În continuarea articolelor

„Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci!” Incursiune tulburătoare printre amintirile din Romania Mare (1)”

BOLGRAD

Lacul Ialpug

Lacul Ialpug se întinde pe teritoriul a trei raioane din regiunea Odesa: Bolgrad (partea de nord), Ismail (partea de sud-est) și Reni (partea de sud-vest). Cea mai mare localitate aflată pe malul lacului este orașul Bolgrad (aflat la extremitatea nordică).

Cahul, Bolgrad și Ismail este fâșia de pământ din sud-vestul Basarabiei a cărei limită sudică este Dunărea, cea vestică – râul Prut și cea estică – Marea Neagră. Orașul Bolgrad este un mic oraș situat la 40 km distanță de orașul Ismail, la mai mare distanță de Odesa – 176 km, la 7 km de frontiera actuală română. Orașul făcea parte din sudul Basarabiei, acum  al Ucrainei.

   Data fondării orașului Bolgrad este 1821.(The settlement was founded by Bulgarians under the command of Ivan Inzov near the Yalpug lake.) Așezat lângă lacul Yalpug, se spune că a fost întemeiat de către bulgari sub comanda generalului Ivan Inzov. Bolgrad sau Bolhrad a avut parte de o istorie zbuciumată. Până în anul 1812 a făcut parte din vechiul principat al Moldovei și a intrat în componența Rusiei prin Tratatul de la București (1812), ca urmare a războiului ruso-turc (1806-1812), când Imperiul Otoman  a cedat Moscovei un teritoriu ce nu îi aparținea. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, Bolgradul făcând parte, imediat după această cedare, din gubernia înființată de ruși, cu zece ținuturi. În 1821 coloniștii bulgari au înființat un oraș nou pe malul nordic al lacului Ialpug. În 1856, prin Tratatul de la Paris care încheia Războiul Crimeii (1853-1856), fâșia de pământ Cahul, Bolgrad, Izmail a fost retrocedată Moldovei de către Rusia, aceasta pierzând astfel accesul la gurile Dunării.

   Imediat după războiul Crimeii, un geolog, etnograf, geograf a fost însărcinat de către guvernul francez să facă o lucrare de prezentare a Principatelor. Nicolae Iorga amintește impresiile acestuia cu privire la  hotarul basarabean: „ … sate cu plan regulat, bogate, curate… un mic Bolgrad cu regularitate și confortabil”.

   În urma unirii Moldovei cu Țara Românească din 1859, această fâșie de pământ a intrat în componența noului stat România, numit până în 1866 „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei” și a rămas așa până în anul 1878, când în urma Tratatului de pace de la Berlin din 1878,  România a fost constrânsă să cedeze Rusiei acest teritoriu; ni s-a recunoscut, în schimb, independența și dreptul asupra Dobrogei. Nicolae Iorga citează în cartea sa, cuvintele regelui Carol I, în urma gestului în care a fost felicitat pentru Dobrogea: „… în principiu nu pot admite această teorie a schimburilor când este vorba de teritorii și naționalități. Nu dai numai pământuri, ci suflete pe care credeai că le-ai câștigat și le cedezi…”  

   Retrocedarea către Moldova măcar a unei părți din Basarabia în 1959 a stârnit o mare bucurie și poetul Vasile Alecsandri (1821-1890) a scris marșul „Drum bun” care a fost cântat de ostași la trecerea Prutului: „Hai cu Domnul Sfântul,/ Haideți peste Prut,/ Să păzim pământul/ Care l-am avut”, iar în proclamația sa către locuitorii Basarabiei din 1859,  Alexandru Ioan Cuza spunea: „Venim printre voi ca Domn și ca Părinte ca să vă aducem bucurie și vindecarea rănilor de care ați pătimit până acuma: Noi dorim ca să primiți sosirea noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace și de mângâiere”.

      În anul 1918 Basarabia de sud a reintrat în componența României până în anul 1940, când a fost reocupată de Uniunea Sovietică, apoi din 1941 din nou a revenit României, până în 1944 când a fost reocupată de Armata Sovietică. Ulterior a fost inclusă în teritoriul RSS Ucrainene și mai târziu în Ucraina independentă.

   Evenimentele au decurs astfel: În 1939 (23 august – zi nefastă și aceasta pentru poporul nostru!) – a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pactul de neagresiune germano-sovietic, al cărui protocol secret prevedea anexarea la URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord – 26 iunie 1940. Atunci URSS a adresat României un ultimatum, care prevedea termenul de 48 de ore pentru evacuarea armatei și a salariaților din administrația românească a Basarabiei. Țăranii mai rămâneau, legați de pământ fiind, intelectualii plecau și sovieticii se bucurau de plecarea lor, fiindcă nu mai avea cine să țină vie și trează conștiința apartenenței locuitorilor la națiunea română din care se trage întregul popor basarabean – în opinia lor. Ce a urmat a semănat cu un infern. Armata Roșie a ocupat Basarabia. În intervalul 1940-1941 în jur de 300000 de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost deportați în Siberia și Asia Centrală. În iunie 1941 Armata română a reocupat Basarabia.

   În zilele noastre, Remus Tănasă scrie întruna din cărțile sale: „Pentru cedarea Basarabiei responsabilitatea îi revine regelui Carol al II-lea al României, care nu a avut curaj să țină piept rușilor. După ultimatumul URSS, Consiliul de Coroană a fost convocat de două ori pe parcursul zilei de 27 iunie 1940, pentru a decide soarta Basarabiei. La cea de a doua ședință, 19 din 26 membri au votat pentru cedarea Basarabiei, iar șase, printre care și Nicolae Iorga, au chemat la luptă și la apărarea pământului strămoșesc. «Odată cu tine mor încă o dată toți morții tăi», afirmase cândva Iorga. Noi vom muri, după noi se vor naște și vor muri mulți, însă atât timp cât va exista neamul românesc, Basarabia va rămâne leagăn autentic al civilizației românești”.

   În acel an de ocupație sovietică, noaptea se obișnuia să se facă ridicările oamenilor din case, pentru deportarea în Siberia, de unde foarte puțini s-au mai întors. Am auzit mai târziu întâmplări ale unor rude, vecini care ascunseseră soția unui fost moșier, femeie tânără și frumoasă. Autoritățile rusești au aflat, au venit noaptea, au percheziționat casa. Ea a vrut să fugă, dar indivizii au prins-o. Atunci a invocat motivul unor necesități… WC-ul era în curte. Au condus-o cu lanternele la locul respectiv. Acolo au violat-o. S-a auzit doar un țipăt scurt, după care nimeni n-a mai auzit nimic. Dimineața s-au găsit urme ale hainelor ei sfâșiate și biata femeie dispărută. Mai erau și turnători, ca orice pădure cu uscăturile ei… Și-apoi au venit românii. Mai târziu, bunicii îmi spuneau că erau programați să fie ridicați pe serii, și că n-ar fi scăpat aproape nici un român, dacă Basarabia n-ar fi devenit din nou a noastră. Unii români  făceau cadouri valoroase: bijuterii și blănuri și atunci respectivii informau superiorii lor: „Etot haroșâi celovek!” (acesta este un om bun), adică de încredere…

   Îmi amintesc vag de jocurile mele cu copii… Venisem cu părinții în acel orășel. O perioadă am dormit la un hotel și am mâncat la restaurant, unde descoperisem capace de la sticlele de bere, și le strânsesem fiindcă erau frumos colorate în culorile roșu, galben și albastru. Într-o zi, ne-am găsit mai mulți copii în acel local, strângeau și ei capace colorate. Le-am spus că eu am multe la hotel și am să le aduc. Fără să mă observe părinții, am ieșit din local și alergam pe stradă, dar nu știam unde era hotelul. M-am rătăcit, m-am oprit și admiram ceva de pe stradă, când l-am văzut pe tata în spatele meu… De cum ne-am mutat într-o casă, în curte m-am trezit cu câțiva copii care m-au luat în altă curte, la joacă. Nesupravegheată în acel moment, am plecat. Nu știu cum ne-am jucat, dar la un moment dat am vrut să fac pipi și copiii m-au dus în spatele curții unde era un WC făcut din lemn, înalt, cu o gaură la mijloc. Copiii goi, numai cu chiloței pe ei, mă așteptau la ușă. Au început să-mi ceară: „Dă-mi  rochița ta, că eu nu am așa rochiță frumoasă…” Și, deschizând ușor ușa WC-ului, am scos rochița și le-am dat-o. Și nu apucasem să mă urc pe WC și mi-au cerut sandalele;  și am scos sandalele și le-am dat. Rămăsesem în chiloței. Grăbindu-mă să fac pipi, mi-am dat repede jos chiloțeii, i-am pus pe scaunul de lemn al WC-ului să pot sta bine ciuci, m-am urcat și din greșeala – grabă, chiloțeii au căzut în WC. Am ieșit goală-goluță; copiii nu mai erau, așa că am început să alerg spre casă plângând… Nu-mi mai amintesc reacția părinților, dar ei mi-au povestit că m-au luat la întrebări vrând să afle cine mi-a luat rochița și încălțările. Iar eu le-am spus că nu ei mi le-au luat, ci eu le-am dat, fiindcă ei erau goi, nu aveau nici rochițe, nici săndăluțe.

   Acolo, în casa în care locuisem pentru foarte puțin timp, descoperisem un sipet de lemn care avea vreo doi metri lungime și ceva mai puțin de un metru lățime, în care mama îți ținea multele ei obiecte de îmbrăcăminte pe care nu le mai purta – „biblioteca” mamei! Amintirea acelor clipe în care am umblat de curiozitate în acel scripet, nu o pot uita, deoarece m-a înspăimântat. Ridicasem capacul, dar pârghia mâinilor mele mici a cedat și capacul s-a sprijinit pe ceafă; nu aveam scăpare, dar spre norocul meu, bona care mă căuta prin casă, m-a descoperit la timp și m-a salvat. Cu pățania asta, știam că nu am voie să mai umblu singură în acel scripet, ci numai cu ajutorul cuiva din casă. Și mama împreună cu tata mai plecau în câte o vizită și rămâneam cu bona, ori bucătăreasa și le rugam să-mi deschidă lada „misterioasă”. Mai chemam câte o fetiță din vecini și ne îmbrăcam și ne încălțam cu „podoabele” mamei și nu uitam să luăm și câte o poșetă… Apoi ieșeam la plimbare – spuneam noi – în curtea din jurul casei. Eram copii și imitam mamele, ne doream repede vârsta pubertății, a maturității… Curtea era pietruită, și așa îmbrăcate ne duceam la plimbare prin curte; ne dezechilibram cu pantofii cu tocurile înalte, ne ieșeau pantofii din picioare și trebuia să fim atente să ne uităm pe unde călcăm. Așa m-a surprins tăticul meu într-o zi, s-a amuzat grozav și m-a pozat.

   Nu știu cum erau străzile în general, dar îmi amintesc de strada pe care mă jucam cu copiii, că era nepietruită și plină de praf vara, așa încât trebuia să mă descalț și intram în praful acela ca în nisipul unei plaje marine. Călduri mari erau în timpul verii, ploua rar, noi copiii ieșeam în ploaia care ne pleznea ca un bici și deschideam gurițele să bem apa ploii; și unii oameni urmăreau bucuria cu care ne potoleam setea, în timp ce piciorușele noastre se adânceau în noroi.

   Unul dintre vecini avea o droaie de copii, printre care și un băiat – Țuțu. Cu el, se pare, că mă jucam uneori. Mă ajuta să trec gardul printre uluci, intram în casa lor cu chirpici și lut pe jos. Acolo am mâncat cea mai bună mămăligă, împreună cu ceilalți copii, am mâncat-o goală, caldă și i-am simțit gustul plăcut. Se mânca multă mămăligă acolo, în Basarabia, nu din sărăcie, ci din bun obicei. De sărbătorile Crăciunului și ale Paștelui, se aduceau găleți pline cu ouă, se tăiau multe păsări, curcani, porci. Mama îmi completase amintirea, povestind că băiatul se urca pe o buturugă din curtea sa și făcea pipi așa de sus, iar eu veneam alergând spre casă, la mama, și-i strigam că „Țuțu face poaie!” (ploaie).

   Ceva mai târziu, pe atunci încă copil ascultător, îmi amintesc cum părinții au plecat într-o vizită, bona era liberă și eu rămăsesem cu una dintre verișoare care venise în vizită din altă localitate. Era cu zece ani mai mare ca mine, deci, o domnișoară în toată regula. Fiindcă stătuse un timp mai îndelungat la noi și cunoscuse un tânăr, mama la plecare m-a atenționat s-o supraveghez, spunându-mi să stau numai lângă ea, să nu ies din casă. Probabil ne purta grija – a ei și a mea. Tânărul a venit după plecarea părinților cu niște plăci de patefon și un timp au ascultat muzică. Apoi au început să se plimbe prin casă. Eu, mă țineam scai după ei. Se duceau dintr-o cameră în alta, doar-doar de-or scăpa de mine. La un moment dat am văzut că se ascunseseră după un dulap și acolo tânărul a cuprins-o în brațe și nu apucase s-o sărute, că eu am și mișcat un scaun să-i sperii cu zgomotul. S-au speriat și… s-au lăsat păgubași. La un moment dat am auzit-o pe verișoara mea sugerându-i să meargă în curte; văzuseră, probabil, că în casă nu scăpau de mine. Până s-au mișcat ei din loc, eu am și alergat în curte și m-am urcat într-un copac. Sub copac era o bancă. Se înserase de-a binelea. Dragii de ei au ieșit din casă și s-au îndreptat drept spre bancă, așezându-se liniștiți. Copacul era un cais. Când i-am văzut îmbrățișați și sărutându-se, am început să mișc creanga și din copac au început să cadă caisele… Verișoara mea nu a putut uita toată viața acea seară de pomină, spunându-mi că am fost rea cu ea, dar de fapt, eu executasem „ordinul” mamei.

   Și așa cum am afirmat la începutul scrierii, ceea ce ne impresionează puternic simțurile, rămâne înscris în memorie. Într-una din zile, venise un băiat blond, mai mare ca mine cu zece ani… Pentru cât timp venise? Pentru ce venise? Să-și revadă mama care îl părăsise… Mă lua în brațe și mă strângea la pieptul lui, apoi se juca cu mine, mă ținea în brațe și se rotea cu mine, spunându-mi: „Păpușa mea, surioara mea…” Nu realizam ce însemna acea ființă pentru mine, îmi plăcea doar jocul… Mai târziu am auzit povestea adevărată, cum că el era cu adevărat  fratele meu, băiatul pe care-l născuse mama în prima ei căsnicie și pe care îl părăsise din cauza beției soțului. Era foarte tânără pe-atunci, rămăsese de mult orfană, fără moștenire întrucât toată averea fusese încredințată mătușii – sora tatălui – pentru creștere, și a venit revoluția și bolșevicii au luat totul. S-a terminat și cu pensionul pe care-l urma, întâlnise acel băiat, fiul unui avocat, fost moșier și el… și se căsătorise, și mama apoi îl părăsise, copilul rămânând în grija socrilor. Alături de casa noastră era o pivniță cu vinuri, așa cum erau multe în Basarabia noastră bogată și băiatul s-ar fi îmbătat. Bunica îmi povestise că mama l-ar fi reținut, dar când a văzut că băiatului îi place băutura, și-a reamintit viața ei imposibilă alături de un om bețiv și părinții mei i-au spus să plece. O fi plâns mama? Nu știu! Amănuntele le-am aflat mult mai târziu. La bătrânețe, când era posibilă plecarea în ținuturile noastre ocupate, mama l-a căutat și i s-a spus că ar fi fost împușcat de sovietici, fiindcă el era fiul unui „rus alb”și cine știe ce spusese, ce făcuse. Doamne, Doamne, ce viciu este acesta! Un unchi, soțul surorii tatălui meu, învățător român, a fost și el împușcat în plină stradă, fiindcă dăduse și el în boala beției și-ar fi strigat ceva împotriva comuniștilor, tot în vremea ocupației sovietice. Beția le dă curaj unora, pe unii îi face mai buni, mai drepți, mai puternici, pe alții îi înrăiește, își simt slăbiciunea, văd numai înfrângerile vieții. Ce zonă a simțurilor atinge? Mulți beau ca să uite, să nu sufere de pe urma pierderilor, dar în acea zonă, în acel timp, se bea mult pentru a nu se mai gândi la persoanele din familie deportate în depărtata Siberie din care nu mai veneau, despre care nu se știa nimic, căci multora le-au putrezit oasele pe acolo. Probabil unii nu au puterea de a înfrunta, suporta suferința, acea stare de disconfort psihic prin care viața este percepută ca o pedeapsă pe care ți-a dat-o creația și nu o pot considera ca pe ceva trecător, dar rusificarea nu a fost trecătoare, ci s-a făcut cu insistență. Prin suferință încerci să te înțelegi pe tine, apoi să înțelegi sensul vieții, calea pe care o ai de urmat, țelurile pe care le urmărești sau pe care le urmărește altcineva pentru tine, dar te și îndrumă. Aceasta este valabil când omul este liber, dar atunci când este încorsetat, teoria se dărâmă!  Se spune că suferința este calea cea mai sigură spre cunoașterea adevărată. Da, au cunoscut acel an de ocupație și la al doilea refugiu au fugit și mai mulți de regimul instalat. Mi-am întrebat cândva tatăl, de ce beau oamenii pe atunci așa de mult? Și tata mi-a dat un răspuns memorabil: „Basarabia noastră s-a zbătut în multe vremuri, să scape „de moarte”, zbateri pe care nu le-a meritat; prădată a fost în toate timpurile; oamenii au fost persecutați, lipsiți total de libertate; de aceea beția era în floare… Dar nici în imperiul de lângă ea, nu era mai altfel”.

   Mai știu că toată viața mi-am dorit o soră sau un frate. Dorința era păstrată în adâncul inimii. Din când în când mă mai rugam Domnului să-mi dea, dar trebuia să dorească și părinții. Alteori mă rugam să mi-l aducă înapoi pe acel băiat frumos, blond, care era fratele meu. Cred că dintre cei ce au frați sau surori, prea puțini prețuiesc darul. Poate dacă aș fi avut fratele alături de mine, aș fi putut împărți cu el greutățile, singurătățile vieții.

   Când am devenit studentă, un băiat mai mare ca mine cu câțiva ani dorise și reușise să mă cunoască. Era atât de blând și bun cu mine, încât m-a străfulgerat un gând: dacă este fratele meu? Era o obsesie, o nebunie! Mama îmi spusese că are rude în Iași și mă gândeam că poate o fi ajuns și fratele meu acolo. Era blond studentul, bun și iubitor, l-am întrebat câți ani are fiindcă eu eram în anul întâi și el era în ultimul an la facultatea de Construcții. La început nu a vrut să-mi spună. Când am aflat că a venit din București, l-am întrebat dacă s-a născut acolo. „Bine înțeles, draga mea!” mi-a răspuns. M-am liniștit. Mi-am dat seama că era un gând nebun,  păstram undeva în subconștient icoana acelui băiat blond, întâlnit la o vârstă fragedă și care era… fratele meu. Mai târziu acel student m-a iubit, putea să devină jumătatea mea de viață, dar eu nu l-am putut iubi cum ar fi vrut el; un sentiment straniu m-a ținut departe de el, era ca o barieră, acel gând nebun se cuibărise totuși în mintea mea și rămăsese pentru totdeauna… Acelui prieten, omul blând cu care nu am știut să mă port, nu am știut să-i prețuiesc bunătatea și grija pe care mi-a purtat-o, nu am putut să-i mărturisesc gândul meu nebun.

   Îmi amintesc cum alergam pe stradă în orașul Bolgrad împreună cu ceilalți copii, îmi adânceam piciorușele goale în praful străzii, praf care se așternea pe trupurile mici și îmi pătrundea și în nări. Când începea ploaia, copiii se dezbrăcau și ploaia îi spăla. Uneori îi priveam prin fereastră și când mi se părea că nu sunt supravegheată de cei din casă, alergam și eu în stradă; îmi plăcea să simt noroiul moale și să aud lipăitul picioarelor desculțe. Erau și zile când lipsea apa și ne era sete, și deschideam gurițele, ca ploaia să ne astâmpere setea.

   Într-una din acele zile călduroase ale verii anului 1941, îmi povesteau mai târziu rudele, tinerii din orașele ocupate de sovietici împrăștiau panglici tricolore și strigau cu glasurile înăbușite de bucurie: „Vin românii!” „Vin ai noștri!” Așa se trezeau mulți cu panglici tricolore în mână. O panglică din acele momente a păstrat-o tata pe biroul lui, apoi devenit biroul meu, tricolorul meu… Peste ani, în biblioteca noastră s-a mai adăugat o panglică tricoloră, a celor veniți în al doilea refugiu și mai apoi încă una, dăruită de socrii mei…

   Câtă durere trebuie să îndure o națiune obligată la traiul împărțit al fiilor săi?

   Părinții mi-au spus că am stat puțin în acele locuri și am plecat din nou spre Ardeal, din nou în județul din care plecasem, de data aceasta în orașul Alba-Iulia.

Pentru R.B.N.Press, Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)