LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGĂRIA (Ep.1)

La prima traversare a Dunării am luat feribotul. Podul de la Calafat nu se construise. Poate nici nu fusese proiectat. Am părăsit malul românesc al Dunării după ora şase seara, plecând spre miazăzi. Până am ajuns la Vidin se înserase, aşa că după ce am trecut talvegul fluviului era de-a dreptul întuneric. După un timp a răsărit luna, o lună plină, strălucitoare ca un reflector din afară de lume. Am reuşit să vedem malul bulgăresc: întunecat, misterios şi magic, încărcat de vegetaţie bătută de vânt, tremurândă în obscuritatea nopţii. Puteam să ne închipuim orice despre pământul Balcanilor, pe care îl bănuiam în razele timide ale lunii, căutând umbrele luptătorilor misieni şi tribali sau alţi oşteni traco- geţi veghind din spatele fiecărui arbore, ca nimeni să nu coboare pe malul sudic al miticei Tracii. În afară acestui exerciţiu de imaginaţie, fireşte că bacul nostru naviga liniştit şi sigur spre destinaţia sa finală. Bulgarii care deserveau nava vorbeau şi româneşte, afişând o familiaritate prietenoasă faţă de toţi pasagerii, în marea lor majoritate locuitori de pe cele două maluri ale anticului Istru. Frumuseţea nocturnă a fluviului m-a făcut să regret că ajunsesem deja, prea repede, la Vidin; adică la Dii sau la Diiu, cum îl numeau romanii.

În oraş ne-a întâmpinat medicul Ivo Gheorghiev, liderul Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria. De-acum ne simţeam acasă. Ivo ne-a invitat în centru la un restaurant să vorbim şi să ne punem de acord asupra programului de a doua zi. Prima observaţie a fost, frapantă, tăcerea care stăpânea localul. O tânără pereche era prinsă în discuţii şoptite, înconjurată de intimitatea pe care şi-o doreau. Câţiva bărbaţi îşi sorbeau paharele fără zgomot, siluete aproape insesizabile. Noi eram cinci oameni, dar s-a dovedit că eram de ajuns. În mai puţin de jumătate de oră întregul restaurant zumzăia de vocile noastre, de romana repezită, aproape strigată pe care o vorbeam.

În liniştea timidă a localului exuberanţa zgomotoasă a muşteriilor din România se înstăpânea în încăperea localului. Mi-am spus atunci: iată se dovedeşte, iarăşi şi iarăşi, spiritul latinilor în toateacţiunile. Probabil că şi vinul a contribuit la dezlegarea limbilor. Gazda noastră a fost generoasă şi ne-a comandat meniu bulgăresc. În ceea ce mă priveşte, am fost mai îndrăzneţ şi am solicitat o sticlă de mavrud – soi roşu, purtătorul de flamură al viticulturii bulgăreşti. Nu pot să vă ascund că că am încercat şi un păhăruţ de rakie, un distilat local care aminteşte de tescovina noastră. Bucătăria bulgarilor, cu toate influenţele slave, greceşti şi turceşti, gastronomie balcanică prin definiţie se arată bine conturată de tradiţia proprie. De altfel şi în oală poţi distinge mozaicul culturilor adăpostite de acest pământ de confluenţe şi migraţie, sesizând dominaţia de câteva secole a Imperiului Ottoman.

Când ajungeţi la Vidin nu uitaţi să comandaţi târâtor, o supă rece de castravete, mai apetisantă după mine, decât varianta – tot rece – a bucătăriei franceze. Iaurtul bulgăresc se bucură, pe bună dreptate,de un frumos renume; din păcate, după câţiva ani nu am mai găsiţi sau, nu am ştiut unde să-l caut, decât iaurt fabricat de multinaţionale din Europa de vest. În seara despre care povestesc, eu am mâncat o salată shopska de legume, urmată de cârnaţi kebapches Şi cu mavrudul… Halvaua şi baclavaua, delicii ale sultanului sunt piesele de rezistenţă ale deşertului, împreună cu rahatul, altă invenţie turcească, vândută turiştilor ca “Bulgarian lokum”.

Cum este Vidinul? Dacă mă întrebaţi pe mine: interesant. Mai întâlneşti case tipice pentru arhitectură bulgărească, acel stil picturesc care face deliciul plimbărilor prin Melnik. Centrul oraşului, dominat de clădiri vechi a fost păstrat şi restaurat cu grijă, trădând o reală preocupare pentru acel patrimoniu arhitectural care le defineşte trăsăturile.

Centrul orașului Vidin (Sursa foto: Wikipedia)

Am auzit vorbindu-se româneşte pe stradă. Un agent de circulaţie plasat într-o intersecţie ne-a recunoscut de români şi chiar a părăsit postul, apropiindu-se de noi, încântat să vorbească, fie şi pentru câteva clipe, limba sa maternă. Nu mai ţin minte toate detaliile, dar, la un moment dat s-a apropiat de grupul nostru un bulgar cu o povestioară interesantă. Părinţii săi, stabiliţi cândva în judeţul Tulcea au fost repatriaţi, odată cu schimbul de populaţie care a urmat semnarea Tratatului de la Craiova. Prietenul nostru se născuse, mult după aceea la Vidin şi totuşi ştia limba din familie. Ne învăţase limba, deşi de-acum erau de-ai Vidinului. Vorbea româna cu accent bulgăresc, dar ne era clar că îl bucură întâlnirea, iar noi, la rândul nostru am fost încântaţi să-l invităm la o terasă, la un pahar de vin şi o cafea. (Cafeua la ibric se numeşte aici, nu “turcească” ca la noi, ci “bulgăreasca”, ca la ei.) Am avut atunci şansa să punem toate întrebările care ne interesau. Un lucru a fost clar: pentru Tudor, românii erau “vlahi”. Niciun moment nu s-a referit la ei ca fiind “bulgari”, aşa cum se susţine oficial., recunoscând clar deosebirea dintre cele două grupuri naţionale. Să fie sănătos! Totuşi, potrivit administraţiei, în oraş nu locuiesc decât bulgari şi un număr neînsemnat de ţigani, denumiţi, mai nou, romi. Românii nu apar în statistici, cu toate că în satele dimprejur trăieşte o comunitate importantă de români, iar cartierul “Cumbair” din Vidin e cunoscut drept “Cartierul valah”. Poate de aceea, cam 8,16% din locuitori au origine etnică necunoscută…

Pe malul Dunării străjuieşte o veche fortăreață romană, ridicată pe vremea când Vidinul se numea Bononia. După cucerirea otomană, turcii au consolidat fortăreaţă, asigurându-I un rol militar predominant la Dunărea inferioară. Acum, cetatea “Baba Vida”, aflată la capătul “Parcului Dunării”, reprezintă unul din cele mai bine conservate monumente ale Bulgariei.

Fortăreața VIDIN

Istoria Vidinului vorbeşte elocvent despre timpurile vechi: o ipoteză susţine că aici s-ar fi aflat, la începutul sec. 1 I.Hr. O aşezare a tracilor. După perioada romană, când triburile slave se stabilesc în regiune, localitatea s-ar fi numit Badiu sau Bdin, de unde, posibil şi numele actual al aşezării dunărene. În sec. al XII-lea, Ana Comnena menţionează chiar numele de astăzi. În cronica “Alexiada”, prinţesa bizantină precizează că dacii locuiau pe latura de nord al Munţilor Haemus (Balcanii), referindu-se şi la vlahii care vorbeau o limbă romanică (latină vulgar?).

Călătoria a avut un punct culminant: Festivalul românesc de la Vidin; de fapt, ne găseam la Vidin tocmai pentru această sărbătoare a muzicii tradiţionale româneşti. Când am ajuns sala era plină. Veniseră românii din Bulgaria, dar şi din Timoc sârbesc. Printre cei invitaţi să vorbească în deschidere a fost profesorul Gheorghe Sbuchea. A fost întâmpinat cu un entuziasm copleşitor, rezervat, de obicei cântăreţilor şi mărilor actori. Mi-a fost limpede că acest public de ţărani – privaţi de şcoală şi limba maternă – îl răsplăteau cu aplauze pe istoric, pentru faptul că nici el nu-i uitase, scriindu-şi studiile istorice, cu gândul şi la nevoile lor identitare. Vocile care veneau din satele Timocului Bulgăresc şi de pe Valea Dunării au adus tot ce aveau mai de preţ: muzica lor, vocile cu timbru arhaic, repertoriul străvechi şi romană lor maternă, în graiul local. Mi s-a părut că trăiau cu intensitate mândria de a aduce pe scenă Vidinului cântecele pe care le păstraseră cu patimă vie, într-un mediu social indiferent şi uneori ostil; o revelaţie copleşitoare că şi când aş fi descoperit doar pentru mine o “arheologie sonoră” care povestea la timpul prezent toate evenimentele pe care le trăise de-a lungul timpului comunitatea lor.

Mai târziu, Ion Cruceanu, rapsodul Olteniei mi-a mărturisit că muzicile sudului dunărean i-au îmbogăţit repertoriul, aici învăţând şi “Balada lui Constantin Brâncoveanu” – “boier vechi şi domn creştin”cum îl prezintă tristul lui cântec – în condiţiile în care, dincoace de Dunăre nu a mai rămas din baladă, decât o înregistrare al cărei suflet viu mai vorbeşte poate, numai, etnomuzicologilor dedicaţi. Mi-ar fi plăcut să-i aducem şi în Bucureşti, dar odată revenit acasă m-am lovit de suspiciunea oamenilor pe al căror sprijin şi colaborare contăm. Între timp, mulţi dintre interpreţii populari pe care i-am ascultat pe malul Dunării la Vidin au plecat la Domnul, văduvindu-ne pe toţi de o mărturie extraordinară a rădăcinilor cântecului popular românesc, fie el din sudul Dunării, fie din nord, din satele Câmpiei Române.

În sfârşit, dacă se întâmplă să treceţi la miazăzi, pe la Dii vă sfătuiesc să gustaţi un dulce-rece (îngheţata) şi să faceţi rost de un velociped (bicicleta) ca să vizitaţi împrejurimile, dar mai ales satele românilor.