
Nu pot pleca și nu pot să rămân
Cum să aleg între două direcții,
Între două dorințe
Sunt condamnată la neputință
Cu ochii injectați de ceață
Privesc nostalgic spre necunoscut…”
Sunt versuri din volumul Dvs. “În pragul noului mileniu”, publicat în 2002, la Gyula , Ungaria, versuri devastatoare, versuri emblematice, copleșitoare, care dau măsura acelei lupte teribile a intelectualului cu sine însuși, în lupta permanentă “de a sădi floarea de limbă dulce”. Se mai poate adăuga ceva, stimată Maria Berényi?
Maria BERÉNYI: Lumea emoțiilor noastre – am putea spune cu ușoară autoironie – ne oferă nenumărate posibilități de exprimare, să avem doar instrumentele necesare. Sentimentele, emoțiile mele le-am înmănunchuat în patru volume lirice. Poezia înregistrează stări și situații exterioare, căci asta îi este scopul. Decât sa comentez versurile mele proprii, ceea ce mi se pare și imposibil, rog cititorii să citească volumele mele lirice. Din 2002 nu mai public poezie. Despre aceasta tăcere “poetică” a mea, Tibor Hergyán a scris în felul următor și mă identific cu cele scrise de el.
“Poate să pară ciudat apologia tăcerii din partea unui scriitor, și am fi tentați să credem că este vorba de repetarea unui clișeu artistic (să nu uităm de „necuvintele” lui Nichita Stănescu), dar din tonul grav al volumului ne dăm seama că situația este, de data aceasta, serioasă: ca și cum nu poetul și-ar scrie versurile, ci invers, versurile pe poet. Cum nu îi este frică de cuvinte, Mariei Berényi nu îi este teamă nici de tăcere. Parcă nici nu mai vorbește, ci doar lasă să se pronunțe cuvintele, ele singure. Cum la finalul unei călătorii lungi, sufletul se împacă cu lumea și cu sine, poeziile devin mai scurte, mai concise, și mai blânde. Cele patru volume împreună par ca un jurnal liric de călătorie : o tentativă de salvare a sinelui în timp și spațiu.”
Ion BĂDOI: Despre bătăliile pe care le purtați în sufletul Dvs., cel mai bine ele se pot descifra tot în versurile acestui volum.
“Cât am mai alergat între mine și mine/Cât m-am zbătur între cer și pământ/Eu n-am voie să spun că nu știu/Și n-am voie să spun că nu pot/Trag căruța mizeriei noastre naționale/În lupta aceasta lipsită de identitate.”
Poate că par dure, chiar insuportabile aceste versuri din poemul “Lipsă de identitate”, dar sunt sincere și asumate, ceea ce înseamnă dragoste, sinceritate și, de ce nu, luciditate. Credeți că ne putem întâlni în viitoarea construcție europeană, fără emoții, fără amintiri răscolitoare, fără patimi și fără complexe?
Maria BERÉNYI: Europa – pe lângă faptul că reprezintă numele unui întreg geopolitic și cultural mai mult sau ma puțin abstract – a fost din totdeauna admirată tocmai pentru diversitatea sa (culturală, lingvistică, religioasă, politică…). Trăim în plină definire politică și culturală a Europei. Asemenea și minoritățile își caută locul și rostul lor în aceste vremuri deloc obișnuite. Încearcă fiecare națiune, naționalitate să se mențină, să-și păstreze identitatea și limba. Pentru un minoritar limba maternă nu este doar un instrument, ea îi determină structura lăuntrică, îl plasează într-un spațiu, este felul lui propriu de a gândi și a simți, este casa, tradiția – limba este memoria.
O societate fără rădăcini în trecut, fără o judecată neîncetat reluată asupra acelui trecut, este o societate condamnată la dispariție. Nu este de ajuns să-ți întreții memoria, să cunoști trecutul, pentru ca să poți zidi pe el prezentul, dar cunoașterea e necesară de a înțelege, a acționa în cunoștința de cauză.
Am convingerea că nu există o dorință mai nobilă unui creator, cercetător decât aceea de a se face exponentul spiritului comunității în mijlocul căreia s-a născut și, totodată, de a contribui cu talentul și concepția sa, prin munca sa creatoare la înălțarea, bunăstarea și împlinirea națiunii sale. Îndeosebi ca oameni ai cuvântului, avem o datorie a întreținerii, a cultivării memoriei, a consemnării amintirilor. Pierderea istoriei individuale, ca și a istoriei naționale, înseamnă în fapt pierderea conștiinței de sine și deci pierderea identitară. Patrimoniul identitar reprezintă suma valorilor istorice, spirituale, morale, creatoare, tradiționale. El este coloana vertebrală a personalității individuale ca și a identității naționale. Valorile identitare sunt cele pe care le-am creat în mersul nostru prin istorie din cele mai vechi timpuri și care ne reprezintă în prezent și până în posteritate. Acestea sunt valori perene, alcătuind cadrul nostru genetic identitar. Ansamblul acestori valori reprezintă ceea ce numim cultură. Paralel cu procesul deja obiectiv de globalizare și de uniformizare a lumii, avem datoria de a ne focaliza atenția și acțiunea asupra consolidării elementelor perene, a valorilor identitare.
Nici o clipă nu putem renunța la moștenirea noastră culturală. O renaștere națională a unei etnii nu poate exista fără o redeșteptare culturală. În corul culturilor intonăm o voce specifică și cu demnitate. Aceasta ar fi vocea noastră emancipatoare prin care producem un discurs multicultural: dorim să fim recunoscuți în diferența noastră specifică, oricare ar fi ea. Multiculturalismul, în genere, pretinde ca idealurile culturale sunt circumscrise de tradițiile locale, de trăsături psihologice distincte ale comunităților regionale și naționale. Multiculturaliștii insistă ca toate culturile trebuie să se bucure de egalitate, integritate, de respect, să nu fie marginalizate, reduse la tăcere de culturi mari și dominante. Căci toate culturile au ceva de spus pentru toate ființele umane, fiecare cultură își are locul său bine stabilit, iar regăsirea vocii proprii este condiția de a atinge o identitate culturală autentică.
Ion BĂDOI: Este necesar să revenim la Emanuil Gojdu și să ne aducem aminte, peste ani, că, atunci când a fost ales deputat în circunscripția Tinca, și-a redefinit măreția de român declarând: “Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va lucra spre binele poporului român”, dar și de îndemnul fierbinte adresat celor două națiuni, mai actual ca niciodată: “Providența Dumnezeiască, însuși Dumnezeul popoarelor din lume a croit soarta comună a celor două națiuni, română și maghiară, pentru ca să trăiască împreună, într-o alianță eternă, fiindcă numai laolaltă vor avea un viitor glorios, iar dacă se vor împotrivi una alteia, vor pieri”. Vom știi să ascultăm glasul lui Emanuil Gojdu de peste veacuri, vor știi oamenii politici actuali și viitori să îmbrace hainele înțelepciunii croite de el, mai ales că testamentul său a fost nesocotit de contemporanii noștri, nevrednici și hulpavi. Se va întoarce moștenirea lui Emanuil Gojdu la “acea parte a națiunei române din Ungaria și Transilvania care se ține de legea oriental ortodoxă”?
Maria BERÉNYI: Uneori nedreptățită de contemporani, într-un timp condamnată la uitare de posteritate, timp de un jumate de veac marginalizată de istoriografie, figura lui Gojdu reclamă astăzi o legitimă și firească atenție. Moștenirea lui Emanuil Gojdu e un subiect chinuitor, care a fost prea mult ținut în sertar și nu a fost adus la cunoștința românilor și maghiarilor.
După ce în anul 1953 s-a încheiat o pagină zbuciumată din istoria Fundației Gojdu, decenii de-a rândul acest subiect a dispărut din atenția istoricilor și diplomaților români. Împlinirea a 100 de ani de la moartea marelui mecenat (în 1970) sunt momentele care au prilejuit publicarea mai multor studii privind viața marelui filantrop Emanuil Gojdu și activitatea fundației create de el. Dar toate cercetările istorice se opreau la momentul 1918.
Din anii 1990 s-au reluat cercetările privind soarta fundației. La Budapesta, noi am publicat în anul 1995 prima carte dedicată Fundației Gojdu, în care se tratează, pe baza unor documente inedite, istoria acesteia până în anul 1952. Acțiunea decisă, cu care subiectul Gojdu a fost ridicat și recuperat din uitarea umbroasă, în care stătea de o jumătate de secol, a avut o extensie progresivă de peste un deceniu, care s-a mărit deodată în anul bicentenarului, dobândind amploare și profunzime. În anii 2002-2003 au apărut 5 volume despre viața și activitatea lui Gojdu și a fundației sale, scrise și redactate de către: Maria Berényi, Pavel Cherescu, Constantin Mălinaș, Aurel Pavel și Cornel Sigmirean.
Putem spune că românii din Budapesta sunt cei mai apropiați de subiectul Emanuil Gojdu și mai bine de douăzeci de ani au o preocupare renăscută, pentru a-i cultiva memoria și omagia amintirea. După anii 1990 a început recuperarea arhivistică și bibliografică a subiectului Emanuil Gojdu.
Fundația Gojdu, care a fost una dintre cele mai mari fundații din Austro-Ungaria, timp de 50 de ani a avut un important rol în activitatea și viața culturală românească din Ungaria și Transilvania. În baza prevederilor din testament, studenți, preoți și învățători săraci, familii numeroase și îmbătrâniți puteau beneficia din bunurile fundației.
Dintre intelectualii români care au absolvit Universitatea din Budapesta și erau bursieri ai Fundației Gojdu, 32 au ajuns membrii ai Academiei Române, iar 5 dintre ei au devenit prim-miniștri ai României și anume: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga, Miron Cristea (care era și primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) și Petru Groza.
Moștenirea lui Emanuil Gojdu în ultimii zece ani a ajuns în atenția presei și diplomației române – maghiare. Acest subiect e abordat în planuri paralele și simultane: cultural, diplomatic, științific, editorial și eclesial. În anul 2002, la bicentenarul nașterii sale, Emanuil Gojdu a fost reabilitat, a fost redat memoriei române și maghiare, mai aproape de adevărul de pînă acum. Avem toată speranța, că nu numai la cifre rotunde, nu numai prin campanii se va menține memoria lui Gojdu în mentalul generațiilor viitoare.
Ion BĂDOI: Stimată doamnă Maria Berényi, sunteți una dintre cele mai autorizate voci din Ungaria în privința românilor trăitori pe acele meleaguri. Aveți patru volume de versuri, șapte volume de studii despre românii din Transilvania și Ungaria, peste 100 de studii în țară și străinătate, dar și o mulțime de manifestări științifice organizate în Austria, Serbia, Ucraina și în România. Sunteți premiată cu o mulțime de distincții,așa cum este Ordinul „Meritul cultural” în grad de Comandor acordat de Președintele României, premii, cum ar fi „Premiul Eminescu” din partea Editurii”Mihai Eminescu” și revistei „Familia” din Oradea și multe altele, și diplome: : Medalia și diploma „Pentru Micherechi” ,Diploma de onoare din partea Institutului Cultural Român din Budapesta și Distincția „Placheta de aur” din partea Universității Vasile Goldiș din Arad. Sunt doar o parte din distincțiile care au răsplătit extraordinara Dvs. activitate.
Vă rog, în încheierea dialogului nostru, să adresați câteva cuvinte cititorilor “Opiniei Teleormanului”, periodic care este citit pe toate continentele lumii, acolo unde românii se găsesc la un moment dat, dar nu uită să-și amintească de locurile natale, de problemele care-i frământă tot timpul.
Maria BERÉNYI: Trăiesc de-o viață din citit și scris. Din biblioteci, arhive prăfoase, manuscrise, presa vremii. Precum trec anii, îmi dau seama că ar trebui să ne naștem bătrâni și să tot întinerim, cum spune undeva Eugen Ionescu, unul dintre cei care a pus în cauză lanțul în care e prinsă viața omului.
Identitatea nu este una dată, noi suntem care trebuie să o constituim, noi trebuie să alegem din comoara extraordinară pe care ne-au lăsat-o predecesorii noștri. Într-un secol al vitezei, unde apar schimbări la fiecare pas (de mentalitate, de sistem de apreciere al valorilor), nicio clipă nu putem renunța la moștenirea noastră culturală. O renaștere națională a unei etnii nu poate exista fără o redeșteptare culturală. Un om care nu-și cunoaște istoria, manifestările artistice ale semenilor săi, tradițiile, obiceiurile, nu se poate regăsi pe sine. Nu are unde să ajungă, dacă nu știe de unde a plecat și, mai ales, cu ce a plecat înzestrat în drumul vieții. Conștiința națională înseamnă mai întâi recunoștință și respect înaintașilor, apoi răspunderea și grija urmașilor. Este vorba aici despre capacitatea noastră de a ne construi relația cu trecutul și, prin aceasta, cu noi înșine.
Trecutul rămâne o parte a ființei noastre. Nevoia de a pune ordine în trecut e la fel de necesară ca ordinea prezentului și ca buna pregătire a viitorului. Nu pentru că scripta manent, ci pentru că scrisul înseamnă mult mai mult decât ceea ce rămâne. Înseamnă analiză, sinteză, generalizare și abstractizare. Înseamnă deschidere spre viitor. Înseamnă proiect. Scrisul va sta drept mărturie urmașilor despre spovedania pe care ai făcut-o când hârtia a devenit aliatul gândurilor tale.
Și în epoca internetului – de care mă folosesc și eu zilnic – trebuie să credem în Galaxia Gutenberg, adică în lumea Cuvântului. În cazul cărții, trebuie acceptat faptul că lumea modernă îi datorează enorm și că, aproape sigur, umanitatea va continua să beneficieze de serviciile ei. O lume fără cărți este greu de imaginat, chiar dacă tentațiile imediatului par a ne contrazice. Era imaginii nu va putea evita cuvântul și nici exclude un tezaur devenit patrimoniu al umanității. Prin carte comunicăm cu cei dinaintea noastră, dar și cu cei care nu s-au născut încă. Cred – mai precis aș vrea să cred – că și cărțile mele ajută la întărirea conștiinței naționale și identitare a comunității românești din Ungaria.
Ion BĂDOI: Vă mulțumesc pentru gândurile pe care ați avut generozitatea de a ni le împărtăși, dar și pentru paginile de istorie românească de pe care ați ridicat “praful” indiferenței noastre.
Autor: Ion BĂDOI / Opinia Teleormanului