László Tőkés, Ungaria și Decembrie 1989 (2)

*În continuarea articolului László Tőkés, Ungaria și Decembrie 1989 (1)

În continuarea declarațiilor ostile ale oficialilor de partid și de stat de la Budapesta, Ministerul Apărării al Ungariei a reformulat noua strategie militară maghiară, astfel încât, după cum observa un analist de la Radio Europa Liberă, Budapesta a impus redesfășurarea trupelor care timp de patru decenii au fost staționate la fron­tiera cu Austria, în Vest, spre regiunea de Sud-Est, adică de la frontiera cu Austria la aceea cu România.

La începutul lui iulie 1989, un ofițer al armatei maghiare a declarat pentru mass-media că Ungaria nu mai este capabilă să respecte cerințele militare ale Tratatului de la Varșovia în condițiile în care toate investițiile din domeniul apărării au fost sistate. Nu mai fuseseră cumpărate avioane noi, iar tancurile care trebuiau înlocuite, în urmă cu 10 ani, se aflau încă în activitate. Unii observatori ai fenomenului militar maghiar menționaseră faptul că forțele armate ale Ungariei trebuiau reduse cu 30% – 40% dacă se dorea menținerea unui echilibru între eficiență și operativitate. În ianuarie 1989, Ungaria a anunțat că a planificat o reducere cu 8,8% a forțelor armate în următorii doi ani. Totodată, Csaba Tabajdi, adjunctul secției pentru relațiile cu partidele conducătoare din cadrul Departamentului Internațional al PMSU, va declara ziarului italian La Stampa, pe 14 iunie 1989, că „marea majoritate a ma­ghia­rilor știu că un atac nu va veni dinspre vest, ci dinspre sud-est”, adică din Ro­mânia socialistă. Colegul său din Departamentul Internațional al PMSU, Geza Kotai, va declara pentru Radio Budapesta, pe 26 iunie 1989, că, totuși, „Tabajdi a făcut o «eroare tactică» atunci când a vorbit despre asemenea probleme în străinătate fiind”.

După o atentă analiză, Serviciul de Documentare de la Radio Europa Liberă va afirma că amenințarea românească la adresa Ungariei era practic inexistentă, astfel încât declarațiile oficialilor de la Budapesta pot fi considerate ca făcând parte mai degrabă dintr-un joc politic. Pe 27 iulie 1989, analistul Douglas Clarke a concluzionat:

„Având în vedere că relațiile dintre Ungaria și România s-au înrăutățit, oficialii maghiari continuă să facă referire la ceea ce ei susțin a fi amenințări militare ale României. Nu există nicio dovadă cu privire la o amenințare și nici un motiv să ne așteptăm la un conflict real”.

Totul se afla în legătură cu eșecul discuțiilor dintre Ungaria și România de pe 8 iulie 1989 din București, astfel încât ministrul de externe maghiar Gyula Horn se va alătura vocilor care susțineau o posibilă amenințare militară, chiar nucleară, a României la adresa Ungariei. La o conferință de presă din Budapesta din 10 iulie 1989, Gyula Horn a susținut ideea că oficiali români de rang înalt au anunțat că România este capabilă să producă arme nucleare și că, în curând, România va produce rachete cu rază medie de acțiune.

Pe 28 august 1988, Nicolae Ceaușescu se va lăuda în timpul întâlnirii de la Arad, cu Károly Grósz, că România poate produce sau fabrica orice, chiar dispozitive nucleare. Pe 14 aprilie 1989, Nicolae Ceaușescu informase CC al Frontului Unității Socialist-Demo­cratice despre faptul că România are „capacitatea tehnologică” de a produce arme nucleare, dar că a ales să nu continue cercetările în acest domeniu deoarece „noi cerem eli­minarea armelor nucleare din toate statele din lume și vrem o lume fără arme și războaie”.

Nicolae Ceausescu și Károly Grósz la Arad în 1989 / Sursa foto MTI Hungary

Analistul Douglas Clarke va concluziona:

„Este posibil ca îngrijorarea lui Horn legată de posibila amenințare cu rachete să se bazeze pe un articol apărut în ediția din 8 mai 1989 a săptămânalului german «Der Spiegel» care susținea că în România este în desfășurare un plan de construire de rachete nucleare cu rază medie de acțiune, utilizându-se proiectele furnizate de o companie din Germania de Vest. Niciun guvern sau agenție privată nu a confirmat aceste presupuneri, chiar și presa din Ungaria reacționând cu scepticism la aceste zvonuri. (…) Au existat speculații cu privire la faptul că Ceaușescu este interesat de producerea unor rachete nucleare cu rază medie de acțiune, dar nu în folosul României. Comerțul cu armament, în special cu țările Lumii a Treia, a fost o sursă importantă de venituri pentru economia strâmtorată a României. Rachetele cu rază medie de acțiune ar fi foarte căutate pe piață”.

Istoricul și diplomatul Alexandru Ghișa, atașat cultural la Ambasada Republicii Socialiste România din Budapesta în perioada 1987 – 1989 și, mai apoi, consilier politic în perioada 2000 – 2005, consideră că:

„Ofensiva ungară împotriva României s-a derulat în anii 1987 – 1989, pe trei segmente:

1) cultural-istoric, pentru a demon­stra apartenența Transilvaniei la spațiul ungar;

2) «Fenomenul refugiaților», prin care era atacată administrația de stat și dictatura ceaușistă;

3) Sprijinirea comunității maghiare din România, invocându-se privarea acesteia de drepturi și libertăți”.

Referindu-se la această problemă a „refugiaților”, diplomatul Alexandru Ghișa susține că „este vorba de o emigrație economică și mai puțin politică”. Foarte mulți cetățeni maghiari au emigrat în Occident, iar locurile lor de specialiști din școli, spitale, universități etc. au fost preluate de alți specialiști, cetățeni români de etnie maghiară cu precădere, ce se vor integra în societatea ungară. În 1987 se aflu în Ungaria 9.000 de refugiați, iar în 1990 erau circa 36.000 de cetățeni români astfel încât „trecând peste situația dramatică a multora dintre ei, au fost o masă ușor de manevrat în scopuri propagandistice”.

Demonstrație a opoziției politice ungare (1989)

Cea mai amplă demonstrație anti-românească s-a desfășurat pe 27 iunie 1988, la Budapesta, când circa 200.000 de cetățeni maghiari au protestat în fața Am­basadei României socialiste împotriva regimului Ceaușescu, precum și, dar mai ales, pentru Transilvania fiind folosite toate elementele propagandistice de natură revi­zio­­nistă, cu acordul, bineînțeles, al conducerii ungare de partid și de stat. În contra-replică, pe 28 iunie 1988, Bucureștiul, printr-o decizie unilaterală, va închide Consulatul General al Ungariei de la Cluj-Napoca. Personalul urma să părăsească clădirea și teritoriul României în termen de 48 de ore. Motivul invocat de regimul de la București a fost demonstrația „antiromânească”, „naționalistă și șovinistă” de la Budapesta din ziua ante­rioară, iar la nivelul CC al PCR s-a luat în calcul inclusiv oportunitatea funcționării Ambasadei RSR la Budapesta.

Totodată, trupele sovietice din Ungaria și cele maghiare au început redislocarea de la granița vestică cu Austria spre frontiera de est cu România, în dorința de a crea o „zonă a păcii” cu Austria. Pe 25 aprilie 1989, trupele sovietice din Ungaria au început în mod oficial retragerea parțială din spațiul maghiar în prezența jurnaliștilor străini și a „reprezentantei de origine maghiară a Parlamentului italian, Ilona Staller”. La începutul lui iulie 1989, ministrul ungar al Apărării, Ferenc Karpati, va declara că rapoartele care menționau redesfășurări de trupe sovietice de la granița cu Austria la cea „cu România erau «știri panicarde» care nu aveau nicio bază”, uitând să men­ționeze faptul că un regiment motorizat de pușcași fusese redislocat, cu numai două săptămâni înainte, de la Szombathely, în jumătatea vestică a Ungariei, la Debrețin.

Trupe sovietice gata de retragerea din Ungaria (1989)

Alianța Nord-Atlantică fusese notificată de faptul că pe teritoriul Ungariei se aflau 62.000 de militari sovietici, însă oficialii NATO credeau că sunt 65.000 de militari sovietici, iar după anumite surse chiar 85.000. Secretarul general al Tratatului de la Varșovia, diplomatul sovietic Ivan P. Aboimov, va confirma unui jurnalist rus, pe 26 aprilie 2005, că „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluționeze astfel problema Transilvaniei”. Pe 20 decembrie 1989, președintele provizoriu al Ungariei, Mátyás Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta că țara sa sprijină „autonomia” și „independența” Transilvaniei. Referindu-se la aceste mișcări de trupe ungare spre frontiera cu România, Károly Grósz, premierul Ungariei și liderul PMSU, a mărturisit, după 22 decembrie 1989: „La momentul acela, relațiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transil­va­nia. Cum primisem amenințări nucleare din partea lui Ceaușescu, am ordonat transferul trupelor de la granița cu Austria spre cea cu România. Această mișcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informații din Occident ca fiind pregătiri pentru o acțiune militară”. Pe 1 decembrie 1989, prim-ministrul ungar Miklós Németh a anunțat public că „o parte substanțială a forțelor armate va fi regrupată din regiunea de vest a țării” și că trupele vor fi transferate la granița română.

În contextul evenimentelor și declarațiilor publice din spațiul ungar, comunitatea informativă a României socialiste (DSS&DIA) începea să fie îngrijorată de turnura pe care o puteau lua evenimentele în condițiile în care, încă din anii ’80, exista și o linie de cale fe­rată cu ecartament lat, sovietic, în estul Ungariei ceea ce permitea desfășurări rapide de forțe militare direct din URSS la frontiera ungaro-română. Rememorând acele clipe fierbinți din confruntarea româno-ungară, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, fost ofițer specialist II în cadrul Serviciului V din Direcția I – Informații Interne, care avea în responsabilitate activitatea informativă antisubversiune în domeniile artă-cultură, presă, radioteleviziune și poligrafie, consemnează:

„Începând din 1987, autoritățile ungare s-au implicat în gestionarea fenomenului (refugiaților din România – n. n.). La Biserica «Sf. Ștefan» din Budapesta, preotul reformat Nemeth Geza îi primea pe transfugii români și-i dirija spre tabere organizate special în unități militare. După ce erau exploatați informativ de către autoritățile ungare, aceștia erau triați în funcție de pregătirea lor profesională, permițându-li-se continuarea drumului spre SUA și Canada doar celor care erau agreați de țările primitoare. Restul rămâneau la dispoziția lor pentru operațiuni speciale. Numărul transfugilor staționați în Ungaria ajunsese în 1989 la cca. 6.000. În septembrie 1987, Brigada «România» a Securității Republicii Populare Ungare (AVO) a creat la Budapesta organizația «România liberă», formată din români fugiți din țară. Sediul acestei organizații, care avea ca obiectiv declarat răsturnarea regi­mului comunist din România, a fost la început la Budapesta, apoi în tabăra din orașul Bicske, localitate situată la 40 de km de Budapesta, spre Tatabanya, într-o fostă cazarmă. Organizația «România liberă», care proiectase și «un guvern în exil al «României libere», a fost condusă la început de economistul timișorean Marian Roș­ca, după care au mai urmat alți 2-3 președinți. Marian Roșca a recunoscut ulte­rior că pentru acest lucru fusese recrutat și instruit de instructori profe­sio­niști”.

Confruntați cu un val de acțiuni propagandistice, declarații publice ale liderilor de partid și de stat din Ungaria, precum și cu presiuni politico-diplomatice și militare, ofițerii DSS-ului remarcaseră cu îngrijorare faptul că și lideri ai Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, îndeosebi Doru Novacovici și Sandu Pobereznic, acceptaseră să patroneze orga­nizația „România liberă” alături de oficiali de la Budapesta. UMRL, sprijinită de oficia­litățile ungare, va înființa pe teritoriul Ungariei tabere de transfugi români, începând din 1988, în contextul în care Ungaria aderase la Convenția de la Geneva pentru refugiați ceea ce implica primirea unor subvenții de la Comitetul ONU pentru refugiați. Organizația „România liberă” și UMRL au reprezentat paravanul sub care AVO va organiza instruirea în tabăra de la Bicske a unui număr de circa 400 de fugari români pentru acțiuni de gherilă urbană în România. Instructorii erau unguri originari din România, dar aceștia acționau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Șeful grupului de români instruiți aici era Manea Grigore, fost tehnician la o rafinărie din Ploiești. Conform unor informații obținute atunci prin infiltrările realizate de Securitate, Sandu Pobereznic, care avea să ajungă șeful secției UMRL din Marea Britanie, stătea perioade îndelungate în tabără.

cazarma de la Bicske

În cazarma de la Bicske erau tipărite o parte dintre materialele de propagandă care erau trimise în România, cu scopul de a se determina apariția unor nuclee interne ale Organizației „România liberă”. Alte materiale de diversiune propagandistică erau pregătite în tipografiile PMSU și ale AVO. Prin luna septembrie 1989, DSS-ul a constatat o modificare a traficului ilegal la frontiera cu Ungaria. În fiecare noapte, numărul celor care intrau ilegal în România venind din Ungaria era deseori mai mare decât al celor ce voiau să iasă. Unii reușeau să intre, lăsând doar urme ori dispăreau după somațiile grănicerilor. În paralel cu acest aspect al fenomenului, autoritățile maghiare aduceau în punctele de control al trecerii frontierei grupuri de persoane, despre care pretindeau că sunt transfugi români prinși pe teritoriul Ungariei.

„Ofițerilor de informații le vine greu să-și explice de ce puterile occidentale, îndeosebi SUA și Franța, și-au luat aliat și partener împotriva regimului Ceaușescu tocmai Ungaria, a cărei prezență în această ecuație inducea temeri sau măcar semne de întrebare pentru toți românii”, scrie generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu.

Președinții Gorbaciov și Mitterrand, aliați în procesul de refomare a Europei Centrale și de Est

În contextul în care regimul Ceaușescu refuza să se reformeze, chiar și în sensul ideilor de perestroika și glasnosti, iar DSS-ul împiedica, prin orice mijloace, constituirea unei aripi reformatoare în sânul PCR și, totodată, al unei autentice opoziții politice în societatea românească, putem înțelege de ce cancelariile din Occident și ale lor servicii de intelligence pactizau cu Ungaria reformatoare și, în același timp, revizionistă. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege faptul că președintele François Mitterrand și cancelarul Helmut Kohl au decis, la întâlnirea din 7 noiembrie 1989, să se intensifice „aplicarea măsurilor elaborate în cadrul NATO pentru stimularea evoluțiilor din Europa de Est, îndeosebi prin constituirea unui front comun al forțelor de opoziție din țările socialiste”. Totodată, trebuie menționat faptul că la încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg, din 10 octombrie 1989, François Mitterand declarase că ,,problema unor provincii cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă”, însă ,,nu trebuie să se omită problema divergențelor între Ungaria și România în problema Transilvaniei, sau problema Basarabiei”. Președintele François Mitterand va fi extrem de explicit când va declara că ,,Franța și URSS trebuie să-și reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, așa cum au făcut-o de secole”.

În Nota nr. 00257/815 a DSS/CIE din 13 noiembrie 1989, înaintată conducerii statului român, se menționa faptul că Administrația SUA a comunicat aliaților din NATO că având în vedere că ,,evenimentele din Europa de Est se desfășoară cu rapiditate” este „necesară o coordonare și mai strânsă între statele membre ale Alianței Nord-Atlantice pentru controlarea situației și accelerarea cursului favorabil intereselor Occidentului” astfel încât „trebuie să se asigure o redistribuire a rolurilor statelor occidentale și o mai mare implicare a lor în acțiunile de influențare a evoluțiilor din diferite țări socialiste”. Analiștii CIE menționau că „SUA se vor concentra îndeosebi asupra situației din URSS, urmând ca RFG și Marea Britanie să se ocupe mai mult de problemele legate de RDG, Polonia, Cehoslovacia, iar Franța și Italia de cele privind Ungaria, Bulgaria și România”.

Radio Budapesta va lansa în eter, pe 18 noiembrie 1989, știrea, preluată, mai apoi, de către Radio Europa Liberă, potrivit căreia Partidul Socialist din Ungaria își anunța intenția de a nu participa la lucrările Con­gresului al XIV-lea al PCR. Temerile lui Nicolae Ceaușescu privind o posibilă înlăturare a sa erau alimentate de către CIE prin Nota nr. 00263/22.11.1989 în care se menționa faptul că șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale CEE au decis, în contextul pozițiilor concertate ale SUA și URSS cu privire la România, ,,intensificarea acțiunilor vizând crearea unor tensiuni interne destabilizatoare, prin folosirea unor stări de nemulțumire și incitări în mediul minorității maghiare, considerându-se că în acest fel România ar putea fi determinată să nu mai obstrucționeze procesele ce au loc în Est”.

Generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, unul dintre foștii lideri ai DSS-ului, va mărturisi cu privire la neliniștea și îngrijorarea ce domnea în sânul aparatului de securitate al României socialiste:

Vasile Malureanu

,,Când am mai aflat și că trupele maghiare făceau, la mijlocul lunii decembrie 1989, manevre de-a lungul graniței cu România, temerile la adresa integrității teritoriale a țării nu ni se păreau deloc exagerate. Acestea aveau să fie potențate de faptul că materializarea dispoziției lui Nicolae Ceaușescu de a trece Comandamentul Trupelor de Grăniceri tocmai în acea perioadă, începând cu 14 decembrie 1989, de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul de Interne, a des­ta­bilizat sistemul de protecție a frontierei de stat, deoarece, datorită evoluției eve­nimentelor, transferul nu a putut fi realizat adecvat. Ca urmare, Trupele de Gră­ni­ceri nu au avut în acele zile o comandă clară, iar logistica era total precară. La multe subunități de pe granița de Vest fuseseră retrase mijloacele de luptă și de transport ale Armatei și nu se primise în schimb dotarea necesară de la Ministerul de Interne. Pichetelor de grăniceri le rămăseseră în dotare numai armament ușor cu maxim 60 de cartușe de om și se vedeau în fața unui inamic ce se prefigura, dotat cu tancuri și transportoare blindate, care executa acțiuni de intimidare în fiecare noapte, cu efecte serioase asupra moralului grănicerilor români, mai ales că nu aveau legături funcționale cu restul trupelor MApN, cu care aveau planuri de cooperare”.

În cursul serii de 28 noiembrie 1989, Radio Vocea Americii, în buletinul de știri de la ora 20.00, aducea în discuție ,,cazul László Tökés”. Comentatorii Vocii Americii menționau:

,,Noi știri îngrijorătoare s-au primit despre László Tökés. În timpul emisiunii a sosit în studio corespondența lui Bálint István din Debrecen. În procesul cazului Tökés din 28 noiembrie, tribunalul din Timișoara a adus sentința, și anume, că în decurs de 6 zile, Tökés László trebuie să părăsească biserica, credincioșii și copilul mic și [trebuie] dus într-un loc până acum necunoscut. În data de 20 octom­brie, oamenii Securității au descoperit într-o mașină maghiară o chitanță în care Läszló Tökés adeverește că a primit mai multe mii de lei de la cineva, într-un anumit loc. Evenimentul zilelor trecute este că iar a apărut această chitanță, în compania unui kilogram de zahăr, a 4 banane, o duzină de ouă și o margarină – bineînțeles, tot din mâna Securității. Aceste lucruri compromițătoare au fost fotografiate, iar foto­gra­fiile sunt răspândite în cercul timișorenilor, cu sutele. Aceste fotografii conțin și in­scripția că «în timp ce voi stați la rând, preotul vostru înoată în mijlocul bună­tăților». Oamenii Securității au încercat să-l înmoaie pe László Tökés făcându-i un in­te­rogatoriu de peste 5 ore”.

Președintele George W. Bush la Budapesta (iulie 1989)

Pe 7 decembrie 1989, Radio Budapesta va informa, în timpul jurnalului de la ora 19.30, că:

„Președintele temporar al Republicii Ungaria, Szurös Matyas, a cerut lui Nicolae Ceaușescu să dea instrucțiuni autorităților române ca în viitor să nu-l mai amenințe și să nu-l mai hărțuiască pe László Tökés și familia sa. Szurös Matyas a intenționat să predea mesajul ambasadorului român la Budapesta care trebuia să-l transmită lui Ceaușescu. Traian Pop a refuzat însă preluarea mesajului. În mesaj, Szurös Matyas amintește lui Ceaușescu că contrar protestului făcut de Ungaria, László Tökés este în continuare insultat, din ce în ce mai dur. Acest lucru nu poate fi apreciat decât prin faptul că drepturile omului, ale minorităților naționale și practicarea liberă a religiei în Romania suferă îngrădiri din ce în ce mai mari. În mesaj își manifestă speranța că totuși câștig de cauză va avea bunăvoința, iar între cele două popoare va fi pace”.

Președintele Nicolae Ceaușescu era informat de către ambasadorul României de la Paris, Petre Gigea, pe 11 decembrie 1989, că François Mitterand și Mihail S. Gorbaciov au decis, la Kiev (6 decembrie 1989), că „este nevoie de noi mecanisme pentru a servi con­­s­trucția Case Comune Europene”. În timpul discuțiilor dintre François Mitterrand și Mihail S. Gorbaciov s-a abordat rolul SUA în noua dinamică a relațiilor internaționale avându-se în vedere „participarea Statelor Unite ale Americii – ca un element necesar și de anvergură – la noua etapă a construcției europene”. Cel mai fierbinte subiect al momentului, reunificarea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici „într-o manieră detaliată”. Mihail S. Gorbaciov și-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru „viitorul continentului «nostru», care se pro­nunță tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”.

Militarii maghiari înlătură gardul de la frontiera ungaro-austriacă 1989

Pe 8 decembrie 1989, la ora 17.00, Radio Europa Liberă comunica: „30.950 de refugiați au sosit în ultimii doi ani în Ungaria. Șeful Comisiei interministeriale maghiare pentru problema refugiaților, Zoltán Gall, a afirmat că peste jumătate din refugiați sunt de origine etnică maghiară, cifra refugiaților fiind în creștere. Zoltán Gall a mai afirmat că majoritatea refugiaților din România s-au stabilit în Un­garia. Numai 2.709 au plecat în alte țări, iar 540 s-au repatriat. Unui număr de 2.771 de refugiați li s-a respins din diferite motive cererea de a se stabili în Ungaria. Demnitarul de la Budapesta este de părere că în rezolvarea cererilor refugiaților din România nu ar trebui făcute discriminări datorită originii etnice, dar nu ar trebui să se permită ca fluxul acestora să creeze tensiuni sociale. În luna octom­brie, Zoltán Gall afirmase la o reuniune la Geneva că Ungaria are de făcut față unor condiții economice grele, printre care și lipsa de locuințe. Iar dacă exodul din România va continua, s-ar putea ivi grave probleme sociale și economice”.

În continuarea ,,cazului László Tökés”, Radio Budapesta va comunica, pe 14 decembrie 1989: „Colegiul etnic și pentru naționalități al guvernului maghiar a cerut ajutorul Parlamentului European și al Comunității Europene în cazul preotului László Tökés din Timișoara. Azi, în locuința preo­tului se face inventarul pentru ca mâine sau poimâine să poată fi evacuat. Cole­giul cere ca opinia publică maghiară și internațională să protesteze împreună pentru încălcarea drepturilor omului în România”. Efortul mediatic realizat de către posturile de radio occidentale, cu menirea de a insufla curaj și speranță celor care se aflau sub tirania regimului Ceaușescu, continuă și în cadrul emisiunii Program politic realizată de către Mircea Carp, pe 10 decembrie 1989, când Radio Europa Liberă va transmite: ,,Cu prilejul zilei internaționale a drepturilor omului, «Liga anticomunistă română», una dintre organizațiile românilor refugiați în Ungaria, a dat publicității un apel în care îi cheamă pe toți românii, precum și întreaga opinie internațională să condamne nerespectarea drepturilor omului în România. Pentru duminică seara, liga a organizat la Budapesta o manifestație de protest împotriva regimului de la București”.

În Nota înaintată de către șeful DSS-ului, pe 18 decembrie 1989, lui Nicolae Ceaușescu se menționa:

,,În perioada ur­mătoare guvernul român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul, în care PCR să nu mai aibă rolul conducător. URSS și Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii, vor incita populația Transilvaniei la revoltă împotriva guvernului de la București. URSS va acționa pentru a obține sprijin în România în direcția «reactivării» unor români care au studiat în Uniunea Sovietică și simpatizează cursul politic din această țară”.

(Va urma)

Publicat de autor: Constantin CORNEANU – romaniabreakingnews.ro  /  AESGS