INRUDIREA ORIGINARĂ DINTRE POPOARELE ROMÂN SI ALBANEZ

*republicat din 18 septembrie 2013 (rbnpress.info)

Legăturile de înrudire româno-albaneze

În opinia unor savanți, albanezii, românii si aromânii sunt  adevãrații autohtoni ai ținuturilor sud si nord-dunãrene,ei fiind descendenții și continuatorii traco-ilirilor.

1. Rãsãrit din substratul traco-iliric, poporul albanez apare in izvoarele istorice  abia in sec. al Il-lea, pentru ca apoi sã disparã pentru multe veacuri, ca atestare documentarã.

Numele sau provine probabil de la tribul iliric al albanilor, consemnat de Ptolemeu,    geograful și astronomul din Alexandria, care a alcătuit o hartă în 150 e.n.in care apărea orașul Albanopolis aflat la nord-est de actualul  Durres.

Dupã aceastã scurtã mentionare,urmeazã o lunga perioada de tãcere pânã în sec. al XI-lea, când, in Istoria sa scrisă în 1079–1080, istoricul bizantin Mihail Attaliates a fost primul care s-a referit la Albanoi, ca participanți la o revoltă împotriva Constantinopolului,în 1043 și la  Arbanitai ca supuși ai ducelui de Dyrrachiums  de pe teritoriul actualei Albanii.

2.Din timpuri strãvechi și pânã în vremea noastrã, zona sud-dunareanã, balcanicã, mai precis cea cuprinsã între mãrile Neagrã, Adriaticã și Egee, foarte prielnicã viețuirii omenești, a fost viu disputatã de numeroase seminții.

În zorii istoriei antice, aici s-au dezvoltat douã neamuri înrudite, dar totuși distincte: tracii si ilirii, strãmoșii românilor și albanezilor de azi.

Româna, albaneza, macedoneana si partial sârbo-croata fac parte dintr-o „uniune lingvistica balcanica”, care împartaseste multe caracteristici morfologice comune.

O privire atenta ne va arata însa ca româna si albaneza sînt doua limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (stramosii românilor) a fost împinsa pîna acolo unde ea a cuprins si sistemul verbal, precum si pe cel pronominal.

– Dintre cele 160 de cuvinnte considerate dacice din limba română, 90 se regăsesc și în albaneză. Multe din aceste cuvinte sunt cuvinte de bază ale celor două limbi (brad, mânz, gât, buză, etc.) și aparțin evident unui fond arhaic.

– Există multe alte asemănări: sunetul ă comun celor 2 limbi (scris ë în albaneză), trecerea lui n în r (rotacismul lui n), ritmul cuvintelor (/ _ ), articolul postpus – la acestea se mai adaugă și numeroase evoluții de cuvinte, dar pe care nu le mai menționez în acest articol.

– Orice lingvist recunoaște în aceste asemmănări un fond comun și nu simple împrumuturi datorate conviețuirii pe același teritoriu. Este evidentă înrudirea genetică dintre cele două popoare.

– Albaneza, deși nu este o limbă romanică, prezintă o componentă latină importantă. Trebuie remarcat că elementul latin vechi este foarte asemănător cu cel al românei: vocalism identic și diferit de cel al celorlalte limbi romanice, folosirea dublă a articolului, aceeași formă pentru genitiv și dativ (deși există cele două cazuri distincte), multe cuvinte care lipsesc în celelalte limbi romanice sau care au primit un sens nou doar în cele două limbi, ș.a.

Trebuie subliniat că această apropiere nu există și între albaneză și dalmată, limba vorbită de ilirii romanizați de pe coasta Adriaticei, deci albaneza trebuie să se fi format în sfera romanității balcanice estice.

3. Dupã Nicolae Iorga, temelia acestor douã popoare, român și albanez, sunt semințiile iliro-traco-dacice, care au populat întreaga Peninsulã Balcanicã.

Se știe că Peninsula Balcanică (partea centrală și nordică) a fost locuită în antichitate de doua mari popoare: ilirii si  tracii – cu observația că dacii erau parte a marelui popor trac.

Linia despărțitoare între iliri și grupul daco-tracic a fost situată probabil pe râurile Vardar și Morava.

4. Scriind despre înrudirea limbii române cu cea albanezã, redactorul unei reviste albano-române din București, semna sub pseudonimul Boirevista, urmãtoarele:

“Fațã de niciunul din elementele care constituie limba noastrã de azi, nu ne poate cuprinde însã atâta duioșie fațã de cel ce ne e comun cu albanezii, cãci vechimea lui întrece douãzeci de veacuri”.

5. Albaneza și româna se caracterizeazã, în interiorul uniunii lingvistice balcanice, printr-o strânsã înrudire.

Aceastã înrudire se intrevede, cum se știe, în întregul sistem al celor douã limbi, în alcãtuirea foneticã, în structura morfologicã, în construcția sintacticã, în frazeologie, în formarea cuvintelor și în vocabular.

6. Relatând despre geneza elementelor pe care româna le are in comun cu albaneza, despre evoluțiile independente în fiecare dintre cele douã limbi, precum și despre mostenirile independente din substratul traco-dac (în românã) sau traco-ilir (in albanezã), prof. univ. dr. Grigore Brâncuș subliniazã faptul cã româna și albaneza sunt inrudite prin substrat, sub înrâurirea cãruia au apãrut inovații comune.

Cuvintele asemănătoare din limba română și albaneză,provin din fondul lingvistic tracic comun celor doua popoare,deoarece neamul tracilor din care făceau parte si dacii se  întindea până la Adriatica,la confluența teritoriilor locuite de triburile inrudite cu ei ale ilirilor, strămoșii albanezilor de azi.

7. Relațiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care existã o serie de similitudini, paralele și concordanțe în viața spiritualã și culturalã a celor douã popoare.

Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Cabej, avea sã afirme: Apropierea este atât de mare, încât lingvistul dese ori are impresia ca are în fața lui o singurã materie de limbã, reprezentatã sub douã forme diferite.

8. Același învãțat aprecia: din caracterul acestei afinitãți se poate afirma cu destulã siguranțã cã în istoria lor, poporul albanez și poporul român au fost în vecinãtate unul cu altul, pe alocuri poate au trãit în simbioza

9. Pentru filologul italian Giuliano Bonfante, albanezii și românii erau într-o vreme unul și același popor, care a primit același val de latinitate, cam târziu, prin veacurile II-III ale e.n.

10. Ideea strãvechii legãturi de înrudire etnicã și lingvisticã dintre români și albanezi, dateazã încã din sec. al XVIII-lea.

Pionierul cercetãrilor istorice și lingvistice sud-est europene, Johann Erih Thunmann, era convins cã existã o înrudire între românã și albanezã bazatã pe o vecinãtate apropiatã: Albanezii sunt descendentii vechilor iliri, la fel ca și vecinii lor vlahi, de care mã voi ocupa ulterior, sunt fii ai tracilor.

De remarcat cã Thunmann socotea necesar sã explice orientarea cercetãrilor sale: Nouã, celor din pãrțile apusene ale acestui continent, nici unul dintre popoarele Europei nu ne este mai putin cunoscut în privința originii, istoriei și limbii sale, ca albanezii și vlahii.

Si cum nu este vorba de popoare de rând; este vorba despre popoare de seamã, pe care orice istoric ar trebui sã vrea sã le cunoascã, a cãror istorie ar putea sã umple o lacunã din istoria mai veche și mai nouã a Europei.

Dar ele nu mai joacã astãzi un rol important, ele sunt popoare lipsite de libertate, de drepturi si de noroc, iar istoricul este adesea tot atât de nedrept ca orice om: el îl disprețuiește pe cel fãrã noroc.

Din cercetãrile ulterioare, lingviștii noștri au constatat cã într-adevãr, preferințele comparative s-au îndreptat cu precãdere spre limba albanezã, a cãrei înrudire originarã cu substratul românesc, este unanim recunoscutã.

Misterioasa noastrã înrudire cu albanezii, este reliefata si de realitatea apropierii sufletești între cele douã popoare: o anumitã cãldurã în raporturile reciproce, toate aceste izvorâte dintr-o comunitate de civilizație care isi are începuturile în strãfundul veacurilor.

Cu ocazia unei cãlãtorii în Albania, în anul 1957, Alexandru Rosetti a fost surprins sã audã cã albanezii au același ritm al frazei.

Albaneza, dupã Rosetti, este o limbã centum, prin elementele ei care se explicã prin ilirã, și o limbã satem, prin elementele care se explicã prin tracã.

Elementele pe care albaneza le are în comun cu româna se explicã – în afarã de câteva excepții – prin tracã.

În acest sens, Rosetti aduce drept dovadã o serie de elemente ale vocabularului comun al românei și albanezei, corespondențe fonetice între cele douã limbi, expresii in comun, argumentând toate acestea prin existența unui substrat comun în douã sau mai multe limbi balcanice.În Istoria limbii române, Rosetti susține autohtonismul albanezilor în nordul teritoriului actual, în vecinãtate cu populația vlahã, acest lucru fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbã, care nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor douã popoare.

Evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decât prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi.

Th. Capidan este de pãrere cã poporul albanez s-a format pe teritoriul national din nordul Albaniei, într-un tinut în care el putea veni în atingere cu populatiunile românești medievale din sudul Dunãrii.Prin aceasta, trebuie sa admitem si existenta unei simbioze albano-române.

N.A Constantinescu constata că acum o mie de ani, masa româneascã timoceanã, se intindea  pânã în regiunea orașelor Niș-Vranje, unde fãcea legãtura cu masa etnicã albanezã care popula teritoriul  pânã la Adriatica.

Numai admitând aceastã legãturã, care s-a rupt în epoca modernã, ne putem explica și legaturile culturale și de limbã dintre poporul albanez și cel roman.

Aceeași pãrere despre înrudirea și asemãnãrile româno-albaneze, este susținutã și de lingvistul acad.Alexandru Graur,conform căruia limba albanezã este, în afarã de greacã, singura limbã autohtonã care s-a pãstrat din antichitate în Balcani.

Elementele comune ale albanezei numai cu romana, ca și fapte de altã naturã, fac ca albaneza sã fie consideratã tot mai mult continuarea acelei limbi care constituie substratul limbii române, traca, dupã unii, chiar daco-moesiana.

Confluentele lingvistice demonstreaza ca spatiul tracic, in special nordul si sudul Dunarii, a ramas omogen nu numai pe plan biologic, dar si lingvistic.

Traco-lllirii se dovedesc a fi membrii unei mari comunitati, fara granite fixe intre ele, cu aceleasi obiceiuri si acelasi mod de viata. Pentru publicul nespecializat in lingvistica, nu apare lipsit de interes faptul ca, in urma cu mai multe decenii, invatatii Gustav Weigand si Kristian Sandfeld au lansat ideea unei limbi balcanice, care ar fi cuprins romana, albaneza, neogreaca, bulgara si chiar sarbo-croata.

Albaneza, romana si bulgara ar fi trei ipostaze ale aceleiasi limbi: Albanezii fiind Traci care pastreaza limba veche, Românii – Traci romanizati, iar Bulgarii, Traci slavizati.

———————–

Bibliografie (surse) :

1. Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani, Bucuresti, 1995, p.33.
2.Theodor Capidan, Simbioza albano-romana si continuitatea romanilor in Dacia, in Revista Fundatiilor Regale, nr.5, Bucuresti, l943, p.244..
3. Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine si neamul romanesc in Evul Mediu, Editura Albatros, Bucuresti, 1998, p.263-264.
4.Boirevista, Inrudirea limbei romana cu cea albaneza, in Tribuna Albano-Romana, nr.1-2, Bucuresti, 1916, p.15.
5. Ibidem.
6. Eqrem Cabej, Introducere in istoria limbii albaneze, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, l997, p.1O.
7. Grigore Brancus, Cercetari asupra fondului traco-dac al limbii romane, Institutul roman de Tracologie, Bucuresti, 1995, p.8-9.
8. Luan Topciu, Sentimentul dorului la Asdren, Poradeci si Kuteli, Bucuresti, l999, p.ll.
9. Eqrem Cabej, Hyrje ne historine e gjuhes shqipe (Introducere in istoria limbii albaneze), Tirana, l97l, p.l7l.
1O. Giuliano Bonfante, Studii Romeni, Roma, 1973, p.68.

11. originea.org/2010/12/legaturile-de-inrudire-romano-albaneze.

Sursa:cersipamantromanesc.wordpress.com prin romaniabreakingnews.ro