ROMÂNIA BREAKING NEWS

Gherman Pântea, primarul Odesei (1941-1944) de Ioan Ispas

SHARE
, / 1341 2

Am fost sceptic că voi găsi ceva bun despre români în cartea lui Charles King, „Genius and Death in a City of Dreams: Odesa”, editura W.W. Norton & Company, 2011, având în vedere că se trata istoria orașului din perspectiva evreilor. Când am citit însă caracterizarea făcută de autor primarului Gherman Pântea, drept cel mai bun din întreaga administrație românească din Transnistria, am ciulit urechile. Nu citisem nimic despre el, nu l-am găsit nici în dicționarele enciclopedice românești, deși l-am căutat și sub forma de Pantea sau Pântea. Pe internet există însă informații biografice detaliate preluate, în cea mai mare parte, din cartea lui Ion Constantin, „Gherman Pântea între mit și realitate”, editura Biblioteca Bucureștilor, 2010.

Pe Charles King l-au impresionat, în primul rând, realizările lui Gherman Pântea ca primar al Odesei, un oraș care suferise distrugeri mari ca urmare a unui asediu de câteva luni, iar în al doilea rând poziția sa față de represaliile dure luate de autoritățile militare române ca urmare a aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român.

Gherman Pântea a sosit la Odesa în 18 octombrie 1941, la două zile după trupele române, fiind numit primar de mareșalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chișinău dintre cei doi, din august 1941. Mareșalul Ion Antonescu nu-l cunoștea personal, dar probabil prestația lui Gherman Pântea ca primar al Chișinăului în trei mandate a contat în această numire. Rușii, când părăseau un oraș, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă și alte obiective ale infrastructurii, într-un dispreț total față de proprii cetățeni abandonați fără căldură, fără apă, fără alimente. La toate aceste probleme se adaugă decizia N.K.D.V.-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm.[1] Spânzurătorile ridicate în intersecțiile orașului în care atârnau cei executați ca represalii ordonate de autoritățile militare l-au impresionat pe primarul Gherman Pântea care i-a scris direct mareșalului că populația nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii, ceea ce s-a și întâmplat.[2]

În aceeași zi primarul Gherman Pântea tocmai publicase în Odeskaya Gazeta o proclamație în care promitea o întoarcere la normalitate și egalitate între toți locuitorii Odesei. Generalul Nicolae Macici și primarul Gherman Pântea l-au convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executați la Dalnic, dacă mareșalul nu accepta ca ordinul să nu fie executat în totalitate. Repune în funcțiune serviciile publice, inclusiv alimentarea cu apă și electricitate. Restaurantele și piețele sunt redeschise. Pentru prima dată, după 20 de ani producătorilor individuali li s-a permis să-și desfacă produsele. Inițiativa particulară a fost încurajată, obținându-se foarte lesne licență pentru diverse activități. Deși primăria n-a impus taxe micilor întreprinzători particulari, lăsând la aprecierea lor să plătească cât cred ei că-și pot permite, s-au strâns peste 130 de milioane de mărci[3] din acest impozit voluntar. Această inițiativă a primarului Pântea de a introduce un impozit benevol, despre care n-am știință să se mai fi folosit undeva, m-a impresionat în mod deosebit, mai ales că s-a aplicat într-un teritoriu aflat sub ocupație. Cât de mulțumiți trebuie să fi fost odesanii de administrația orașului dacă au considerat, din proprie inițiativă că trebuie să contribuie și ei cu ceva pentru bunul mers al lucrurilor.

Iată un occupant care nu jefuiește teritoriul cucerit, dimpotrivă se ocupă de înflorirea lui.

Opera, avariată puternic în timpul asediului, a fost reparată, inclusiv o mare orgă defectă de mult timp. Stagiunea 1942-1943 a avut loc într-o Operă repictată și reparată cu 58 de reprezentații diferite, de la Boema la Evgheni Oneghin. Trei sferturi din reprezentații erau din clasicii europeni și un sfert din cei ruși.

A păstrat funcționarii vechi din primărie. A folosit în administrație și în documentele emise limba română și ucrainiană. El însuși cunoștea pe lângă limba română și limbile rusă și ucrainiană. Multe publicații din Odesa erau în limba ucrainiană. A redeschis școlile și Universitatea.

El a salvat-o pe Elena Rudenko, sora generalului sovietic Tolbuhin, procurându-i medicamentele de care avea nevoie când s-a îmbolnăvit. A organizat, pe cheltuiala guvernului, vizitarea Odesei de către grupuri de studenți și profesori de la Universitatea din București, de la Asociația Profesorilor din România, delegați ai satelor, coruri, grupuri de dansuri populare și jurnaliști. Secția de tennis de câmp a Asociației Sportive CFR a organizat turnee de tennis de două zile cu invitați. Un grup de elevi premianți au fost răsplătiți cu o excursie în această provincie. Erau atât de mulți vizitatori încât a trebuit să fie înființate cantine turistice pentru deservirea artiștilor, muzicienilor, profesorilor, elevilor, studenților și demnitarilor sosiți săptămânal din țara mamă. „Orașul exalta de prospețime și vitaliatate, un loc plin de tineri, ceea ce contrasta cu străzile și piețele goale din alte părți din Europa de est ocupată” [4].

Deși Pântea s-a opus deportării evreilor din oraș, Charles King îi reproșează că n-a făcut suficient în această direcție. A reușit să păstreze doar câteva duzini de artizani evrei, cu ateliere în centrul orașului, profesorii de origine evreiască, evreii creștinați și pe cei care au reușit să obțină declarații scrise de la vecini sau prieteni că nu sunt evrei.[5] Pentru copiii evrei rămași orfani a construit orfelinate în oraș. Charles King recunoaste că nu numai Odesa înflorise în timpul administrației românești ci și întreaga Transnistrie, sub guvernatorul prof.univ.Gheorghe Alexianu. Deși nu-l privește cu aceeași simpatie pe guvernatorul Gheorghe Alexianu ca pe Pântea, recunoaște meritele acestuia, amintind câteva din inițiativele sale și faptul că a fost decorat de Papa.[6]Pântea a fost un om popular în Odesa” își amintea actrița Tania Arnăutu în 1956.[7] Charles King, vizitând Odesa în zilele noastre, este surprins însă de faptul că nu există nici un semn care să amintească de acest strălucit primar. Este intrigat de faptul că Pușkin[8[ care a stat două săptămâni în Odesa beneficiază de un bust, iar Gherman Pântea este total ignorat, numele său nefiind atribuit nici măcar unei străzi.[9]

Cine a fost Gherman Pântea

S-a născut în 13 mai 1894 la Zăicani, în nordul Basarabiei, într-o familie de români cu mai mulți copii, părinții fiind Vasile și Ioana Pântea. Tatăl său era avocat. Când a început școala a avut dificultăți cu limba rusă, în familie vorbindu-se doar românește. După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Odesa, dar nu apucă să o termine pentru că începe Primul Război Mondial, este recrutat, trimis la Școala de Ofițeri din Kiev apoi numit ofițer translator pe lângă comandamentul Armatei a 9-a aflată pe frontul românesc. Declanșarea revoluției din februarie 1917, care a determinat retragerea de pe front a armatelor rusești, îl propulsează în poziția de președinte al Sovietului Armatei a 9-a cantonată la Odesa.

Împreună cu alți ofițeri basarabeni îi ajută pe soldații basarabeni să se organizeze într-un singur corp militar sub forma Forței basarabene, care va constitui la Chișinău baza viitorului Sfat al Țării. Pentru a legaliza această organizare se va deplasa la Moscova unde obține inițial acordul lui Kerenski, dar ulterior este emis un mandat de arestare pe numele său. În haosul care se instalează în Rusia însă apare un nou pol de putere la Petersburg.

Gherman Pântea se deplasează la Petersburg unde obține de la Lenin acordul pentru autodeterminarea națională a basarabenilor.[10] Când deputații basarabeni au creat Republica Democrată Moldovenească, Gherman Pântea a fost ales director al forțelor militare, subordonat direct lui Ion Inculeț. La 27 martie 1918 când Sfatul Țării a votat unirea cu România, Pântea a votat și el pentru. Gradul său din armata rusă este recunoscut și este numit maior în rezervă.

În septembrie 1919 își termină studiile universitare la Iași și obține licența în drept. Este primit în baroul din Chișinău și în paralel cu avocatura editează un cotidian în limba rusă, ziarul Bessarabia. Ulterior editează un al doilea ziar în limba rusă. Intră în Partidul Național Liberal, ajunge deputat timp de zece ani la rând. Patru ani a fost vicepreședinte al Camerei Deputaților. În 1938 a fost numit senator. A fost de trei ori primar al Chișinăului (1923, 1927-1928, 1932). În 1923 este trimis la Paris de către ministrul de externe I. G. Duca pentru a-l contacta pe ambasadorul sovietic Rokovski în vederea restabilirii legăturilor cu guvernul sovietic. Rușii nu recunoșteau însă unirea Basarabiei cu România. Își publică memoriile, primul volum în 1931, sub titlul „Unirea Basarabiei”. Rolul organizațiilor militare moldovenești în actul unirii. Volumul al II-lea îl publică în 1937 sub titlul „Unirea Basarabiei – Două decenii de la autonomia Basarabiei”.

După declanșarea, la 22 iunie 1941, a războiului de eliberare a fost mobilizat la statul major al Armatei a 4-a. După eliberarea Chișinăului, Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, îi cere să verifice o listă de 100 persoane indezirabile, ca să nu fi fost trecuți din greșeală și buni români. Cu această ocazie salvează viața lui Gheorghe Stere (fiul lui Constantin Stere) și a lui Alexandru Mâță.

Trădarea regelui Mihai și a camarilei regale de la 23 august 1944 îl găsește la București. Guvernul Sănătescu întocmește în 24 august 1944 o primă listă de „criminali de război”. Ministrul de finanțe Gheorghe Potopeanu îl trece pe Gherman Pântea pe această listă și cere arestarea lui. Această obediență nu l-a salvat pe Potopeanu care peste o lună este arestat și el de ruși. Pântea este judecat de mai multe ori de tribunale ale poporului dar este achitat de fiecare dată datorită documentelor de nevinovăție pe care le deținea. Elena Rudenko trimite și ea o scrisoare în care arată cum a fost ajutată de primarul Gherman Pântea. Totuși se hotărește să părăsească Bucureștiul, își schimbă numele și se mută la Craiova, la fratele său. În 1947 revine în București cu intenția de a contacta prietenii ca să găsească o soluție de a părăsi țara. Comisarul Alimănescu îl arestează și-l dă pe mâna Securității. Este anchetat de Nicolschi care-l confruntă cu denunțurile făcute împotriva lui de Gheorghe Stere și Alexandru Mâțu, pe care-i salvase în 1941. Pântea este trimis la Jilava, fără judecată, pentru trei ani. În 1952 Tribunalul Militar l-a condamnat la 10 ani muncă silnică, drept criminal de război și inamic al clasei muncitoare. În 1955 a fost amnistiat, dar în 1961 a fost din nou arestat până în 1964.
După eliberarea din închisoare a fost mereu supravegheat de Securitate. Aceasta nu l-a împiedicat ca la moartea unor fruntași basarabeni ai unirii să țină cuvântări curajoase.

A murit în 1968 în condiții suspecte. Deși era sănătos, după două zile de dispariție de acasă familia a fost anunțată că a fost găsit căzut pe stradă. Este înmormântat în cimitirul Bellu.

Înflorirea Transnistriei în general și a Odesei în special, în perioada 1941-1944, sub administrația românească, care i-a uluit pe istoricii străini, considerat ca un caz unic în Europa aflată sub ocupație, demonstrează că românii pot să fie buni administratori atunci când la vârf ajung oameni de înaltă ținută morală ca primarul Gherman Pântea, guvernatorul Gheorghe Alexianu sau mareșalul Ion Antonescu.

—————————————————————————-
[1] Charles King afirmă că  „Every thing changed the day Stalin’s secret police decided to block up their own headquarters” (p.201).
[2] Charles King afirmă că Gherman Pântea ar fi atras atenția autorităților militare despre pericolul potențial al instalării comandamentului în sediul N.K.D.V.-ului. Cert este că exact cu o săptămână în urmă fusese aruncată în aer clădirea comandamentului german din Kiev, care fusese instalat tot într-un sediu al N.K.D.V.-ului. Ca și la Kiev au urmat represalii, dorite de N.K.D.V., pentru a ațâța populația împotriva noilor autorități. Deși a avut acces la documente de arhivă, Charles King preia cifra de 20.000 evrei executați, lansată de propaganda sovietică și folosită în toate lucrările autorilor de origine evreiască. Ea a fost obținută prin înmulțirea numărului (aproape 100) al ofițerilor uciși în explozie cu cifra 200, numărul de ostatici care ar fi trebuit executați pentru fiecare ofițer asasinat conform ordinului dat de mareșalul Antonescu. Nici Comisia Wiesel nu dă cifra exactă, folosind-o pe cea evazivă de 20.000. Radu Theodoru în „A fost sau nu Holocaust” ed. Lucman, 2003, dă cifra exactă de 417, prin însumarea execuțiilor efectuate de cele 4 regimente din Odesa (pag.299). Primarul Gherman Pântea, în documentele sale avansează cifra de 430, apropiată de cea găsită de Radu Teodoru. Ea este confirmată indirect de un martor ocular, Rubin Udler (avea 16 ani în 1941), care descrie cum privind pe str. Karl Marx, spre gară, a văzut o spânzurătoare în care atârnau patru trupuri și un grup de 20-25 ostatici, escortati de soldați români. La intersecția cu strada sa au mai fost spânzurați trei, iar al patrulea care a încercat să fugă a fost împușcat. Fiecăruia i se citea sentința de condamnare la moarte. Amintirile lui Rubin Udler au fost publicate în „Flares of Memory. Stories of Childhood during the Holocaust”, editori Anita Brostoff și Cheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001. Că în arhiva preluată de sovietici, ajunsă și la Washington, sunt date exacte confirmă chiar Charles King care preia următoarele date din Raportul prefectului din 11 aprilie 1942: „32 643 evrei au fost evacuați, 847 au murit în ghettou și 548, inclusiv gravide, se aflau în spitalul ghettou-lui” (pag.217).
Dacă pe Charles King și pe ceilalți autori evrei îi înțelegem că nu pot să-și publice lucrările dacă nu sunt menționate anumite lucruri (în acest caz cifra 20.000), pe respectabilul nonagenar Neagu Djuvara nu l-am înțeles de ce la emisiunea din 3 iunie 2012 de pe Antena 3 dă cifra de 19.000 evrei „stropiți cu petrol și arși de vii din ordinul mareșalului Antonescu, la Odesa”. Ulterior, văzând o carte de-a domniei sale publicată de Humanitas, am înțeles de ce a făcut-o. Moderatorul Adrian Ursu a primit „informația” fără să clipească.
[3] Pentru a vă face o imagine despre valoarea acestei sume, facem precizarea că salariul unui inginer era de 1.000 mărci pe lună, al unui supraveghetor dintr-un magazin de 400 mărci pe lună iar cu 100 de mărci se puteau cumpăra trei kilograme de salam de bună calitate sau o pereche de gâște grase.
[4] Vladimir Petrov: „Escape from the future; the incredible aventures of a young Russian”, Ed . Indiana University Press, 1973.
[5] Respectivul prieten trebuia să semneze o declarație că-l cunoaște pe d-nul… din anul…, că știe că nu este evreu, dar este de origine…, că n-a fost în paridul comunist și că a locuit la adresa… înainte de…Werth în „Rusia at War”, 1941-1945, pag.817, citat preluat din cartea lui Charles King.
[6] Faptul că papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat România în 1998 a solicitat să se întâlnească cu Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator, demonstrează consecvența și verticalitatea Vaticanului, neînfluiențat nici de sentința Tribunalului Poporului și nici de denigrarea practicată de anumiți istorici la adresa lui Gheorghe Alexianu. Vizita Papei în România este considerată de Vatican drept cel mai semnificativ eveniment al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea din anul 1998. M-am convins de acest lucru în anul 2011 când aflându-mă în Piața Sfântul Petru am zărit între tablourile care flancau piața, câte unul pentru fiecare an pontifical; pe cel în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist îl îmbrățișa pe Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, indicându-se anul 1998. M-am simțit mândru că sunt român. Peste câteva luni aflându-mă la București, am fost stupefiat să-l văd pe Prea Fericitul Patriarh Daniel pe un panou publicitar, amplasat în apropierea Palatului Justiției, făcând reclamă agenției de turism a Patriarhiei, îndemnând creștinii să viziteze Țara Sfântă.
[7] Fred Șaraga, „În Transnistria. Primii pași: Odesa”, Sliha, 1956, citat preluat din cartea lui Charles King.
[8] Colonelul Măldărescu, fost aghiotant al mareșalului Antonescu, povestește o întâmplare legată de un bust al lui Pușkin, într-un manuscris predat istoricului Gheorghe Buzatu, tipărit apoi în lucrarea „Istorie interzisă”. După eliberarea Chișinăului, generalul Antonescu plimbându-se prin oraș vede un soclu de pe care lipsea statuia. Se apropie și citește numele de pe soclu, Pușkin, întreabă ce s-a întâmplat cu statuia și află că bustul a fost dat jos din ordinul unui general. Dispune imediat ca bustul să fie pus la locul lui, argumentând că „geniile sunt deasupra politicii„.
[9] În anul 2010 la inițiativa lui Mircea Druc s-a montat o placă memorială în Chișinău iar o stradă din același oraș a primit numele Primar Gherman Pântea.
[10] Unii sceptici privesc faptul că Pântea ar fi obținut de la Lenin acordul pentru autodeterminarea națională. În teoria marxist-leninistă există un asemenea concept de autodeterminare națională a popoarelor, dar în cadrul lagărului comunist. Probabil că Lenin la o asemenea autodeterminare se referea, în timp ce Pântea se gândea la altceva.

Un articol de Ioan Ispas – Revista Agero prin R.B.N. Press

Citește și  Socialistul menșevic, Evgheni Tverskoi, care a locuit în Odesa în anii 1941-1944, descrie perioada administrației românești a Odesei ca fiind una de „îndestulare și înflorire a culturii”.

2 Comments

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press