Jurnalul unui vot …Bună dimineața, România!

La 5 a.m., duminică, 16 noiembrie 2014, eram deja trează de mai bine de un ceas, de fapt, somnul a fost un intermezzo scurt, pentru ca am stat de vorbă până târziu un noapte cu niște tineri frumoși și liberi din Paris, Munchen, Londra, Madrid, Bruxelles, Torino, Statele Unite, Canada, despre cum să facem ca să nu ne confiște nenorociții ăștia țara. Că-i a noastră, chiar dacă suntem departe de ea.

Așadar, planuri de bătaie, liste cu voluntari care să organizeze bunul mers al alegerilor, să susțină oamenii, să distribuie declarații, să sesiseze orice nereguli în timp real, să adune semnături ale celor frustrați, obosiți, flămânzi, cu lacrimi în ochi, care n-ar fi votat după 9-10 ore de așteptare.

Am pornit spre ambasadă cu gândul că vom fi singuri acolo. Soțul meu mi-a spus că, în mod categoric, îmi lipsește o doagă, cu siguranță nu s-a mai dus vreun suflet la ora aceea, duminca dimineața, după o săptămână grea de lucru, să se proțăpească în fața ambasadei, doar așa, de dragul unui drept fundamental cum ar fi votul. Ei bine, n-a fost așa. La ora 6,30 erau deja peste o sută de oameni așezați la rând și veneau valuri. Calmi, zâmbitori, cu declarațiile imprimate în mână, cu copii mici și foarte somnoroși în brațe. M-am așezat în spatele unei doamne care făcuse o tură de noapte. No, zice, am vrut să mărg să mă culc, dar, pe urmă or să zâcă că am vinit la 7 sara. Să nu mai spună că nu știm a ne scula devreme.

La 7,30 erau deja la coadă câteva sute bune de oameni și au început primele discuții, din interiorul secțiilor de vot se transmiteau informații contradictorii, oamenilor le-a luat ceva vreme să înțeleagă că erau menite să ajute, nu să-i împiedice, ca să se poată fluidiza procesul de vot – cum ar fi, să se dicteze celor din comisii datele din buletin, ca să poată scrie mai repede. Colegii mei din Paris ne scriau că acolo sunt mii, cred că atunci am realizat, profund – știind că la Munchen se așezaseră de sâmbătă seara, cu periuțele de dinți în mână – că există o șansă să fie bine. Să le fie un pic mai bine celor de acasă.

Am ieșit cu ștampila votat pe buletin pe la 8,30, am ieșit oarecum motivată de faptul că din comisii nu lipsea nimeni, erau 7 oameni, 7 ștampile, maximum de cabine, adică tot ce se putea face, în condițiile impuse de la București. Afară erau peste o mie de oameni și continuau să sosească într-un ritm amețitor, strada se blocase complet de mașini, primele echipaje de poliție sosiseră deja, exista potențialul unui haos, încă de la 8 dimineața. În restul centrelor, colegii mei scriau că oamenii s-au adunat cu miile și că sunt de neclintit, toată lumea de la coadă spune că nu mișcă un pas până nu votează. M-am dus să verific situația la cealaltă secție – cel puțin 700 și acolo, peste două mii în total, de dimineață. În Montoyer erau măsuțe cu cafea caldă și covrigi de-ai noștri, de acasă, aduse de patronul unui magazin românesc din Bruxelles. Observatorii cu care am vorbit – și care m-au ajutat mult, transmițându-mi informații de la secția 24, în timpul în care eu eram la celelalte – erau îngrijorați, la ritmul în care se aduna lumea, oricât de repede ar fi mers înăuntru, era clar că nu vor reuși să voteze toți.

Am pornit spre acasă, cu gândul să descarc filmele și imaginile, să le distribui și dau primeleinformații mai detaliate. Când parcam mașina, am auzit la Radio Contact Bruxelles Roumains… Victor Ponta… Klaus Iohannis… elections… democratie… și mi-a crescut inima cât un munte. Dar s-a strâns repede la loc pentru că, în clipa în care am deschis computerul, colegii mei trimiteau mesaje disperate din Paris că nu e în regulă și că oamenii sunt extrem de revoltați, că scandează, că jandarmii nu sunt tocmai veseli și serviabili precum poliția din Bruxelles și că există riscul unui conflict. Am descărcat cu viteza luminii, am urcat ce aveam de urcat pe Fb și am plecat într-un suflet, pentru că mi-am dat seama că, dacă ajung mesaje la cei de aici cu potențiale violențe la Paris, vor prelua inițiativa și riscăm să asistăm la un măcel de proporții. Am încercat să transmitem mesaje calme oamenilor, să-i încurajăm să fie optimiști, să-i asigurăm, mințind, într-un fel, că se vor face cu siguranță eforturi pentru a prelungi programul de vot, că nu se poate să nu le pese celor de la București, că merită să aștepte.

Apoi a început basmul democrației și libertății, de fapt a continuat. Prezența la vot în țară, la ora 10,00 a.m. era de doar 8,52 % și pe liste suplimentare deja de 11,57%. Oamenii s-au înfuriat, și-au scos telefoanele – mamă, ieși, ce faci ? N-ai ajuns încă, au votat toate cimitirele din Olt! Știu că ești bătrână și mergi mai încet, da hai ! Ia-o și pe țața Floarea, vecina, să nu vă fie urât! Radu, avem 4 ore de stat în frig, nu-mi pasă că n-ai mai votat, dacă vrei să-ți mai spun frate, te duci acum! Plânge Ioana că-i este frig și foame, are 3 ani, Radu!

Cei din țară ne trimiteau informații cu nereguli pe care le observau la secțiile lor de vot, lumea întreba unde poate contesta sau semnala fraude, am stat așa, unii cu alții, multă vreme. Parcă se ridicaseră pânzele de pe un somn greu și oamenii se recunoșteau unii pe ceilalți, se îmbrățișau de departe.

La 3,00 p.m. eram 6000, numai la Ambasadă. La secția de pe Rue Montoyer, mai mult de 2000. Devenise limpede ca lumina zilei că nu era omenește posibil să ajungă toată lumea la urne și că eforurile lor pot fi în zadar. Atunci au început să strige. Fără agresivitate, cu obidă și hotărâre: rușine să vă fie! Jos Ponta! Vrem să votăm! Rușine MAE, jos furtul și minciuna! Erau epuizați, ploua, copiii lor strigau, ridicați pe umeri, împreună cu ei. O parte au renunțat, după huidueli îndelungate, cu tristețe și poate cu o urmă de ură. Dar pentru cei care au rămas, pragul a fost știrea din țară că a crescut în mod semnificativ prezența la vot. Că le pasă, celor de acasă le pasă de ei înșiși, precum și de cei care stau în frig, pentru ei. Că telefoanele și lacrimile și rugămințile și amenințările nu au fost în zadar.

Și atunci au rămas. Au rămas cu speranța sosită în valuri, de acasă, au rămas cu cei care, deși votaseră, n-au plecat și le-au mai adus câte un sandviș, câte un ceai cald, au rămas cu zâmbetul pe buze și cu o credință în libertate și în țara lor care mă tulbură până și acum, când scriu aceste rânduri, mă cutremură, imi aduce lacrimi în ochi și mă face să fiu infinit de mândră că, da, sunt româncă și nimic nu poate schimba asta, așa am să mor.

La 9,40 p.m. luam ultimele imagini din fața Ambasadei. Toți cei care au votat dupa 8,00 au rămas acolo, să-și încurajeze frații de la coadă, să le fie aproape. La 10 fără un sfert a ieșit din secția de votare ultimul om de la rând, în aplauze, cu hai, Romania pe buze, în timp ce ceilalți cântau au revoir, Ponta, au revoir. Am intrat pe grupul de voluntari din diasporă, cu lacrimile amestecate în barbă de fericire, să postez că noi suntem bine, e misiune îndeplinită, și am văzut că în Paris și Torino se dă cu spray lacrimogen peste dreptul la vot și că oamenii sunt în genunchi în fața jandarmilor,pentru libertate și eliberare de sub impostură.

Respect vouă, oameni frumoși! Respect și iubire necondiționată, așa cum ați știut să dăruiți! N-a fost în zadar, v-ați luat țara înapoi. Bună dimineața, România!

Autor, sursă: Ramona S. /smartwoman.hotnews.ro