In memoriam – Nicolae Iorga

27 noiembrie 1940

„În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, ușa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis și trei persoane au barat ușa, iar alte patru persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său și a întrebat: «Cine sunteți?». Unul din acești indivizi a răspuns: «Poliția legionară a Capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la București, pentru un interogatoriu». În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat și în timp ce voia să-și pună galoșii observă că unul din cei șapte indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soției sale să aibă grijă de notele de la Istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre mașină, grupul s-a întâlnit cu domnișoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatăl său că merge la București pentru un interogatoriu, a cerut să meargă și ea. Însă unul din cei șapte i-a răspuns că nu are loc în mașină. Profesorul a fost așezat în față împreună cu șoferul și un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar”.[2]

A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împușcat, într-un șanț, „pe șoseaua Ploiești-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a șoselei, pe miriște, la o distanță de 15 m de șosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura orașului Ploiești. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartușe, dintre care șapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani. În cele din urmă, autorii asasinatului au fost identificați a fi următorii: Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare).

Tâncăbești 1938

În martie ’38, într-o scrisoare, Căpitanul îi reproșa lui Nicolae Iorga că are o atitudine ambivalentă. Pe de-o parte, a încurajat sentimentele naționaliste ale tineretului, iar pe de altă parte, face și politica cealaltă, acceptând nenumărate compromisuri. Savantul, care era și o fire pasională, s-a simțit jignit. A făcut o plângere la Parchet că a primit o scrisoare în care este acuzat de o serie de lucruri neadevărate. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a folosit de această reclamație a lui Nicolae Iorga și l-a arestat pe Corneliu Zelea Codreanu. Pentru calomnie, Codreanu nu putea primi o pedeapsă cu privarea de libertate mai mare de câteva luni de zile. Însă regimul carlist a transformat acest proces de calomnie într-unul de subminare a autorității statului. Deși a fost apărat de juriști foarte buni, într-un proces politic acest aspect nu mai contează și Codreanu a fost condamnat la zece ani de închisoare. Cei zece ani s-au terminat brusc în noiembrie 1938 când, din ordinul lui Carol al II-lea, Căpitanul și alți deținuți legionari au fost uciși în timp ce erau transportați de la Râmnicu Sărat spre închisoarea Jilava. În apropiere de Tâncăbești, cele două camioane care-i transportau pe deținuți s-au oprit și legionarii au fost strangulați. Apoi, li s-a tras un glonte în spate, pentru a simula, în felul acesta, fuga de sub escortă. Corpurile neînsuflețite au fost duse la Jilava și îngropate sub o placă din beton. De aici s-a născut ideea că Nicolae Iorga e autorul moral al acestor asasinate. De ce? Pentru că plângerea lui împotriva lui Zelea Codreanu a servit drept motiv pentru declanșarea întregii proceduri judiciare și, pe urmă, i-au adus și moartea Căpitanului.

În zilele de 27 și 28 noiembrie 1940, lucrurile au scăpat de sub control.

În momentul în care s-a apropiat comemorarea a doi ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, administrația Antonescu n-a mai reușit să controleze situația. Exista o poliție a statului, exista o Siguranță a Statului, dar exista și o poliție legionară. În același timp, Legiunea a organizat și niște comandouri cu scopul de a-i lichida sumar pe cei din regimul carlist socotiți vinovați de tot ce s-a petrecut. În zilele de 27 și 28 noiembrie 1940, lucrurile au scăpat de sub control. O echipă de legionari s-a prezentat la vila lui Nicolae Iorga, l-a ridicat și l-a împușcat pur și simplu, fără niciun fel de forme, și i-a lăsat corpul acolo, în Pădurea Strejnicu, în apropiere de Ploiești. Legionarii l-au ridicat pe Iorga pretextând că el e vinovatul moral pentru moartea Căpitanului. Alții l-au ridicat pe Virgil Madgearu, nici acum nu știu ce-i reproșau acestuia, că Madgearu era un economist de mare clasă, și l-au împușcat în pădurea Snagov. Tot atunci au fost asasinați patru comisari de poliție aflați în beciurile Prefecturii, alți doi ridicați de acasă și azvârliți într-o pădure și 64 de deținuți politici din închisoarea Jilava.

Ion Antonescu despre asasinarea lui Nicolae Iorga

„Statul nu se va lăsa subminat de dezlănțuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreierați”

Iorga nu a fost incriminat în niciun fel de regimul Antonescu

După ce legionarii au venit la conducerea țării, în septembrie ’40, Nicolae Iorga n-a fost incriminat în niciun fel de regimul Antonescu. Totuși, Iorga și-a încetat apariția în „Neamul românesc”, pe care-l publica de zeci de ani, și s-a retras în vila lui de la Sinaia. Deși ziarele legionare îl atacau dur pe academician, acesta nu se afla printre cei oprimați de noul regim. De altfel, guvernul Antonescu i-a arestat pe ministrul de Justiție, Victor Iamandi, pe generalul Gheorghe Argeșanu, care era primul ministru al Guvernului imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, și o serie întreagă de comisari, judecători etc., socotiți direct vinovați de represiunea desfășurată de regimul carlist împotriva legionarilor.

Asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari i-a oferit Regelui Carol al II-lea prilejul să ordone o represiune sângeroasă la adresa Mișcării Legionare. Nu mai puțin de 251 de legionari au fost uciși fără judecată. Au fost uciși cei care erau închiși la Râmnicu Sărat, la Miercurea Ciuc, în lagărul de la Vaslui, plus câte trei membri ai Legiunii din fiecare județ, ridicați peste noapte, împușcați și lăsați în piața publică pentru a-i vedea lumea. Analizând toate aceste date, era normal ca, odată veniți la putere, legionarii să provoace un val enorm de resentimente împotriva vechiului regim; și aici l-au asociat și pe savantul Nicolae Iorga. Cei suspectați că ar fi fost vinovați pentru crimele împotriva legionarilor din vechiul regim au fost închiși la Jilava, unde urmau să fie judecați, cu procedură judiciară, conform legilor existente atunci în România.

Antonescu n-a știut ce i pregătește lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga, ca toți istoricii din generația sa, era un om care-și iubea patria și, de aceea, de multe ori în scrierile sale sunt profunde accentele de evidentă dragoste pentru România și de apărare a intereselor fundamentale românești. Toate aceste aspecte trebuiau să îi apropie pe legionari de Profesor, dar, din păcate, lucrurile au stat altfel. În 1938, în momentul când Regele Carol al II-lea și-a instaurat regimul autoritar, Nicolae Iorga a făcut parte dintre consilierii regali. S-a numărat printre acei cărturari și intelectuali care au acceptat noua ordine politică și s-a integrat în ea. De aici au și plecat neînțelegerile majore dintre Corneliu Zelea Codreanu și Nicolae Iorga.

În ceea ce privește controversa că Ion Antonescu ar fi știut sau ar fi bănuit că Nicolae Iorga urmează sa fie asasinat de legionari, eu nu o consider plauzibilă și deocamdată lipsesc documentele istorice care să o susțină. Generalul Antonescu indiferent de păcatele lui și de ce a făcut, era un om al Legii. Imediat ce s-au consumat asasinatele, a doua zi, Ion Antonescu a convocat un Consiliu de Miniștri. S-au păstrat notițele de la acel Consiliu. (Acad. Dinu C. Giurescu)

Acolo el a spus foarte clar: „Mâna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită în mod exemplar. Eu nu voi lăsa ca țara și viitorul acestui neam să fie compromise de acțiunea unei bande de teroriști. Statul al cărui conducător sunt nu se va lăsa subminat de dezlănțuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreierați. Pedepsirea celor de la Jilava mi-o rezervasem eu, prin justiția țării, strada mi-a luat acest drept venind să-și facă singură dreptate. Toată mândria mea era să nu am mâinile pătate, mi-ați nimicit cu fapta alor voștri această mândrie”.

„Nu am știut nimic. S-a făcut fără știrea noastră”.

Antonescu s-a adresat miniștrilor legionari din Guvern, Horia Sima, Vasile Iașinschi și celorlalți care erau miniștri de stat. Replica lor a lăsat de dorit: „Nu am știut nimic. S-a făcut fără știrea noastră. A fost un lucru făcut pe care totuși Legiunea nu l-a vrut”.

Generalul Antonescu a cerut predarea celor care au făcut asasinatele fiindcă Mihai Antonescu era „ad-interim” la Justiție. Evident, că fruntașii legionari au refuzat predarea asasinilor. După ce Legiunea a fost scoasă de la putere, o parte dintre ei au fost arestați, ceilalți au fugit în Germania – între care și cei care-l asasinaseră pe Iorga. Cei care au fost arestați, au fost judecați, unii dintre ei au fost chiar împușcați pentru asasinatele din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940.

Ruptura dintre generalul Antonescu și Mișcarea Legionară

Asasinatele din noiembrie au contribuit la ruptura dintre generalul Antonescu și Legiune. Pe de altă parte, generalul Antonescu era profund nemulțumit de modul cum aveau loc românizările, adică preluarea întreprinderilor și afacerilor evreiești de către români. De fapt, era o acțiune menită să îmbogățească mai ales pe cei care efectuau românizarea, or generalul era un om al ordinii. Zilnic spunea: „Nu așa, lucrurile trebuie făcute în ordine”. Și nici nu putea să le facă altfel fiindcă multe dintre întreprinderi și multe unități din viața economică erau în mâna evreilor români. Făceau parte din viața de zi cu zi. Dacă le luai aceste unități și întreprinderi, toată viața economică se dezorganiza dintr-o dată, ceea ce el nu putea să admită.

Excesele acestei așa-zise românizări, asasinatele de la Jilava, brutalitățile poliției legionare, care voia să se substituie poliției oficiale, toate acestea au contribuit la ruptura dintre legionari și Ion Antonescu. La începutul lui ianuarie, conducătorul statului ajunsese la concluzia că este bine să se separe de Legiune. Momentul a venit după întrevederea din 13 ianuarie cu Führerul Adolf Hitler, atunci când a obținut lumină verde din partea conducătorului Germaniei pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere. Antonescu i-a înlocuit câteva zile mai târziu pe toți prefecții legionari. Și asta a fost mișcarea care a declanșat rebeliunea.

„Asasinarea marelui cărturar Nicolae Iorga de către un grup de legionari necontrolați este tema favorită a dușmanilor Mișcării Legionare. Problema nu este atât de simplă pe cât încearca să arate unii istorici. […]. Asasinii lui Iorga, care „se pare că au fost manipulați de N.K.V.D. și serviciul secret britanic – nu s-au predat. Echipa ucigașă a considerat că profesorul, ajuns consilier al Regelui, este autorul moral al asasinării Căpitanului. Adevărul despre cine i-a îndemnat pe asasinii lui Iorga și Madgearu este foarte greu de stabilit acum. Nu putem însă să nu menționam suspiciunea că asasinatul a fost opera serviciilor străine care aveau tot interesul să compromita Mișcarea Legionară.» […].”[3]

Declarație

„Subsemnatul X… X… în vârsta de… ani, domiciliat în…, perfect conștient de însemnătatea afirmațiilor pe care, înainte de a închide ochii, doresc să le fac, declar următoarele, în legătură cu moartea tragică a marelui roman și istoric Nicolae Iorga, pe care eu și generația mea l-am respectat și l-am iubit ca pe un mare dascal al neamului românesc:
Am fost bun prieten cu răposatul general Nicolae Dragomir, născut la Odobești, fiu de mari naționaliști și de o corectitudine exemplară. Acest general a fost ministrul coordonării în timpul guvernării ilustrului mareșal Antonescu, motiv pentru care a fost arestat de comuniști fiind predat autorităților rusești, care l-au deportat în Siberia, unde a pătimit timp de 10 ani. În Siberia, generalul Dragomir a fost tovaraș de suferință cu un general rus, fost membru al C.C. al P.C.U.S., căzut în dizgrația lui Stalin. Acest general rus, al cărui nume, din pricina vârstei mele înaintate nu-l mai țin minte, i-a făcut generalului Dragomir dezvăluiri extrem de interesante în legătură cu împrejurările în care a fost asasinat marele profesor Nicolae Iorga, susținând că persoanele care l-au ucis pe Iorga nu erau propriu-zis legionari, ci agenți ai U.R.S.S. introduși în Mișcarea Legionară. De nenumărate ori fostul general rus l-a contrazis pe Nicolae Dragomir, afirmând că a fost de față când s-a luat hotărârea asasinarii lui Nicolae Iorga. Iorga era o personalitate de un uriaș prestigiu european, a cărui poziție consecvent patriotică era incomodă pentru planurile drăcești ale lui Stalin, planuri care vizau încă de atunci ocuparea României. Îl citez pe Nicușor Dragomir: « Generalul rus mi-a spus ca aș fi idiot dacă aș continua să cred că legionarii l-au ucis pe Iorga. Pe oricine ar fi ucis rușii în România, pe toți românii dacă i-ar fi impușcat, Occidentul nu ar fi reacționat așa cum era de așteptat să reactioneze atunci când rușii l-ar fi omorât pe Iorga! » Însuși generalul rus se arăta cutremurat și indignat de caracterul diabolic al diversiunii comuniste îndreptate împotriva conștiinței naționale românești. Succesul acestei mașinațiuni s-a bazat pe trădătorii de neam de teapa acelui odios Boieru din Constanța, unealtă a agresiunii bolșevice asupra neamului românesc. Generalul Nicușor Dragomir a povestit aceste lucruri și în pușcăria de la Jilava, de față fiind subsemnatul, avocatul Nicu Miloiu, doctorul Popescu Vișina din Ploiești și un preot protopop de la Drăgășani, […]. De asemenea, a povestit toate acestea și în familia sa.
Dau aceasta declarație de față fiind soția mea și d-l profesor Ion Coja și precizez că am povestit, până acum la toți prietenii mei despre aceste lucruri aflate de la generalul Dragomir.” [4]

O ipoteză halucinantă bazată pe mărturia generalului Nicolae Dragomir

În privința declarației referitoare la mărturia generalului Nicolae Dragomir, țin ca mai înainte de orice, să certific realitatea persoanei care a dat această declarație. O persoană în vârstă, care a suferit de pe urma instaurării comunismului, pierzindu-și averea și făcând, cu totul nevinovat, ani grei de temniță. Detaliul cel mai important este că domnia sa nu a fost legionar și nici nu are simpatii legionare. Dimpotrivă, aș putea spune. Adică, dacă s-a temut să dea această declarație, s-o semneze, teama d-lui X… X… vine de la legionari, să nu-l pedepsească pentru dezvăluirea acestui act ce trădare natională, de colaborare criminală cu dușmanul țării, de care s-a facut vinovat sinistrul grup de legionari asasini ai lui Nicolae Iorga. A fost curios pentru mine să constat că autorul declarației – domnul X… X… să-i spunem și noi, dădea o astfel de interpretare celor aflate de la generalul Dragomir, considerând că fiind vorba de un legionar (sau mai mulți) agent N.K.V.D. această împrejurare de de natură să compromită, o dată în plus, întreaga mișcare legionară și deci să stârnească replica răzbunatoare a legionarilor.

Pentru mine însă cele relatate de generalul Dragomir constituie – dacă se adeveresc, o disculpare spectaculoasă a legionarilor, de pe ai căror umeri este ridicată astfel povară crimei celei mai odioase și de neiertat cu care istoria le-a pecetluit amintirea: asasinarea marelui dascal al neamului românesc, Nicolae Iorga. Așadar, legionarii ar fi cei mai interesați în a se confirma ipoteza că asasinii lui Iorga – sau măcar unul dintre ei, au acționat după un plan elaborat în afara mișcării legionare. Dar l-am sfatuit pe d-l X… X… să rămână totuși anonim, nu de teama legionarilor, ci a altora. Știind eu bine cât de lung a rămas brațul celor pe care îi incriminează propriu-zis mărturia generalului Dragomir. Nu pot să nu recunosc că eu însumi, din aceleași motive, am ezitat să fiu amestecat în aceasta poveste. Sper că ezitarea mea să fi fost complet gratuită.

Ce să credem însă despre marturia generalului Dragomir, transmisă posterității prin declarația d-lui X… X…? În ce măsură poate fi ea luată în serios? Concordă ea cu alte date ale problemei? Ce consecințe ar avea pentru istoriografia românească și pentru conștiința publică din România concluzia că Nicolae Iorga nu a fost ucis de legionari, ci de agenți străini infiltrați în rândurile miscării legionare? Departe de a putea răspunde la aceste întrebări atât de neașteptate, mă simt dator cu unele observații și succințe considerații, utile cititorilor. Le voi enumera:
1. Mai întâi, voi face cunoscut că încă de acum 6-7 ani circula printre istorici zvonul ca în Occident, după deschiderea arhivelor perioadei interbelice ar fi apărut unele dovezi de implicare a unor forțe străine în asasinarea lui Nicolae lorga. Sunt în București persoane pe care le-am auzit afirmând categoric acest lucru, inclusiv regretând la vremea aceea, că aceste dezvăluiri nu pot fi aduse la cunoștința opiniei publice românești. Cred că acum nimic nu-i mai impiedică să facă cunoscut publicului românesc tot ce se știe asupra acestei chestiuni.
2. Oricum mărturia generalului sovietic se pare că priveste luarea unei decizii, decizia că Nicolae Iorga să fie omorât, asasinat. Nu pare că generalul sovietic avea certitudinea să afirme că decizia a fost dusă până la capat de agenții N.K.V.D.! Mai aveau și alții interes ca Nicolae Iorga să dispară, inclusiv interesul ca mișcarea legionară să fie compromisa chiar și cu acest preț enorm pentru poporul român, dar nu și pentru „agenturile” străine foarte active și pe vremea aceea.
3. Un lucru bine stabilit de ancheta care s-a făcut asupra împrejurărilor asasinării lui Nicolae Iorga este acela că ucigașii din echipa condusă de legionarul Traian Boieru au acționat de capul lor, fără știința conducătorilor legionari. S-a stabilit cu ocazia procesului, atât pe baza mărturiei date de soția marelui profesor cât și din alte mărturii, că persoane de prim rang din conducerea legionară, aflând de Traian Boieru și „camarazii” săi cu ce intenții plecasera din București spre Sinaia, au incercat să-l opreasca telefonând la comandamentul legionar din Ploiești să le iasă înainte pe șosea și să-i întoarca din drum. De asemenea, au telefonat și la Sinaia lui Nicolae Iorga însuși avertizându-l asupra primejdiei și sfătuindu-l să plece imediat de acasă pentru a nu fi găsit de ucigași. Din păcate, a fost să fie… După cum a relatat la proces soția lui Nicolae lorga, aceasta s-a temut că telefonul primit de la București face parte din scenariu, că intenția legionarilor este să-l ucida atunci când va părăsi locuința. A rămas deci pe loc ușurând, sarcina lui Traian Boieru. Așadar, un element sigur în toată această discuție este că asasinii lui Nicolae Iorga nu au acționat din ordinul conducerii legionare și nici cu acordul acestora.
4. În urma cu 6-7 ani, când am aflat despre cele relatate mai sus la pct. 1, ipoteza unui amestec străin în asasinarea lui Iorga, am discutat-o cu colegul meu de liceu Papuc Istrate, ulterior decedat. Bunul meu coleg a comentat în felul următor cele aflate de la mine: Traian Boieru era, de felul său, tot din Constanța, ba chiar era vecin în Anadolchioi cu casa lui Ion Papuc. Fugind în Germania, în 1941, numai Traian Boieru, familia sa a rămas în România la Constanta. Or, cu familia acestuia, mi-a povestit Jean Papuc, s-au petrecut doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat în vreun fel de soția și copiii lui Traian Boieru după 1944, când, se știe, familiile erau deseori puse în situația de a plăti ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiți din țara, această plată însemnând să suporte felurite tracasări și persecuții. Ca vecini, toți s-au mirat că familia lui Traian Boieru nu a fost supărată de nimeni adică de autoritățile instalate la putere de Armata Roșie. Mai mult, pe la finele anilor ’50 familia acestuia a primit permisiunea de a părăsi Romania și de a pleca în Occident, la Traian Boieru! Asta într-un moment când legionarii înfundau închisorile inclusiv pentru vina de a-l fi asasinat pe Nicolae Iorga. Cred că această chestiune – a condițiilor în care familia lui Traian Boieru a trăit în România anilor ’50, ar putea fi ușor lămurită confirmând sau nu ciudatele lucruri afirmate de Jean Papuc. Evident, în același fel sunt interesante și cele ce s-ar putea afla despre familiile rămase în România ale celorlalți asasini din echipa condusă de Traian Boieru.
5. Odată dovedit amestecul străin în asasinarea lui Nicolae Iorga, devine mai plauzibil acest amestec și în declanșarea „rebeliunii” legionare din ianuarie 1941. Evenimentele de atunci prezintă o mulțime de similitudini cu cele petrecute în Decembrie 1989, după părerea unor martori oculari, precum d-l. Simion Ghinea. În general, întreaga miscare legionară va fi să fie privită cu alți ochi dacă se va confirma informația primită de generalul Dragomir de la generalul sovietic. Dar trebuie să fim lucizi și realiști și să recunoaștem că deja părerile publicului românesc asupra mișcării legionare au început să se schimbe acordându-se la nevoia noastră de adevăr și la posibilitatea pe care azi o avem de a căuta acest adevăr.

Nevoia de adevăr

S-ar putea chiar spune că asistam la un fenomen „îngrijorător”: resuscitarea mișcarii legionare. Acuzațiile de legionarism (sau fascism) au început să fie tot mai frecvente în presa noastra. Eu nu cred însă că este vorba de o renaștere a mișcarii legionare, care, ca fenomen complex, s-a născut dintr-un concurs de cauze irepetabil în istorie. Nu cred nici măcar că, din naivitate, așa cum unii se tem de aceasta renaștere alții ar intenționa-o, totuși. Ci e vorba de altceva. Într-adevăr, mai ales printre tineri, se poate constata azi un interes aparte pentru cunoașterea documentelor, a literaturii legionare. Acest interes pornește exclusiv din nevoia de adevăr. Din câte minciuni s-au adunat în tolba istoricilor noștri, minciuna, mistificarea cea mai grosolană se pare că îi privește pe legionari și pe comuniștii interbelici. Unii fiind denigrați, iar alții fiind glorificați fără nici o limită a denaturării adevarului. Eu însumi am trăit șocul de a constata că mă înscriam într-un fals quasitotal cu tot ce știam despre legionari nu numai din școala, dar chiar și din familie. Din păcate, azi, paralel cu dezvăluirile despre legionari se produce o denaturare a adevărului despre adversarii acestora, puși ei acum la stâlpul infamiei fără nicio rezervă, fără a li se recunoaște vreun merit, vreo circumstanța justificativă.

Alexandru Graur, membru P.C.R. și Petre Tuțea, legionar.

Nu pledez decât pentru adevăr. S-a întâmplat ca după moartea prematură a tatălui meu – aveam doar 23 de ani – soarta să mă apropie de două persoane cam de vârsta tatii, la care am ajuns să țin foarte mult: Alexandru Graur, membru P.C.R. din ilegalitate și Petre Tuțea, legionar. Au fost oameni cu care nu m-am sfiit să discut chiar și cele mai delicate subiecte. Temperamental atât de diferiți, cei doi profesori aveau amândoi un veritabil cult al adevărului, cult ce se hrănea și din conștiința curată a celui ce nu a săvârșit vreun rău semenilor săi. Și unul, și celălalt, nu aveau nimic de ascuns, nu le era rușine de nimic din ce săvârșiseră la viața lor. Nu pentru că nu greșiseră cu nimic, ci pentru ca erau oricând gata să-și descopere vreo greșeala, să și-o recunoască, să și-o asume. Cu gândul la seninătatea celor doi bărbați pe care am încercat să-i am ca model intelectual și uman, încerc acum să pun în discuție, la fel, sine ira et studio, chestiunea asasinarii lui Nicolae Iorga, nu dintr-un interes ce ar viza anumite persoane, nu pentru a disculpa pe cineva și pentru a inculpa pe altii, ci numai și numai de dragul adevărului.

Nu dușmanii, ci trădătorii trebuiau „lichidați”.

Legionarii au fost, în esență, anticomuniști, antibolsevici. Înțelegând printre primii caracterul mortal al pericolului ce ne pândea din Răsărit. Oarecum consecutiv acestei atitudini antibolșevice, legionarii au fost și antisemiți. Dar antisemitismul lor a fost unul defensiv, manifestandu-se în apărarea unor valori și interese românești, nu împotriva intereselor autentice evreiești. Așa se face că legionarii au privit cu întelegere – se zice, politica sionistă, planurile sionismului de a reda poporului evreu o patrie și o limbă. I-am auzit deseori pe Petre Tuțea și pe Simion Ghinea comentând admirativ aceasta ispravă extraordinara a sionismului, a evreimii. Din informațiile pe care am putut să le capăt până acum despre legionari, cred că principala trăsătură a doctrinei lor a fost însă alta: anti-politicianismul. Sau, folosind un termen pe care limba româna i-l datoreaza lui Nicolae Iorga, ceea ce legionarii au combătut în viața noastră publică a fost, cu precadere, fripturismul, corupția. Nu întâmplător parabola cea mai dragă legionarilor era aceea cu privire la trădatori și dușmani. Nu dușmanii, ci trădătorii trebuiau „lichidați”.

Drept care conchid ca interesul brusc, îndeosebi al tineretului pentru fenomenul legionar se cuvine a fi atent și discret „supravegheat”, îndrumat chiar, pentru că din complexul de idei ăi atitudini legionare să fie preluată ideea cea mai prețioasă și sigur utilă viitorului românesc: anti-politicianismul, oroarea, disprețul și neîndurarea față de corupția politicienilor nostri. Iar aceasta nu va insemna resuscitarea gândirii legionare, ci doar fireasca, inevitabila repunere a adevărului în drepturile sale, inclusiv dreptul adevărului de a dinamiza și orienta viața noastră. Cât privește chestiunea amestecului străin în asasinarea lui Nicolae Iorga, această ipoteza nu este nici pe departe dovedită. Cel mult am putea spune că sunt întrunite condițiile suficiente lansării acestei ipoteze în public, cu nădejdea că viitorul cel mai apropiat ne va aduce elementele pe deplin lămuritoare.
Ion Coja

Iată un fragment din „relatarea” făcută de părintele Nicu Cracea: „Echipa Boieru (au fost găsiți) în noaptea crimei și adusi în fața lui Horia Sima care i-a intrebat de ce au fîcut această faptă, de ce nu au întrebat sau de ce nu s-au consultat cu nimeni. Boieru a răspuns că dacă ar fi intrebat pe Sima știau bine că nu le-ar fi încuviințat fapta, că i-ar fi oprit, dar ei erau hotărâți să-l razbune pe Căpitan. Pe ei nu i-au interesat complicațiile, urmări ale faptei lor. […] Mișcarea legionară i-a eliminat pentru totdeauna și nu a mai avut contact cu ei. […] (Boieru – n.n.) Nu a fost închis în lagărul de la Buckenwald unde erau ceilalți legionari, trăia într-un cămin german, unde avea casa și masă, iar între timp toți trei căpătasera și ceva de lucru. În timpul convorbirii noastre s-a apropiat un legionar vechi i-a adus aminte că el nu are voie să stea de vorba cu alți legionari sau să intre în incinta legației romane.
În timpul șederii mele la Viena n-am putut afla nimic despre Boieru. Toți legionarii se temeau parcă să discute acest caz și toți credeau că la mijloc a fost o mână străină, dar nimeni nu știa cine a fost în spatele lui Boieru. După intrarea rușilor în Austria și apropierea lor de Viena, legionarii au început să se împraștie pe drumuri diferite, cât mai spre apus, ca să nu cadă pradă în mâna rușilor. Eu cu alți legionari ne-am îndreptat spre Italia, alții spre Franța etc. În drum, aproape de Salzburg, l-am întâlnit pe Boieru cu grupul lui, care ne-a spus că el rămâne pe loc: „pot să vie rușii, noi nu ne temem de ei” mi-a răspuns el. Acest lucru ne-a întărit presupunerea că el fusese un agent al serviciului secret rusesc, dar nu aveam nici o probă”.[5]

Adaptare după texte apărute în revistele : „Totuși iubirea” și „Historia” cu comentarii aparținând acad. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Cristian Troncotă și prof. univ. dr. Ion Coja
——————————————————————————-
[1]
[2] Document găsit în arhiva lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informații, în cadrul Secției de cenzură a presei și corespondenței.
[3] Din dosarul alcatuit de Tiberiu Lovin, Aldine Nr. 169, România Libera, 26.06.1999
[4] Ion Coja – Textul a apărut in revista „Totuși iubirea”, nr. 24/93 din iunie 1993. Între timp, autorul declarației a părăsit aceasta lume, astfel că pot face cunoscut numele sau: Toma Petrescu, o persoană pe cât de distinsă și de simpatică, pe tot atât de ireproșabilă sub aspect moral. Publicarea „halucinantei ipoteze” a stârnit pe multi cititori ai revistei să mă caute și să-mi împărtășeasca opiniile și argumentele lor, pro sau contra. Printre ei, parintele Nicolae Cracea m-a interesat în mod deosebit, deoarece a fost prieten cu Traian Boieru. Din relatările sale se desprind argumente noi pentru ideea că asasinarea lui Nicolae Iorga s-a făcut fără ca să știe despre aceasta intenție alți legionari. În primul rând liderii Mișcării nu au știut nimic. După săvârșirea gestului ireparabil, legionarii nu și-au arătat niciodată acordul pentru cele petrecute excluzându-l propriu-zis pe Traian Boieru din mediile legionare ca pe un proscris.
Nota redacției „Totuși iubirea”: A spune adevărul nu este un act de curaj, ci o datorie și un drept al lumii noastre. Precizăm că domnul Ion Coja ne-a prezentat originalul declarației și certificăm existența acesteia. Înțelegem să respectăm motivele și dorința semnatarului declarației de a rămane, deocamdată, anonim. […]
[5] Ion Coja, „Legionarii noștri”

sursa: Redactia Revistei Artemis