Video / Maia Sandu, mesaj emoționant adresat românilor: „soarta Republicii Moldova este strâns legată de soarta României (…) Orice biruință a României este și biruința noastră” 
CSAT: Atacuril cibernetice, destinate să afecteze credibilitatea procesului electoral (…) Un candidat a beneficiat de un tratament favorabil pe TikTok 
Video: Preambul la Ziua Bucovinei. Omagierea lui Iancu Flondor și a lui Ion Pelivan. O veritabila lecție de istorie… 
Sub semnul „audiatur et altera pars”. Lansarea volumului „Universul Rusia. Tradiție și revelație” de Corneliu Vlad: O oportunitate de reflecție asupra relațiilor internaționale 
Termen Limită pentru Depunerea Dosarelor în Programul Național de Susținere a Natalității 
Marii Făuritori ai Unirii Basarabiei și Bucovinei cu Regatul Român vor fi comemorați la Muzeul Național al Țăranului Român 
București și Cernăuți, gazde pentru lansarea volumului al II-lea al lucrării documentare „Călătorii identitare. Românii megieși” al autorului Mihai Nicolae 
VIDEO: „NAȚIONAL și GLOBAL în societatea contemporană” – dezbatere la Muzeul Naţional al Țăranului Român 
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) lansează astăzi, 21 februarie, Sesiunea de finanțare nerambursabilă pentru anul 2024. 
Se lansează prima ediție în limba română a volumului „BASARABIA raport politico-economic”, important document istoric al Comisiei Hoover pentru România, în 1919 
FRAGMENTE DIN VOLUMUL IN PREGATIRE „CALATORII IDENTITARE”
În continuarea articolului
* * *
Multe din localităţile bejenilor români aveau nume româneşti: Arcaşi (pe malul drept al Bugului), Grădiniţă, Şerban, Solobozia Valahă (între Nistru şi Bug), Bucureşti, Vaslui (pe Nipru), Olteanka, Voloskaia (Valahă), denumirile geografice indicând explicit naţionalitatea locuitorilor.
O încheiere la această succintă prezentare a campaniei de identificare a românilor de la est de Bug ar trebui să cuprindă şi destinul oamenilor care au realizat studiul, ca şi posteritatea enormului material documentar rezultat în urma efortului de cercetare.
OAMENII.
Anton Golopentia şi-a continuat activitatea în cadrul I.C.S. în funcţia de director general 1947-19148). În 1950 a fost arestat (ridicat din Biblioteca Academiei) în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cu care colaborase anterior. Nu a mai fost eliberat din detenţie. Moare în închisoarea Văcăreşti la numai 42 de ani, după ce “cunoscuse” tehnicile de interogare care începuseră să fie folosite în Republica
Anton Golopentia
Populară România. În 1996, George Popescu, fostul său colaborator îi aduce un cald elogiu, spunând esenţialul despre Anton Golopentia: “Domnia sa ştia că nu eram doar un teritoriu şi o populaţie. Ci un popor şi o ţară”. Nicolae Betea a fost condamnatla 10 ani închisoare şi 5 ani domiciliu forţat în Bărăgan, lângă Feteşti. A murit intr-u azil de bătrâni din Bucureşti. Constantin Pavel, care a executat şi el, o condamnare identică, înnebuneşte. Sabin Manuila a reuşit în 1948 să părăsească România, stabilindu-se la New York. Aflat pe pământ american colaborează cu dr. Wilhelm Filderman, fostul conducător al “Uniunii Comunităţilor Evreieşti”. Împreună elaborează studiul” Evoluţia numerică regională a populaţiei evreieşti din România”. Anton Raţiu, de asemenea, anchetat de securitate avea să scrie în volumul publicat în 1994: “Viaţa mi s-a scurs pe acelaşi făgaş, al aceluiaşi destin întunecat, amar, obscur. Destin hărăzit de mereu aceeaşi şi aceeaşi sursă cinică şi barbară”. Nichita Smochină, recunoscut acum drept cel mai reprezentativ exponent al românilor transnistreni a fost nevoit să se ascundă în munţi ceva timp. Supravegheat operativ de securitate – situaţie de care era conştient – evită să-şi mai întâlnească apropiaţii pentru a nu-i expune unor eventuale măsuri administrative. Târziu, i se recunoaşte calitatea de membru corespondent al academiei, dar fără să primească şi pensia la care era îndreptăţit în această calitate. Alexandru Smochină care funcţionase ca subprefect în Gvernamintul civil al Transnistriei (1941-1944) a fost interogat cu privire la activitatea sa din Tiraspol şi Berezovca în timpul războiului. În decembrie 1948 a fost arestat de securitatea romană şi predat organelor sovietice de “specialitate”. Rechizitorul împotriva sa menţiona următoarele infracţiuni prevăzute în Codul penal al R.S.S. Ucrainiene: “spionaj împotriva statului sovietic”, “propagandă antisovietică pe timp de război” şi… “românizarea moldovenilor”. În 1949 a fost condamnat la 25 de ani de Gulag, pedeapsa pe care a executat-o la Kolama, Republica Yakutia, dincolo de Cercul Polar. A fost eliberat în 1956.
Nu toţi colegii şi colaboratorii lui Golopentia au avut de suferit: Henri H. Stahl şi-a continuat opera. În 1969 primeşte titlul de “profesor emerit al R.S.R”, devenind în 1974 membru corespondent al Academiei Române. Corneliu Mănescu a ajuns ministru de externe, demis în perioada Ceauşescu. Traian Herseni a continuat să-şi publice studiile de referinţă până la încetarea din viaţă. Ovidiu Bârlea a lucrat la Institutul de folclor Bucureşti. În 1981 a semnat excepţionalul studiu “Folclorul românesc “(volum II publicat în 1983). Întreaga sa activitate a fost recunoscută ca o pagină de excepţie în istoria folcloristicii româneşti. Nicolae Marin Dunăre va publica mai multe lucrări de arta populară, studii despre portul popular, broderii ţărăneşti şi ornamentică tradiţională. Gheorghe (George) Retegan, arestat în 1950 sub acuzaţia de “crimă de înaltă trădare” va fi achitat de Tribunalul Militar Bucureşti. A publicat în “Revista român de statistică”. Până la pensionare a fost profesor la A.S.E. şi Universitatea Bucureşti.
MATERIALULUI DOCUMENTAR. Represaliile care s-au abătut asupra unora dintre cercatatori au fost însoţite de o politică de respingere a oricărei analize a rezultatelor obţinute pe teren în condiţii vitrege, datorate numai şi numai abnegaţiei membrilor echipelor coordonate de Anton Golopentia. Materialul documentar oferit cercetătorilor spre studiu, analiza şi, eventual, actualizare nu a mai fost valorificat din punct de vedere academic, ştiinţific sau documentar.În parte, acest dezinteres a fost încurajat şi de atenuarea interesului pentru destinul românilor din afara ţării, în general şi a romanităţii răsăritene, în special. Volumul publicat de Anton Raţiu în 1994 a reprezentat singura apariţie în peste 50 de ani. Abia în 2006, când apare monumentală monografie a activităţii I.R.E.B., editată de Sanda Golopentia, preocupările unei generaţii de valoare au fost readuse în atenţia publică; o generaţie care a continuat opera înaintaşilor fără a căror eforturi am fi rămas doar o populaţie obscură, îngroşând rinduriele locuitorilor dintr-un imperiu vecin. Comunităţile studiate între 1941-1944 au suferit, ele însele un proces de deznaţionalizare/asimilare.
Simboluri populare la românii de la Est de Bug
Vasile Harea sesizase devreme că situaţia grupurilor izolate în stepa nu poate dăinui: Această stare de lucruri nu poate să se prelungească la nesfârşit. Înstrăinarea completă îi ameninţa…” (13). Lucurile s-au schimbat după cel de-al II-lea război mondial când, potrivit propagandei sovietice, aceste grupuri de populaţie au început: “Să trăiască în familia unită a popoarelor Uniunii Sovietice, fiind egali în drepturi, fericiţi şi liberi “. Procesul de pierdere identitară a continuat în ritm accelerat; aria limbii române s-a restrâns totodată dramatic. Dispariţia grupurilor etnice, minoritare, izolate de masă mare a contionalilor nu reprezintă, la scara istorică, un caz singular. În ceea ce priveşte evoluţia populaţiilor româneşti se cunoaşte cazul pisticosilor, locuitori valahi din Bitinia, nord-vestul Asiei Mici sau situaţia goralilor din Polonia, desprinse, în timp, din trunchiul lot etnic. După decembrie 1989, nici noi nu ne-am mai preocupat de cei rămaşi departe. Exceptând fotografiile prof. Vasile Soimaru. (14) şi un documentar realizat de Marian Voicu pentru Televiziunea Romană nu există alte mărturii contemporane despre românii/moldovenii de la est de Bug. Cu atât mai remarcabile au fost cercetările folcloriştilor din Chişinău, sub direcţia Academiei de Ştiinţe a Moldovei (la acea epocă, încă R.S.S.M.) în regiunile Nikolaev, Khirovograd, în raioanele Voznesensk, Arbuzinca, Pervomaisk, Olsansk (1969-1970) sau în Nordul Caucazului (1987-1988. Trebuie menţionate: culegerea de folclor moldovenesc “Şi cânt codului cu drag” publicată în 1987, volumul lui T. Colac “Nistrule, apleacă-ţi malul. Folclor poetic din Transnistria” apărut la Chişinău în anul 2004 sau lucrarea “Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din Nordul Caucazului” publicată în două volume sub egida Institutului de folclor al A.S. M., Chişinău, 1987.
Jurnalistul de televiziune, Marian Voicu a oferit un document impresionant care ne îngăduie să vedem astăzi, o comunitate românească, ce fusese studiată şi de participanţii la I.R.E.B. Sub titlul “Români uitaţi. Moldovenii de dincolo de Prut”, reportajul intră în viaţa locuitorilor din Martanosa şi Grutkoe, regiunea Kirovograd, sate aflate în stepa ucrainiana de peste 300 de ani. Aflăm un grup uman marginalizat care-şi practică limba maternă în cadrul limitat al relaţiilor de familie; o limbă de ogradă. Deşi îşi vorbesc limba numai în jurul mesei – aşa cum apar filmaţi – lb. Romană rămâne singurul reper de identitate şi o sursă puternică de confort identitar. Sunt conştienţi de precaritatea vieţii lor. Îi atrag atenţia reporterului ca mai vorbesc lb. Romană, deşi influenţă de lb. Ucrainiana, recunosc că “au calicit limba”. Unul “grăieşte curat”, dar un puşti declara “Ia niznaiu moldovski “, cu toate că înţelege lb. Maternă. Şcoala e în ucrainiana, iar biserica nu şi-a reveni după decenii de “ateism ştiinţific”. Matusa Maria Vartic se arata mai sceptică şi precizează, râzând, că ei vorbesc… “limba martanosa”. Mai au rude în Moldova (Basarabia), pe la Cahul. “Acolo e România?” întreabă o mătuşă.” Nu “, vine răspunsul. “Nu încă”?, se mira mătuşă. (filmul, realizat în iunie 2000 este disponibil pe vimeo.com). Gustul amar care persistă după vizionare avertizează că, în absenţa unui sentiment real de solidaritate culturală şi lingvistică, românii estici pot fi considerate de-acum încolo doar un subiect de arhivă, o pagină de carte cumpărată la anticariat, un expozeu istoric; fără materialitatea solidă a unei existenţe sociale. O amintire…
Temele de cercetare şi metodologia aplicată în teren aprofundate de poiectul I.R.E.B. constituie o operă unică care ne oferă şi în prezent argumentele pentru a înţelege mai bine mecanismele asimilării. Subiectul este cu atât mai actual cu cât marile migraţii contemporane- spre statele Uniunii Europene, spre S.U.A sau Canada, şi nu numai – indică şi un scenariu posibil al pierderii condiţiei naţionale originare. Ştiri de presă menţionau că în anul 2016 s-au născut mai mulţi copii români în afara frontierelor ţării, decât în interiorul lor; un avertisment care justifica abordarea de urgenţă a fenomenului. Exodul masiv al populaţiei României şi deteritorializarea sentimentului identitar pot fi urmate de un proces de deculturalizare, desfăşurat în etape desigur, dar ireversibil.
În sfârşit, soarta ţesăturilor expuse în 1943 la sediul I.C.S. trebuie umarita peste ani. Conform art. 12 din Convenţia de Armistiţiu (publicată în Monitorul Oficial nr. 219/22 septembrie 1944) semnată la Moscova de către Lucreţiu Pătrăşcanu şi mareşalul sovietic Rodion Malinowski, guvernul român s – a obligat să restituie, în “desăvârşită bună stare”, valorile luate de pe teritoriile Uniunii Sovietice în timpul războiului. Astfel, toate cusăturile – textile de interior sau de port – toate ţesăturile lucrate în şezători de tărăncile române din Dombass au devenit “captură de război” care trebuiau restituite. Şterguri, şervete, păretare, chilimuri, paturi înflorate, scoarţe, broderii în fir de lână sau de mătase, căpătâie (feţe de perne) au devenit la insistenţa învingătorilor – subit interesaţi de arta populară românească – “pradă de război “a învinsului. Nu au mai ajuns în muzeele noastre etnografice. Au fost restituite Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
În mod cu totul miraculos, o mică parte din cusături rămăseseră în grija familei Golopentia în aşteptarea unor vremuri prielnice. După emigrarea doamnei Sanda Golopentia în S.U.A., o parte din ţesăturile achiziţionate la schimb pe malurile Donetului au reintrat în posesia fiicei sociologului Anton Golopentia. În anul 2006, aceasta donează piesele Muzeului Ţăranului Român. După 71 de ani, ţesăturile ajung, din nou, în faţa unui public avizat: se organizează expoziţia “În urma acului. Românii de peste Bug”, coord. Ioana Popescu, M.T.R., 2014.
Un epilog nesperat, singurul, marcat de încrederea stăruinţei.
Note
13) citat de dr. hab. Nicolae Baiesu, “ Observatii privind cultura populara a romanilor de la est de Nistru, Bug, din Nordul Caucazului” , in revista “Akademos”, nr. 2 (13), iunie 2009, Chisinau
14) Vasile Soimaru, “Romanii din jurul Romaniei. Monografie etnofotografica”, Ed. Magic Print-Onesti si Ed. Serebia-Chisinau, 2014
15) Dr. hab. Nicolae Baiesu, op. cit., p. 109-111
Alte articole recomandate de autor:
