LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGARIA (Ep.2) Paralele cu evoluția istorică a bulgarilor și dihotomiile istoriografice româno-bulgare

În continuarea articolului:

LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGĂRIA (Ep.1)

REPERE ISTORICE.

Tracii, popor indo-european se stabilesc la sudul Dunării, în Peninsulă Balcanică în jurul anilor 2000 I.Hr. S-au răspândit repede în regiune, ocupând estul, centrul şi sudul peninsulei şi chiar mai departe, în alte zone ale Europei de Est. Aria geografică în care au locuit corespunde în prezent cu teritoriile statelor Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croaţia şi România (tracii nordici). Sunt menţionaţi timpuriu în “Iliada” şi “Odisea”, poemele lui Homer, unde apar că aliaţi ai Troiei în războiul acesteia cu luptătorii ahei. În lunga sa “Odisee” a drumului acasă spre Ithaca, Ulise îi ataca pe traci. Populaţie numeroasă – Herodot (n.? – m. 425 I.Hr.) îi considera neamul cel mai numeros, după indieni – reprezentau o forţă cu peste 100 de triburi care împărtăşeau cultura şi limba.

Dacia, Getae, Tracia, Moesia – Daciarum, Moesiarumque, Vetus Descriptio de Abraham Ortelius sursa: https://www.raremaps.com/gallery/detail/56270/daciarum-moesiarumque-vetus-descriptio-ortelius

Deşi se spune că puterea stă în număr, constatarea nu se aplică şi tracilor pentru că, pur şi simplu, nu au fost în stare să se unească, mai precis să rămână uniţi. Tribul serdiilor locuia pe malurile râului Iskar, apa ce izvorăşte din Munţii Rila şi care, după ce străbate întreaga Bulgariei se varsă în Dunăre. Tribalii ocupau regiunea dintre Morava şi Iskar, aria în care astăzi îi întâlnim pe românii timoceni. La Herodot întâlnim o naraţiune despre geţi, pe care elenul îi consideră, aproape măgulitor, drept “cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci “. Împărţind şi nordul teritoriului, această ramură a tracilor era numită – consemnează Strabon – când geţi, când daci, aceştia numind Dunărea superioară Istru, iar partea inferioară, către mare, o numeau Danubius, fiind identificaţi cu teritoriul adiacent Dunării unde locuiau. Geto-dacii se comportă ca un popor distinct, fiind grupul tribal cel mai important al tracilor de nord. Unii autori apreciază că spre sec. I d.Hr. Dialectul geto-dacilor a evoluat care o limbă diferită decât cea vorbită de tracii sudici. Exilat pe ţărmul Mării Negre (anul 8 d.Hr.) Odiviu, romanul, latinofonul aminteşte că: “Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni: când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte…”. Cartea pe care o scrie în limba geto-dacilor nu ni s-a păstrat. Avem în schimb câteva consideraţii care-I aparţin poetului Ovidiu: “Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-a plăcut şi am început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari “. Poate că nu erau atât de “barbari”, de vreme ce au sesizat subtilităţile poetice ale exilatului roman…

Tracii au creat în sec. al V-lea un stat propriu care, un secol mai târziu, a fost cucerit de macedoneni. (În timpul conducerii lui Burebista, bună parte din teritoriul Bulgariei s-a aflat în componenţa regatului geto-dac). Totuşi, aveau un fel de unitate să-i spunem etnică, bazată pe limba în care se înţelegeau şi religia pe care o îmbrăţişează. Limba tracă, aparţinând grupului lingvistic indo-european nu s-a păstrat, deşi unele cuvinte sunt considerate de origine tracă, formând substratul limbii române. De pildă: balaur, cioară, copil, vatră… Într-o opinie, oraşul Plovdiv purta, la origine, un nume trac: Pulpuldeva. Această toponimie ar putea indica faptul că limba tracică ar fi supravieţuit migraţiei slavilor şi apoi bulgarilor veniţi de pe Volga. Religia tracă avea în centrul panteonului său pe Zalmoxis, care pentru greci ar fi fost un simplu muritor originar din Samos. Aşa consideră Herodot, informat la rândul lui de către grecii stabiliţi în coloniile de la Marea Neagră. În sec. III Diogene Laerţiu afirma în operă sa “Vieţile şi doctrinele filosofilor” că zeul suprem al tracilor ar fi fost discipol de-al lui Pitagora. Cât despre monoteismul religiei tracilor, ca şi despre asemănarea acestor credinţe cu învăţătura creştină, subiectul, deşi demn de urmărit e mult prea vast pentru a-l aborda acum. Un argument prezentat de adepţii acestor interpretări îl constituie figură mesianică, aidoma lui Isus Hristos, a lui Zalmoxis. Pe de altă parte nu se poate trece cu vedere faptul că religia tracilor era politeistă, mai multe zeităţi găsindu-şi locul în panteonul trac, cu toate că Zalmoxis reprezenta, aproape monoteist, spiritul tutelar.

Civilizaţia tracă poate fi descoperită prin vestigiile arheologice aflate pe pământul Bulgariei. Cultivau cereale şi creşteau vite. Un negoţ înfloritor îi aduceau în contact cu negustorii greci. Practicau viticultura, cu mult înainte ca Deceneu să încurajeze distrugerea viilor – dacă într-adevăr ar fi urmărit asta şi nu doar limitarea accesul atacatorilor la vie şi vin. Foarte pricepuţi în prelucrarea metalelor au lăsat podoabe de mare fineţe şi aspect estetic. Cunoşteau roata olarului. Statuile “Cavalerului trac” dovedesc meşteşugul pietrei cioplite. Zeul tracilor balcanici şi dunăreni, înfăţişat călare a fost caracterizat de inscripţiile “Invictus” (Nebiruitul) sau “Aeternus” (Veşnicul). Mormintele şi sanctuarele trace examinate de arheologii bulgari confirmă o civilizaţie înaintată. Mormântul de la Svestari (nord-estul Bulgariei) are dimensiuni impunătoare: 3,92 m. lăţime şi 4,45 m. înălţime. La Razgrad, picturile murale şi zece cariatide în basorelief ilustrează treptele spre nemurire. Necropola de la Haskovo (sud – est) are o cameră rotundă cu 3 m. în diametru, împodobită cu fresce simbolice. (Datat de la începutul sec. al IV-lea I.Hr., cu aproape 1000 de ani înainte de sosirea triburilor bulgăre, monumentul funerar conţine o inscripţie cu numele: Kozemases, nume propriu trac. Din aceeaşi perioadă datează şi mormântul tracic de la Kazanlak (centrul Bulgariei) care prezintă acelaşi tipar: o rotondă funerară cu picturi murale înfăţişând un cuplu trac, cai şi care de luptă. Plafonul a fost pictata în fresca, redând imaginea unui rege trac şi a reginei sale. Rafinamentul freșcelor şi măiestria pictorului vorbesc de la sine despre gradul de dezvoltare a societăţii trace. (Bulgarii, care recunosc vechii locuitori al Traciei printre strămoşii proprii au inclus aceste vestigii în Patrimoniul Mondial U.N.E.S.C.O.)

Tracia preromană se situa geografic la sud de Dunăre între Marea Neagră, Marea Marmara (antic: Propontida), Marea Egee, râul Mestas (antic: Nestus) din Macedonia şi râul Morava (antic: Margus) sau Morava Bulgară sau Velika Morava * din Serbia, care a reprezentat graniţa dintre Bulgaria, la est şi Serbia, la vest în perioada otomană. Provincia se învecina cu Iliria şi Macedonia. (* a nu se confunda cu râul Morava din Republica Ceha).

În primul război ilir (229-228 I.Hr.) romanii o înfrâng pe regina Tenna care recunoaşte protectoratul Romei. După 217 I.Hr. Începe primul dintre cele patru războaie purtate de Imperiul Roman împotriva Regatului Macedoniei. După războaiele ilirice şi macedonene, romanii pătrund definitiv în Peninsulă Balcanică. În Iliria înfiinţează provincia romană Illyricum (168 I.Hr.) care va exista până în anul 79 d.Hr. Macedonia devine provincie a imperiului în 146 I.Hr. A urmat Tracia, după ce legiunile ocupă în anul 29 I.Hr. Cetatea tracică Serdica, situată aproximativ pe locul unde acum se află capitala Bulgariei, oraşul Sofia, cuibărit sub poalele Muntelui Vitosa. Localitatea devine municipium fiind rebotezată de noii stăpâni Ulpia Serdica. După cucerirea romană, ţinuturile de la sud de Muntele Haemus/Munţii Balcani, organizate ca provincie romană îşi păstrează numele de Tracia, iar părţile de nord devin Moesia. Noua provincie se întindea între Marea Neagră, la sud Munţii Balcani, Dunărea la nord şi râul Drina la vest (râul ce separa Bosnia de Serbia). Moesia are subunităţi Moesia Superior la vest şi Moesia Inferior la est. În 72-71 I.Hr. Armata imperială a trecut la nord, intrând în actuala Dobroge.

După împaratul Constantin cel Mare, dioceza Thraciae din Imperiul Roman de Răsărit cuprindea şi fosta provinciei Tracia (la sud de munţii Haemus), dar şi Moesia Inferior, la răsărit de râul Vid (antic: Utus) în estul Bulgariei. Numele se păstrează – cu unele modificări teritoriale – până la sosirea bulgarilor conduşi de Asparuh (679 d. Hr.), restrânsă la partea rămasă în Imperiul Bizantin. Imperiul roman de răsărit, devenit ulterior Imperiul Bizantin va renunţa la limba latină după 640, când împăratul Heraclius I a adoptat limba greacă ca limbă oficială a imperiului. Elenizarea Bizanţului, alături de instituţionalizarea fermă a bisericii creştine au produs consecinţe majore pentru populaţiile din sudul şi, respective nordul Dunării. (Chiar şi noii stăpâni mahomedani, după ce au cucerit Imperiul Bizantin în 1453 au grupat toţi creştinii într-o singură “naţiune”, “Rum-Millet”, pusă sub autoritatea spiritual a patriarhului grec din Fanar).
După cucerirea otomană regiunea a fost numită Tracia, nume care circulă alături un noul toponim Rumelia.

În acest spaţiu vast – teritoriu şi populaţie – începe sinteza care a sudat autohtonii (traco – geto – dacii) şi latinitatea românilor. (Sunt la curent cu poziţiile actuale care contestă, cu argument diferite, atât romanizarea, cât şi latinizarea limbii pe care o vorbeau băştinaşii preromani. Nu avem nici mijloacele, nici spaţiu şi nici preocuparea pentru a aborda aici această discuţie, de altfel, deosebit de interesantă). Cu certitudine, civilizaţia superioară a Romei a prezentat mai multe elemente de atractivitate pentru pre-romani, proto-romani şi ulterior, noii români. Sub aspect lingvistic, nevoia de comunicare între diferitele grupuri de populaţie a impus adoptarea latinei vulgare, populare, vorbită de colonişti – soldaţi sau funcţionari ai administraţiei. (La fel s-a întâmplat şi mai târziu, când prezenţa imperiului otoman în ţările româneşti a determinat preluarea în lexic a unor cuvinte, de la ciorbă la bacşiş..). Atât procesul de etnogeneză, ca şi procesul de asimilare al limbii latine se întinde pe durata a 8 – 9 secole, timp suficient de îndelungat pentru că limbă vorbită de poparele băştinaşe să treacă de la etapa latină la etapa neo-latina, urmată de apariţia unei limbi străromâne, cum a denumit-o Sextil Puşcariu. Populaţiile romanice din Peninsula Balcanică – la sud, dar şi la nord de Dunăre, în spaţiul carpatic – au asimilat deja o limbă neolatină, ramificata ulterior în dialectele daco-roman, aromân, meglenoromân şi istroromân. O dovadă indirectă pare a fi împrejurarea că elenizarea Imperiului Bizantin, dominant în spaţiul sud- est European nu a izbutit să “grecizeze” o limbă care se consolidase deja. Primele cuvinte, de început, ale limbii române, păstrate graţie cronicarului Theofilact din Simocatta (570-640) au fost: “Torna, torna, fratre”. Vorbele, aproape mitice au fost tălmăcite şi răstălmăcite de atunci, dar nu s-a insistat îndeajuns asupra faptului că strigătul unui umil însoţitor de catâr a fost înţeles, nu de unul sau doi dintre camarazi, ci de toată formaţia militară care a intrat în panică datorită strigătului. Deducem că populaţia era neolatină, că se îndeletniceau şi cu războiul, vorbind o “limbă părintească” – precizează cronicarul – pe care destui de mulţi o înţelegeau.
Originea romană s-a păstrat în endonimul folosit de aceste populaţii care se identificau ca “romani” sau “rumâni”; în cazul grupului aromânesc: “armân” sau “aromâna”. Unitatea formată pe ambele maluri ale fluviului nu a fost spartă decât mai târziu, după formarea statelor balcanice. De fapt, la nordul Dunării s-a reuşit asimilarea slavilor, în timp ce în sudul dunărean, noii veniţi au izbutit, în timp, dislocarea romanicilor şi slavizarea altor populaţii, cum au fost protobulgarii.

Grup etnic de origine turcică, cu elemente scitice, bulgarii ajung în Peninsulă Balcanică în sec. al VII-lea, sub conducerea lui Asparuh. Acesta, însoţit de membrii clanului sau (clanul Dulo) Asparuh părăseşte Bulgaria de pe Volga pentru a se stabili un timp în Delta Dunării, pe insula Pence, situată între braţele dunărene Sulina şi Sfântul Gheorghe, probabil pe grindul Caraoman. Clanul Dulo a fost apreciat de istorici la 30.000 până la 50.000 de oameni. Conducătorul clanului era mezinul hanului Kubrat, cel care a întemeiat la est de Volga, în anul 632, confederaţia Bulgaria Mare. Imperiul Bizantin a recunoscut noul stat trei ani mai târziu. Sub atacurile kazarilor, partea estică a statului se prăbuşeşte, ceea ce pare să fi determinat plecarea lui Asparuh şi a războinicilor săi. Intrând în Moesia – atraşi cu siguranţă de strălucirea Bizanţului – bulgarii înfrâng trupele imperiale la Ongala (localizare incertă) în anul 680. Un an mai târziu, învingătorii trec Munţii Balcani (Haemus) în Tracia. Împăratul bizantin Constantin al IV-lea a semnat un tratat prin care a recunoscut formaţiunea statală a bulgarilor, angajându-se să plătească un tribut anual. Hanul şi însoţitorii săi vorbeau o limbă turcică şi practicau o religie şamanică. În spaţiul suddunărean, bulgarii de pe Volga întâlnesc populaţiile slave, sosite, în acelaşi spaţiu cu câteva decenii mai înaintea lor, prin anul 602, venind dinspre Panonia şi Dunărea mijlocie. Slavii s-au amestecat cu traco-romanii din regiune, formând aşezări permanente, practicând agricultura dovedindu-se foarte interesaţi de pământul balcanic. Din cele 27 de triburi slave menţionate de istorici, 14 se stabilesc pe teritoriul actualei Bulgarii, 9 în spaţiul sârbocroat, iar alte 4 triburi în Slovenia de azi. Stabiliţi printre aşezările slavilor, protobulgarii, cu un puternic instinct războinic au izbutit să întemeieze şi să menţină un stat propriu. Nu au reuşit însă să-şi păstreze personalitatea etnică şi limba turcică.

În mozaicul de populaţii al Balcanilor, cu populaţii trace, slave, traco-romane şi traco- bizantine, cu greci şi colonişti latini, protobulgarii se găseau în inferioritate numerică. Prea puţini ca să participe la etnogeneza neo-bulgarilor rămân dominanţi din punct de vedere militar, dar vor sfârşi prin a fi asimilaţi de slavii în mijlocul cărora nimeriseră. În cele din urmă adoptă limba slavilor. Deşi au îmbrăţişat creştinismul – religia oficială a Imperiului Bizantin s-au considerat bulgari, recunoscând ascendenţa înaintaşilor veniţi de pe Volga, mai mult, şi-au numit statul: Bulgaria. Slavizarea a fost treptată, reproducând în spaţiul balcanic, acele procese de sinteză etnică care se manifestaseră şi în Europa apuseană. Până în prezent îşi asumă o identitate slavă, deşi îşi recunosc elementul turcic (din vechea Bulgărie de pe Volga) şi, totodată elementul tracic (populaţia care popula locurile înainte de sosirea lor). Analizele genetice recente au evidenţiat că urmele protobulgare sunt slabe sau chiar inexistente în A.D.N.-ul populaţiei bulgare contemporane.

Asparuh va fi recunoscut ca întemeietorul Primului Ţarat Bulgar (iniţial hanat) bucurându-se de o domnie lungă (681-701). A contribuit la fondarea localităţilor Pliska (prima capital a ţaratului) şi Silistra (latin. Durostorum, rom. Darstor). Kuber, unul dintre fraţii lui Asparuh s-a stabilit în Macedonia. Acest episod istoric, alături de scurtă şedere a protobulgarilor în nordul Dobrogei sunt cele două date care ar justifica până acum revendicarea de către bulgari a Sciției minor (Dobrogea), ca şi a Macedoniei, rămasă până acum o “Basarabie a bulgarilor”, ca urmare a unor realităţi istorice, comparabile până la un punct cu cele din partea răsăriteana a voievodatului Moldovei.

Sub conducerea hanului Krum (803-814) teritoriul Bulgariei dunărene se dublează. Într-una din ipoteze, preferată de istoriografia bulgară, marele han s-ar fi născut în Macedonia, ca fiu al lui Toktu – conducător între 766-767– şi Lana (Svetlana?), probabil de origine slavă. A luptat cu bizantinii, dovedindu-se în luptă un bun strateg, iar, după victorii, un sălbatic sângeros. După ce l-a ucis pe împăratul Nicefor I Genikos, hanul i-a “recoltat” craniul, pe care a ordonat să fie încrustat cu argint, servindu-se de “obiect” să bea vinul, ca dintr-o cupă preţioasă. Potrivit unei legende ar fi dispus distrugerea viilor cu struguri de mavrud, soi tracic, aşa cum, potrivit altei legende, recomandase înainte, şi Burebista de peste fluviu. Conflictele militare cu Bizanţul au continuat. Krum a dat poporului primul cod de legi bulgăr, prin care oferea protecţie păturilor sărace. Krum a fost primul care a strâns la un loc, în statul pe care l-a centralizat, pe protobulgari, dar şi triburi slave. Înaintea morţii se pregătea să atace Constantinopolul, dar n-a mai apucat.

Boris I al Bulgariei (Sursa; ro.orthodoxwiki.or )

Hanul Boris I (după botez Mihail) a fost recunoscut (852-889) drept suveranul care şi-a creştinat poporul. Decizia lui nu a fost lipsită de motive politice. Ca şi Constantin cel Mare a înţeles că numai pe o religie comună ar putea asigura unitatea imperiului, în condiţiile unei populaţii foarte “tărcată”, din punct de vedere etnic, separată religios şi lingvistic. Mai întâi s-a îndreptat spre Roma, temător de o prea mare influenţă a Imperiului bizantin. Pentru a-l determina să renunţe, împăratul Mihail al Constantinopolului a atacat Bulgaria, dar se oferă să renunţe la mijloacele războiului, dacă Hanul Boris acceptă să se boteze “răsăritean”, iar nu “apusean”. Îl ademeneşte şi cu restituirea unor pământuri macedonene. În anul 864, suveranul bulgarilor primeşte la Constantinopol botezul, nașul fiind însuşi împăratul Mihail. În 870 obţine şi autocefalia, biserica ortodoxe bulgara fiind recunoscută de sinodul constantinopolitan.În anul 885 le oferă refugiu, învăţăceilor lui Chiril şi Metodiu – cărturari şi diplomaţi bizantini, cărora le datorăm alfabetul chirilic – care vor ajuta la crearea centrelor religios- culturale şi la dezvoltarea limbii slave. Această limbă, cu noul alfabet chirilic, împodobită de cărturari înlocuieşte limba greacă, ajungând limba oficială a hanatului bulgar. Îmbrăţişând creştinismul, Boris se simte dezlegat de poverile lumeşti, retrăgându-se într-o mănăstire. Îşi numeşte succesorul în persoana lui Vladimir, fiul său cel mare, păstrându-şi însă dreptul de a guverna. Vladimir, aliat cu o parte din nobilime repune în drepturi vechea religie şamanică (tengriism-ul). Bătrânul Mihail/Boris, ataşat profund de învăţătura creştină decide că era momentul să revină la putere pentru a restaura religia lui Hristos. Acum intervin momente de un dramatism tragic: îşi prinde fiul apostat şi dispune să i se scoată ochii, pentru a–l îndepărta de la orice revenire politică. (Infirmii nu puteau accede la tron). Simion, cel de-al treilea fiu, ajunge noul conducător. Ţarul cel nou, mută capitala la Presla, înlocuieşte clerul bizantin cu preoţi bulgari, iar cu sprijinul sinodului bulgăresc din Preslav a schimbat liturghia în limba greacă cu slujba în limba slavă (bulgară). După asigurarea unui succesor loial şi realizarea reformelor, marele han se întoarce în chiliile mănăstirii unde îşi dă sfârşitul cel de obşte pe data de 2 mai 907. Canonizat de biserica ortodoxă bulgară, fiind considerat “Întocmai cu apostolii”, Sfântul Boris este sărbătorit pe data de 2 mai.

Sub Simion cel Mare (893-927) hanatul bulgar se extinde teritorial, devenind pentru o vreme, cea mai puternică formaţiune statală din răsăritul Europei. Hanatul devine târât, iar Simion adoptă titlul de împărat/ţar, în locul titulaturii de cneaz. Preslav, noua capitală se considera că rivalizează cu însuşi oraşul lui Constantin cel Mare de pe Bosfor. Domnia lui Simion I a adus prosperitate şi o remarcabilă dezvoltare culturală. Se traduc texte creştine fundamentale. Întreaga perioadă a fost numită “Epoca de Aur” a culturii bulgăre.

Primul Imperiu Bulgar va lupta împotriva Croaţiei şi Serbiei, după ce făcuse faţă invaziilor maghiarilor, pecenegilor, chiar şi a ruşilor (kieveni) conduşi de prinţul Sviatoslav Igorevici. Seria lungă de campanii slăbesc foarte mult statul bulgarilor, situaţie de care bizantinii nu întârzie să profite. În 971 trupele imperiale ocupă capitala Preslav şi îl capturează pe ţarul Boris al II-lea, căruia îi ridică titlul de împărat, oferindu-I totuşi, “galant”, un titlu de magistros. Moare în captivitatea “poleită” pe care i-o “oferise Bizanţul. Parte din Tracia şi Moesia inferioară revine Imperiului, dar sunt puse sub conducerea unor guvernanţi bizantini. Umilinţa la care a fost supus suveranul lor nu i-au descurajat pe bulgari care au continuat rezistenţa. Sub ţarul Samuil (977-1014), bulgarii reuşesc să-l învingă pe Vasile al II-lea din dinastia macedoneană. Nepot al împăratului Constantin VII Porfirogenetul, bazileul Vasile se arata determinat să refacă imperiul bizantin. Urzelile şi promisiunile împăratului l-au determinat pe Vladimir să se creştineze, împreună cu întreg poporul său, conducătorul bizantin oferindu-i de soţie pe sora sa Ana – o veritabilă încuscrire politico-ideologică. De atunci Rusia (Kieveana) dobândeşte o identitate creştină, întărită de punerea bisericii ruse sub ascultarea Patriarhiei de la Constantinopol. Vasile al II-lea îi oferă sprijin şi ducelui Athum, succesorul voievodului Glad din Banat. După eşecul din anul 986 când atacul asupra Sofiei a fost respins, Vasile al II-lea nu încetează presiunea militară. În 1014 îi învinge definitiv pe bulgari. După luptă, împăratul ordonă să li se scoată ochii celor 14.000 de prizonieri de război, lăsând un singur ochi câte unui bulgar din o sută, chiorii urmând să-I conducă pe cei rămaşi în viaţă, înapoi, la ţarul Samuil. Acesta, copleşit de înfrângere şi de atrocităţile comise de soldaţii bizantini, face un atac de cord care îi este fatal. De atunci, suveranul bizantin a rămas în istorie sub numele de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (“Ucigaşul de bulgari”). Ne interesează Vasile Bulgaroctonul şi pentru alte măsuri pe care le-a luat. Astfel, când a ordonat să fie reînfiinţată Arhiepiscopia de Ohrid, fosta “Justiniana Prima”, edictul imperial a dispus ca acest centru ortodox să cuprindă “… şi toţi vlahii din Bulgaria”. Până în 1018, cetăţile bulgăreşti se preau, rând pe rând, încetând rezistenţa. Primul Imperiu/Ţarat Bulgar îşi încetează existenţa.

Imperiul bizantin îi pacifică pe bulgarii care, pentru mai bine de 150 de ani, nu încetaseră să lupte.

În acest răstimp, cele câteva răscoale izbucnite nu au ameninţat Bizanţul, dar ne interesează pentru a-i cunoaşte pe vlahi, neo-romanii din Bulgaria. Prima răscoală, din 1040 a fost condusă de Petrus Deleanus, al cărui nume e consemnat fie Petre Deleanu, fie Dolian (u). Cronica lui Kedrenos precizează că era fiul lui Romanus. Urmează în 1066 revolta lui Niculitzas (Niculita?) din Tesalia, posibil, conducătorul cetăţii Larissa. Participă şi vlahii şi bulgării. Deşi cuceresc câteva cetăţi, revolta eşuează, Niculita fiind arestat. (Va fi eliberat din captivitate în 1068 de către noul împărat Roman al IV-lea Diogenes). Nici răscoala din 1073 condusă de Constantin Bodiu nu aduce schimbări politice. Astfel, mişcările de contestare a autorităţii bizantine se remarca printr-o colaborare a etniilor de “bulgaroi” sau de “romaioi”, dar şi a altor populaţii balcanice, în condiţiile afirmării prezenţei istorice a vlahilor (aromâni).

Răscoala condusă de fraţii Petru şi Ioan Asan – revoltă începută împotriva înăspririi obligaţiilor fiscale introduse de Isaac al II-lea Anghelos – avea să producă consecinţe importante, afectând viaţă imperiului; în final, a făcut posibilă apariţia „Țaratului Româno-bulgar”. Cei doi fraţi încearcă mai întâi să prezinte curţii imperiale doleanţele neamului lor. Creşterea exagerată a fiscalităţii pentru vite şi oi îi afecta direct pe ciobanii valahi., aşa că petiţionarii solicită o reducere. În plus vor solicita împăratului să le recunoască o toparhie unde să-şi organizeze existenţa autonomă. La curtea imperială cei doi valahi sunt priviţi dispreţuitor, iar unul dintre ei a fost pălmuit. Încercarea de a dialoga a luat sfârşit fără niciun rezultat, delegaţii plecând cu sentimentul umilinţei. Reveniţi la Veliko Tarnovo, conducătorii comunităţii îl invocă pe Sfântul Dumitrie, mucenicul lui Hristos, reuşind să-şi determine consângenii să îmbrăţişeze scenariul războiului.

Revolta fratilor Petru si Asan

Recunoscuţi ca militari viteji, vlahii se bucură de sprijinul bulgărilor, împrejurare care a imprimat un caracter multinaţional al războiului declanşat împotriva forţelor bizantine. În 1185 popoarele Balcanilor se ridică la luptă. Cel mai mare dintre fraţi, Petru (sau Kalopetru) se proclamă împărat, îşi pune corona pe cap şi poartă pantofi roşii (însemnele puterii). Urmează trei campanii militare, fără ca împăratul bizantin Isaac Anghelos să-i poată înfrânge pe valahi şi aliaţii lor. În 1188 imperialii o iau prizonieră pe soţia unuia dintre Asănești, pe care o vor elibera la schimb, odată cu predarea lui Ioniţă, cel de-al treilea frate; foarte curând, acesta izbuteşte să fugă. Cronicarul Nicetas Choniates (1155-1217) precizează că nici măcar contraofensivele victorioase ale bizantinilor nu au înfrânt noul imperiu. În 1190 Ţaratul Vlaho-Bulgar obţine independenţa, încetând să mai plătească tribut imperiului. Din punct de vedere teritorial, împăratul Petru avea autoritate în Bulgaria şi părţi din Serbia, Albania şi Macedonia. La un moment dat, Petru şi Ioan Asan trec Dunărea, de unde în urma înţelegerilor cu muntenii se întorc în sud în capul unei oştiri valaho-cumane care va întări forţa militară a răsculaţilor din Balcani. Asăneștii îşi stabilesc capitala la Tarnovgrad (Veliko Tarnovo), oraşul dobândind, în scurt timp, renumele de „A treia Romă” sau  „Al doilea Constantinopol”. Pe malurile râului Iantra, cetatea adăpostea 21 de biserici, reşedinţa conducătorilor, iar în vârful muntelui se înaltă impresionantul palat patriarhal. Tarnovgrad va fi recunoscut ca unul dintre marile centre culturale ale Bulgariei medievale.

Petru a fost asasinat în 1196, iar câţiva ani mai târziu şi Ioan sfârşeşte ca urmare a unui complot. Dinastia valahă a Asăneștilor continuă cu domnia lui Ioniţă Asan “Caloianul” (În Muntenia, un ritual cântat, aducător de ploaie purta numele de “Caloianul “şi s-a menţinut până în ultimele 6 -7 decenii, cam până la colectivizarea satului românesc.) Ioniţă este de fapt un diminutiv pentru Ioan, iar Caloian a fost tradus din greceşte ca “Ioan cel Frumos” sau “Ioan cel Bun”. În ceea ce-i priveşte pe bizantini, aceştia, din motive uşor de înţeles au preferat să-l numească “Câinele Ioan”. În timpul conducerii sale (1196 – 1207) Ioniţă Caloian a păstrat aceeaşi atitudine, intransigentă, hotărâtă şi agresivă în raport cu Imperiul Bizantin. A încercat să treacă la catolicism – sau, poate, tentativa a reprezentat doar o stratagemă nesinceră de a-şi atinge ţelurile – intrând în corespondenţa cu papa Inocenţiu al II-lea. A intervenit în Serbia, luptând împotriva regelui Emeric al Ungariei pentru a reinstala pe tronul Serbiei, pe Ştefan Nemanjic, protejatul sau. În 1201 a cucerit Konstanteia în Tracia, a preluat Varna de la bizantini.În 1202 ocupa cea mai mare parte a Macedoniei. După constituirea în 1204 a Imperiului Latin al Constantinopolului a încercat o apropiere de cruciaţi, dar a fost refuzat, sfârşind prin a lupta împotriva lor.Cu această ocazie a cucerit Plovdivul. (O fiică a sa, Maria de Bulgaria s-a căsătorit cu Henric I de Hainaut, al doilea împărat al Imperiului Latin de Constantinopol împăratul latin, ajungând prin căsătorie împărăteasa imperiului). În războaie s-a bazat pe luptători valahi, bulgari şi cumani. (De altfel, a fost căsătorit cu o prinţesă cumană numită Ana). Moare asasinat în anul 1207.

După moartea Caloianului, pe tron se urcă cumanul Boril (1207-1218) iar Asăneștii nu revin decât după încetarea domniei lui, odată cu alegerea noului împărat Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Îi urmează, în ordine cronologică: Caliman I Asan (1241- 1246), Mihail al II-lea Asan (1246 – 1256) – fratele vitreg al lui Caliman, Caliman al II-lea Asan (1256-1257), Mito Asan (1257-1258) care, probabil a luat numele Asan prin căsătoria cu fiica lui Ioan Asan al II-lea. Ultimul împărat este fiul lui Mito care domneşte sub numele Ioan Asan al III-lea (1270-1280). Către sfârşitul sec. al 13 dinastia Asăneştilor se stinge, lăsând amintiri istorice măreţe, dar şi îndoieli ce urmează să fie lămurite. De-aci încolo dinasticii se bulgarizează.

Istoriografia bulgară respinge ipoteza originii vlaho-romane a Asăneștilor, considerând că nu le putem atribui altă identitate decât bulgaro-cumană, concluzionând că structura imperială pe care aceştia au condus-o de la Târnovo nu este decât „Cel de-al II-lea Ţarat Bulgar”, adică o realizare istorică exclusivă a bulgarilor. Istoricii români au caracterizat însă, consecvent, Ţaratul româno-bulgar ca primul (şi singurul) imperiu întemeiat vreodată de către români. Nu se poate nega însă participarea vlahilor la evenimentele începute în 1185 cu o răzmeriţă anitibizantină. La fel, nu se poate tăgădui participarea bulgarilor. Un popor “asănesc” nu a existat, o astfel de sinteză nu s-a putut întrupa în mai puţin de două secole. Caracterul multietnic al mişcării apare în sursele istorice. Noul imperiu, apare în linii generale ca un stat vlaho-bulgaro-cuman. De altfel, întemeietorii Petru şi Asan şi-au mobilizat luptătorii susţinând: “Dumnezeul bulgarilor şi al valahilor a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de mult…”.

Nicetas Choniates, martor al evenimentelor, dar şi alte surse bizantine sau latine recunosc rolul elementului vlah/românesc: revolta a fost începută de vlahi (blachi); Petru şi Asan aparţineau de neamul vlahilor; când vine vorba de bulgari îi menţionează pe numele lor, prezentând distinct cele două popare neînrudite care convieţuiau în acelaşi teritoriu; Petru e numit “împărat al valahilor şi a celei mai mari părţi a bulgarilor “(“Blacorum et maxime partis Bulgarorum domines”); Petru este imperator al vlahilor şi cumanilor; arhiepiscopul de Tarnovo se consideră: “Bulgariae et Blaciae Primus”.

Papa Inocenţiu al III-lea îi scrie în 1204 lui Ioniţă Caloian ca unui „rege al bulgarilor şi vlahilor” (Bulgarorum et Blacorum res “; Ioniţă însuşi se intitula “Imperator omnium Bulgarorum et Blacorum”. Nu e plauzibil ca toţi aceşti contemporani ai războaielor se se înşele în privinţa deosebirilor dintre vlahi şi bulgari, mai ales că unii dintre cronicari se refereau deseori la alte popoare, ca pecinegi, greci, cumani pe care îi desemnau şi îi distingeau corect. Spre exemplu, una din listele robilor vânduţi după căderea în prizonierat menţionă un număr de robi: “din neamul vlahilor de la Târnova”. Rabinul Benjamin de Tudela din Navarra, călător la sudul Dunării (1150), în Grecia şi Constantinopol nu vedea nicio diferenţă între valahii din nordul Dunării şi sudul Dunării.

De interes:

Papa Inocențiu al III-lea către Ioniță Asan Caloian (Decembrie, 1199) …recunoscut cu descendență latină

Prima jumătate a sec. al XIV-lea găseşte sudul şi nordul dunărean ocupate cu războaie. Statele formate în acest spaţiu – România, Bulgaria, Serbia, Ungaria (care avea o uniune personală cu regatul Croaţiei) căuta să-şi apere hotarele sau să le extindă în defavoarea vecinilor. O istorie complicată, cu alianţe repede schimbate, în funcţie şi de campanile militare în desfăşurare, dar şi cu prietenii la fel de schimbătoare. Ţaratul bulgar, care depăşise frontierele Bulgariei contemporane atacă Serbia de Vest. Şerbia, la rândul său era preocupată de Macedonia.

Basarab I

Basarab I, Întemeietorul Ţării Româneşti (n.1270-m.1352) îl ajută pe ţarul bulgar Mihai Sisman în lupta cu Imperiul Bizantin din 1323. Cronica nu menţionează numele voievodului muntean, dar precizează faptul că o însemnată oaste de “ungro-vlahi” participă la lupte. În 1310, Basarab era deja voievodul Ungro-Vlahiei, adică Vlahia de lângă Ungaria; indicaţie geografică necesară pentru a o distinge de Vlahiile balcanice. Îi mai acordă sprijin şi în 1330 la Verbudjd (azi oraşul Kinstendil, Bulgaria) pentru a respinge atacul sârbilor conduşi de Ştefan Uros al III-lea. Câştigă sârbii, iar Mihai Sisman, rănit în bătălie va înceta din viaţă.

Basarab I se încuscreşte cu ţarul Sisman, cândva înainte de 1322, căsătorind pe fiica sa Teodora cu Ioan (Ivan) Alexandru, nepotul ţarului. Începe destinul fabulous al prinţesei Teodora a Valahiei care ajunge ţarina a Bulgariei, mama ţarului bulgar Ioan (Ivan) Stratimir şi care pleacă la Domnul, după intrarea la mănăstire, cu numele monahal Maica Teodora. Prinţesa valahă a fost canonizată de biserica ortodoxă bulgară că Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, cu ziua de prăznuire 28 octombrie. Nu face parte din sinaxarul bisericii ortodoxe române, deşi au existat mai multe propuneri de a fi trecută în calendarul românesc. Ierarhi contemporani, între care fostul mitropolit al Olteniei, I.P.S. Nestor Vornicescu, membru de onoare al Academiei Române au sprijinit propunerea canonizării sale şi la noi. Preotul Stănciulescu – Barda, care îi dedică un studiu hagiographic o vedea ca pe “o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei o zideşte la temelia statului român “. Într-adevăr, Basarab a pus temelia Ţării Româneşti, iar fiul său Nicolae Alexandru- fratele Teodorei – îi succede la tron. Prin alianţă matrimonială cu dinastia bulgară, Basarab îşi asigură liniştea la sud de Dunăre, iar după înfrângerea la Posada a regelui Carol Robert de Anjou obţine emanciparea ţării sale de sub tutela coroanei maghiare. O ipoteză de lucru (ce urmează a fi confirmată de noi cercetări) afirma că Roxandra, sora viitoarei “tărâţe” ar fi fost căsătorită în sud-vest, cu prinţul sârb Ştefan Deceanski. Pericolele care puteau veni din partea puterilor timpului nu s-au materializat. Rusia trăia consecinţele invaziei mongole după bătălia de pe râul Kalga (1223), fără a prezenta atunci o ameninţare. Polonia era departe, izolată prin tamponul pe care îl constituia Moldova medievală. În campania din 1343-1345, Basarab a ocupat teritoriile de la nordul Dunării, în ceea ce a fost prima Basarabie obţinând astfel controlul pentru o vreme a coridoarelor de invazie. Cum putem privi deciziile voievodului muntean altfel decât ca o strălucitoare intuiţie geopolitică care a asigurat dăinuirea Ţării Româneşti. Un document menţionează cum un tânăr nobil cuman i-ar fi spus unui nobil maghiar că regii lui nu se ridică nici până la glezna lui Basarab…

De interes:

Video: Eveniment închinat destinului fabulos al CUVIOASEI TEOFANA BASARAB, prinţesa valahă ajunsă ţarină la sud de Dunăre, în Bulgaria

Domniţa Teodora se naşte la Curtea de Argeş (n.? – m. 1352) din căsătoria lui Basarab I cu doamna Margareta. Creşte în capitala Ţării Româneşti, fiind educată aici potrivit statului ei princiar, învăţătura care îi va permite să-şi îndeplinească datoriile de suverană a bulgărilor. Este alături de soţul ei în timpul campaniilor militare din Tracia de Nord, contra Imperiului bizantin, împotriva Serbiei şi, mai târziu, împotriva Imperiului Otoman care-şi croia drumul în Peninsulă Balcanică. Nu cunoaştem data căsătoriei cu Ioan (Ivan) Alexandru (ţar al Bulgariei între 1331 – 1371). Acesta era fiul lui Stratimir de Kran, despotul Vidinului şi a Petritei, sora lui Mihai Asan al III-lea al Bulgariei. El însuşi a condus ca despot (guvernator autonom al unui ţinut din Imperiul Bizantin), având reşedinţa la Loveci (fosta aşezare tracă Melta, româneşte Lovcea). Prinţesa Teodora sprijinit la Loveci o adevărată şcoală culturală unde se traduc şi se copiază manuscrise creştine de la Muntele Athos sau literatură creştină bizantină. Traducerea bulgară a “Cronicii lui Manases (“Manasievata Letepis” 1333-1345) se afla acum în Biblioteca Vaticanului; Tetraevanghelia lui Ioan Alexandru (1355-1356) se păstrează la Londra, în fondurile British Library; Psaltirea Tomic (1360) este la Moscova; singura, Psaltirea de la Sofia (1337) a rămas în Bulgaria. Cuplul Teodora şi Ioan Alexandru au împreună patru copii: Mihai Asen al IV (Asan pe bulgăreşte)), Ioan (Ivan) Stratimir, Ivan Asen al IV-lea şi o fată cu numele Vasilisa (Tamara?). Aceşti nepoţi de fiică ai voievodului Basarab vor fi, la rândul lor, conducători: Mihai Asen al IV-lea va fi asociat la domnie între 1332-1354, Asan al IV-lea, asociat la domnie 1337-1349, iar Ioan Stratimir va conduce Ţaratul de Vest cu capitala la Vidin, între 1356 – 1397.

Povestea cu zâne a prinţesei valahe ia sfârşit repede, dar dobândeşte trăsăturile şi intriga unui film istoric, produs la Hollywood. Iată faptele: Ivan Alexandru preferă o evreică tânără, cu numele de Sara (ţarina între 1349-1371). Familia Sarei aparţinea prosperei colonii evreieşti din Târnovo; la finele sec. al XII-lea controlau comerţul Bulgariei cu Veneţia). Din porunca ţarului, evreica a fost botezată cu numele primei soţii, respectiv Teodora. Prin acest vicleşug, supuşii suveranului erau induşi în eroare cu privire la schimbarea intempestivă a soţiilor, menţinând impresia că “țarina” lor continuă să fie aceiaşi Teodora a Valahiei, pe care ei o respectau şi o iubeau, considerând-o “plină de virtuţi”. Din căsătoria cu Sara se naşte Ivan Sisman al III-lea, numit ulterior conducător al Târâtului de Est cu capitala la Tarnovo. (Ocupat de turci în 1393). Adevărata ţarină Teodora (Basarab) trăieşte o dramă personală: Ivan Alexandru o îndepărtează de la curte în 1345, retrăgându-se într-o mănăstire la cererea ţarului sau, poate, din propria convingere. După ce copilul ei, Ivan Stratimir ajunge conducătorul Ţaratului de Vest, maica Teofana, de-acum călugăriţă, se alătură acestuia. Singurele mănăstiri care funcţionau în împrejurimile Vidinului şi unde monahia Teofana s-ar fi putut retrage erau Mânăstirea Izvorski (fondată în sec. XII) şi Mânăstirea rupestră Albotina (care exista în timpul lui Stratimir). Românii din Bulgaria se adună încă la Albotina a doua zi după Învierea Mântuitorului. Tradiţia orală a locurilor a reţinut că acolo a vieţuit Teofana, această biserică în piatră fiind… “Mănăstirea Teofanei”. (Toponimul Albota, Albotina e întâlnit şi pe teritoriul de la nord de Dunăre în Muntenia).

Din unele surse rezultă că Sfânta Cuvioasa Teofana a fost canonizată încă din 1371 de către mitropolitul Ioasaf de Vidin, ierarh care ţinea de Patriarhia Constantinopolului, în urma unei schisme cu Patriarhia de Târnovo. Moaştele cuvioasei au fost aşezate în catedrala din Vidin unde au rămas până la căderea oraşului în mâinile otomanilor. În anul 1520, Suleiman Magnificul a dispus mutarea moaştelor la Ţarigrad – alături de racla Sfintei Paraschiva – dar, după un popas la Belgrad li se pierde urma.

Teodora de Valahia, ţarina Bulgariei, monahia Teofana, toate rolurile jucate în viaţă de fiica voievodului Basarab se împreună în recunoaşterea cea mai înaltă: aceea a celui dintâi monah român cunoscut cu certitudine., chiar dacă doar biserica bulgară i-a recunoscut sfinţenia. De altfel – dar aceasta e o altă temă – biserica ortodoxă romană recunoaşte o serie de alţi sfinţi – daco-romani sau români – care au fost martiri în Bulgaria, la sud de Dunăre, cu toate că tomosul de canonizare al Sfintei Teofana întârzie…

Ioan (Ivan) Stratimir, nepotul de fiică a lui Basarab conduce Ţaratul bulgar de Vest între 1356-1395. Se căsătoreşte cu Ana de Valahia, fiica lui Nicolae Alexandru al Ţării Româneşti, fratele mamei sale. Căsătoria între verişori, din motive politice era comună în alianţele matrimoniale şi cel mai adesea nu purta un impediment legal şi nici un tabu moral, ca în zilele noastre; era de fapt o cutumă acceptată în estul, ca şi în vestul Europei. Ana continuă şcoala medio-bulgară de la Vidin, probabil sub îndrumarea soacrei sale. În această perioadă se întocmeşte la Vidin un “Florilegiu” (sinaxar) cu vieţile femeilor sfinte (azi la Biblioteca Universităţii din Graz). Ioan şi Ana îl au ca fiu pe Constantin al II-lea (m.1422) care îşi întinde stăpânirea la vest de râul Timoc, sprijinit de Mircea cel Bătrân, el însuşi nepot al domnului Nicolae Alexandru. Stratimir se confruntă cu ungurii conduşi de Ludovic I Angevinul (fiul lui Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada). Ţaratul de la Vidin a fost ocupat de cruciaţii maghiari (1395) regiunea fiind anexată la regatul unguresc ca “Banatul Bulgariei”. Stratimir şi Ana rămân în Croaţia timp de 4 ani ca ostatici ai maghiarilor. Intervine în ajutorul lor Vladislav I (Vlaicu Vodă), fratele Anei, dar şi văr şi cumnat cu Stratimir care îi readuce pe tronul domnesc de la Vidin. În 1396 se consumă ultimul act al “dinastiei Basarab”, aripa sud-dunăreană… Armata ţarului a fost învinsă de trupele turceşti. Stratimir şi Ana dispar din naraţiunile cronicarilor. Lunga noapte otomană coboară asupra întregii Bulgării. În Munţii Rodopi, o parte din populaţie e islamizată. Astăzi sunt cunoscuţi drept “pomaci” (bulgari musulmani), vorbitori a unui dialect bulgar pe care turcii îl numesc încă “limba pomaca”. În cazul altor populaţii din Balcani se aplicau metode diferite. Ioan D. Caragiani menţionează un episod foarte interesant din timpul ocupaţiei otomane. În volumul “Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică” (scris în 1891, publicat abia în 1929) Caragiani povesteşte cum un mare vizir, căzut în dizgraţie s-a temut să nu fie scurtat de cap de către sultan, aşa că se refugiază într-o comunitate de aromâni/vlahi din zona montană. Când vine potera, vlahii îl ascund într-o claie de lână, declarând că nici măcar nu l-au văzut; un act de un curaj nesăbuit. Cum se mai întâmplă în viaţa reală, zarurile cad, câteodată şi altfel: luminatul sultan îşi schimbă poziţia, rechemând “proscrisul” la Înalta Poartă. Reinstalat la conducere, mare vizir a fost recunoscător aromânilor, aşa că, pentru a le mulţumi, îi întreabă cum poate să-i răsplătească. Ei bine, aceştia, au cerut “necerutul”. Vlahii pretind înlesniri de comerţ şi repartizarea de păşuni montane pentru păstorit, dar au mai impus că “ori de câte ori o autoritate musulmană ar fi intrat în localitatea lor, la plecare să-şi despotcovească caii, să scuture potcoavele să le cureţe şi doar după aceea să le pună la loc, astfel încât nici măcar un fir din pământul lor să nu fie înstrăinat”. Poate că povestea lui Ioan Caragiani să explice, cel mai convingător, rezilienţa românilor din Balcani, ataşamentul pentru ţinuturile pe care le-au locuit.

Pentru aproape cinci veacuri de dominaţie musulmană, Bulgaria va fi depopulată, populaţia alegând să emigreze, mulţi îndreptându-se spre nord în Muntenia creştină. Numai în 1445, domnitorul Ţării Româneşti Vlad Dracu accepta 12.000 de bulgari, colonizaţi cu toţii în satele din apropierea Dunării. Biserica bulgară trece sub Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, deşi arhiepiscopia autonomă de la Ohrid avea să supravieţuiască.

O trecere în revistă a relaţiilor româno-bulgare de-a lungul secolelor a fost elaborată de către P.P.Panaitescu şi publicată în 1944, patru ani după semnarea Tratatului de la Craiova prin care România restituia Bulgariei regiunea Cadrilaterului sau Dobrogea de Sud.

Limba bulgară de azi a suferit influenţa limbii române atât în structura gramaticală, cât şi în fondul de cuvinte. Bulgara e singura dintre limbile slave care are articolul hotărât la sfârşitul cuvântului. Influenţa slavei în lb. Romană înseamnă, în primul rând, limba slavo-bulgară. Istoricul P.P.Panaitescu, referindu-se la îndelungatele legături dintre români, slavi şi bulgari vorbeşte despre o comunitate de muncă. Limba bulgarilor a creat condiţiile de colaborare între romani şi slavii ortodocşi sud-dunareni şi prin preluarea “liturghiei slave” de către români, ceea ce a însemnat adoptarea limbii vechi bulgăre, vorbită în sec. al IX-lea. Datorită dinamicii politico-militare, cele două etnii au luptat, că aliaţi, împotriva oricărui pretendent ameninţător, inclusiv împotriva maghiarilor, grecilor sau sârbilor. După elenizarea Imperiului Bizantin, grecii au găsit în biserica instrumentul de elenizare deopotrivă a valahilor din Pind, a bulgarilor, a sârbilor sau a românilor, împrejurare care a favorizat o coalizare a celor vizaţi.

Pomelnicul “sinodic” de la Târnovo al ţarului Boril înregistrează şi domni creştini de peste Dunăre sau din Moldova. Vlad Ţepeş (1456-1462) a avut câteva incursiuni în sud. Neagoe Basarab (1512-1521) – însurat cu o prinţesă din Serbia susţine cu donaţii biserica ortodoxă din Peninsula Balcanică. Mihai Viteazul a intervenit dincolo de Dunăre, iar mulţi bulgari au ales să lupte în trupele sale. Personalitatea domnului român apare evocată în mai multe balade bulgăreşti care-l numesc “Craiul de la Răsărit”. Dionisie Rally Paleolog, mitropolitul de Târnovo a fost numit de Mihai în fruntea sinodului de la Iaşi, după unirea din 1600. La Vidin, Matei Basarab ctitoreşte două biserici: „Sfânta Paraschiva” (1652) şi “Sfântul Pantelimon” (1633). Voievozii munteni şi moldoveni şi-au manifestat solidaritatea ortodoxă nu numai prin bani, dar şi prin obiecte de cult sau cărţi religioase pe care le-au donat generos; unii au săpat fântâni pentru nevoile populaţiei creştine. Negustorii din Gabrovo au primit privilegii de comerţ la nordul fluviului. În sec. al XVIII-lea continuă migrarea, coloniştii bulgari stabilindu-se în Basarabia (regiunea Bolgrad) şi Muntenia (mai ales pe moşiile Mitropoliei din Bucureşti). Moaştele sfântului bulgar Dimitrie au fost aduse în Tara Românească, sfântul fiind recunoscut până acum, în ziua de astăzi, drept ocrotitor al oraşului Bucureşti.

În anul 1762, apare lucrarea “Istoria slavo-bulgară scrisă de Paisie de la Mănăstirea Hilandar cu care începe renaşterea naţională a bulgarilor, pregătindu-se împlinirea visului de independenţă a poporului. În sec. al XVIII-lea, mândria redeşteptată a bulgarilor a devenit factorul determinant în lupta de eliberare de sub puterea otomană. Personalităţile culturale ale vecinilor de la sud s-au bucurat de susţinerea românilor care, deşi nu erau încă independenţi, aveau o autonomie condiţională. Călugărul Paisie îi evoca în istoria sa cu multă simpatie pe ortodocşi români. Continuatorul sau, Sofronie de la Vrata traduce din ruseşte, la sfârşitul sec. al XVIII-lea “Sistema religiei mahomedane”, opera principelui Cantemir. Sofronie, venit în Tara Românească în 1803 îşi publică predicile la Râmnicu Vâlcea. Ierarhul bulgar îl hirotoneşte pe Sfântul Calinic de la Cernica. Pentru bulgari, Sofronie de la Vrata (mort în 1813 la Bucureşti) rămâne unul dintre marii apostoli ai renaşterii culturale bulgăre.
După Pacea de la Adrianopol (1829) turcii restituie Brăila principatului muntean. Potrivit lui P.P.Panaitescu, Brăila a fost “leagănul libertăţii bulgăre; aici s-au născut primele planuri de libertate naţională…, aici s-au tipărit primele cărţi, reviste politice şi ştiinţifice, precum şi primele ziare bulgăre…” Toate publicaţiile ajung în Bulgaria unde era nevoie de ele.

În 1842, sub domnia lui Alexandru Ghica, comandantul bulgar Gheorghe Makedon, viitorul conducător al mişcării bulgare şi cetele lui au fost dezarmate. Vodă îi sprijinea pe bulgari, dar nu putea să susţină făţiş o răscoală în Balcani, pornită de pe teritoriul ţării. Makedon şi liderul Rakovski, altul decât militantul bolşevic asociat cu Stalin mai târziu, au fost condamnaţi la moarte, dar sentinţa nu a fost executată, cei doi fiind predaţi Greciei şi eliberaţi. Rakovski revine în Bucureşti în 1856, unde se săvârşeşte din viaţă în 1867.

În 1824 doctorul Petre Berovici scoate la Braşov primul abecedar al limbii bulgăre, dar şi primul manual de geografie bulgăresc. La Bucureşti se publică ziarul săptămânal “Badastnost” (Viitorul) în bulgară şi romană. Tot pe pământ românesc, la Bucureşti se fondează o societate pentru înfiinţarea şcolilor bulgăre. Dobri Pop Voinikov, profesor la şcoala bulgară din Brăila – unul dintre primii dramaturgi ai Bulgariei – scrie două piese patriotice, care se şi joacă, în premieră, de elevii şcolii. Actorul şi regizorul român Matei Millo l-a sfătuit în legătură cu piesele la care scria, ori de câte ori dramaturgul l-a solicitat. Opera sa “Raina domniţa” se joacă şi la Bucureşti, în prezenţa regelui Carol I. Kogălniceanu dă un statut în favoarea bulgarilor din Basarabia sudică, act normativ ce se va publica în ambele limbi.

În 1848, C.A.Rosetti, împreună cu Ivan Kassabov înfiinţează la Bucureşti Comitetul Bulgaro-Roman, vorbind de “fiii acestor două popoare, prietene şi înfrăţite de veacuri în nevoile lor”. Mai apar la Bucureşti: primul calendar bulgăresc (“Albina bulgărească”) în 1840; săptămânalul „Svoboda” (Libertatea) în 1869; ziarul „Nezavisimost” (Independenţa) în 1872;, revistă culturală “Znanie “(Ştiinţă) în 1874. La Brăila, expatriaţii bulgari publică „Balgarska Pcela” în 1863. În 1877 apare la Bucureşti cotidianul „Sekidevni Novinar”(Informatorul zilnic) condus de P. Bobokov. Hristo Botev, erou naţional şi poet clasic bulgar a locuit la Bucureşti şi a colaborat la ziarul „Svoboda”; la fel Vasil Levski, revoluţionar, liderul insurgenţilor bulgari. Practic, Bucureştiul a fost pentru o lungă perioadă centrul de azil, un cămin provizoriu desigur, dar cu adevărat prietenos al celor care au simpatizat sau au condus lupta de eliberare naţională. Între 1863 şi 1877, când se produce eliberarea patriei bulgare au apărut pe pământ românesc în total 51 de periodice în lb. Bulgară. Trebuie amintit că în prezent funcţionează liceul teoretic bulgar “Hristo Botev”. Dacă ne raportăm la politica restrictivă a autorităţilor bulgare de-a lungul timpului, precedentele pe care le-am menţionat pot să constituie un argument solid, suficient de convingător pentru a solicita şi obţine o relaxare a discriminării culturale împotriva etnicilor români din Bulgaria.

După victoria armatelor ruseşti şi româneşti, sprijinite de patrioţii bulgari împotriva Imperiului Otoman, Parlamentul României declară la 10 mai 1877 independenţa ţării. Bulgăria, la rândul ei, îşi dobândeşte libertatea visată de secole: prin Pacea de la San Stefano, localitate la 11 km. vest de Istanbul (3 martie 1878) se conturează formarea unui principat autonom (deşi mai plătea încă tribut Sublimei Porţi). Noul principat cuprindea: câmpia dintre Dunăre şi Munţii Balcani, regiunile Sofia (Tracia de nord şi parţial, Tracia de est) şi aproape întreaga Macedonie. După numai trei luni (iunie-iulie 1878), Tratatul de la Berlin reduce simţitor teritoriul principatului bulgar. Se constituie provincia autonomă Rumelia Orientală în cadrul Imperiului Otoman cu capital la Plovdiv. Noua provincie se întindea între Munţii Balcani şi Munţii Rodopi, cu Tracia de nord (regiunea Stranja).În urma revoluţiei de la Plovdiv, în 1885, provincia a fost anexată de Bulgaria. (La Berlin, României i se recunoaşte independenţa, dar pierde în favoarea Rusiei cele trei “judeţe dunărene”: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Primeşte Dobrogea de nord (şi ieşirea la mare) împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor). După ce Bulgaria a fost recunoscută ca principat autonom, sub suzeranitate otomană, Alexandru de Battenberg ajunge – la propunerea Rusie – prinţul (cneaz) al Bulgariei. Domneşte între 1878-1886.
Ca în acelaşi perioadă începe să circule în Europa vestică mitul negativ al Balcanilor, “butoiul de pulbere al Europei”, cu popoare “barbare”, generatoare de conflicte care ameninţă “liniştea” Apusului. (De atunci şi până astăzi ne reproşăm singuri că am fi “balcanici” şi, ca atare, străini de obiceiurile “occidentale” ale Europei). Alexandru, prinţul Bulgariei a fost forţat să abdice, pentru o vreme se retrage în România. Ştefan Nikolev Stambulov (n. 1854- m.1895, asasinat la Sofia) conduce regenţa, fiind şi prim ministru.

Stambulov este considerat fondatorul Bulgariei moderne, un “Bismark al Bulgarilor. (În tinereţe a publicat alături de Hristo Botev un volum de poezie intitulat “Cântece şi poeme”). Moştenirea sa politică e remarcabilă, ca şi strădaniile de a păstra independenţa statului. Credea că eliberarea ţării nu a fost decât un pas bine calculat al Rusiei ţariste pentru a obţine protectoratul asupra Bulgariei. (Opinia lui Stambulov ar trebui să ne schimbe percepţia asupra filorusismului practicat în perioada comunistă a ţării, când sub conducerea lui Todor Jivcov Bulgaria se va manifesta ca cel mă docil membru al “lagărului socialist” şi al Tratatului de la Varşovia. Poate că această evaluare geopolitică l-a determinat primul ministru să –I propună principelui Carol I al României să devină şi rege al Bulgariei. Iniţial, Stambulov îi argumentează consulului român la Ruse (cândva “Giurgiu Mare” său Rusciuc) că prietenia seculară şi legăturile reciproce dintre cele două popoare pledează pentru o uniune personală a Bulgariei şi României sub conducerea aceluiaşi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest episod, mai puţin cunoscut nu s-a putut înfăptui datorită, pe de o parte reticenţei suveranului român, care se considera prietenul fostului principe Alexandru, iar, pe de altă parte, datorită relaţiilor reci pe care regatul român le avea le avea cu Rusia, după pierderea celor trei judeţe din Basarabia, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Rusia, la rândul ei consideră că o atare uniune personală încălca Tratatul de la Berlin ameninţând cu ruperea relaţiilor diplomatice. Drept urmare Carol I respinge propunerea regenţei bulgăre.

În 1887 a fost ales principe al Bulgariei Ferdinand de Saxa-Coburn-Gotha, de religie catolică, nepotul regelui Leopold I al Belgiei Belgian var primar cu regina Victoria a Marii Britanii. A condus Bulgaria ca prinţ regent (cneaz) între 1887-1908 şi respectiv, ţar între 1908-1918. În anul 1908 Ferdinand I al Bulgariei citeşte într-o biserică istorică din Tarnovo Declaraţia de Independenţă a Bulgariei, declarând ţara regat şi pe sine, rege. Turcia şi alte puteri europene recunosc independenţa ţării. A luat naştere cel de-al treilea Imperiu Bulgar.

Va urma.

Autor MIHAI NICOLAE – Documentare romaniabreakingnews.ro