ROMÂNIA BREAKING NEWS

Falsificarea realității istorice. ISTORIA,  O ,,MESERIE” INGRATĂ SAU/ŞI PERICULOASĂ ?

Falsificarea realității istorice. ISTORIA,  O ,,MESERIE” INGRATĂ SAU/ŞI PERICULOASĂ ?

Trăim vremuri istorice?

Trăim evenimente istorice, participăm la ele – voluntar sau involuntar -, conştient sau inconştient, consumăm istorie – datorită Internetului sau hazardului -, sau suntem ,,consumaţi”, ca masă de manevră ori manipulaţi, de unii – sau de alţii –, care, îşi imaginează că ,,fac istorie”.

Ne-am obişnuit, să ni se spună – cu tupeu -, că: ,,Istoria e scrisă de învingători!”.

De aici încolo apar ,,dilemele”, controversele, disputele, în care, doar unii au dreptul să-şi expună ,,istoriile” – chiar dacă-s deformate -, iar adevărul şi dreptatea ar fi numai de partea lor.

Restul, sunt ignoranţi, răuvoitori, ba, chiar trădători, mai ales, atunci când e vorba de istoria naţională. A noastră, a tuturor celor ce mai trăiesc în România anului 2017. Buni sau răi!

Mai sunt, în aceste vremuri tulburi, şi istorici adevăraţi – de ,,vocaţie”-, cu o expertiză solidă, bazată pe ani de studiu şi cercetare intensă a arhivelor, dedicaţi nobilei misiunii de redare corectă şi integră a adevărului istoric – aşa cum este el -, chiar dacă (ne) convine, sau nu.

Autorul unei lucrări remarcabile – despre istoria Indiei -, este profesorul de sanscrită Michel Angot, care explică pe site-ul Asialyst, jurnalistului francez Patrick de Jacquelot, motivul pentru care ,,este atât de dificil să te ocupi de realitatea istorică a unei ţări” – indiferent care -, și de ce se dezlănţuie atât de multă pasiune, mai ales atunci când se consideră că ,,există riscul ,,demolării” unora dintre miturile esenţiale (sau la modă – n.a.), ale unei identități naţionale”.

Aşa cum tema articolului din Asialyst se referă la o recentă lucrare despre istoria Indiei, la fel de bine ne putem raporta şi la istoria ,,recentă” a României – la fel de controversată şi de ne-nţeles, prin abordarea stridentă a mitului ,,monarhia salvează România” -, prin prisma atitudinii unor istorici şi jurnalişti – de ,,meserie” -, care s-au plasat între adevăr şi mistificare, ignorând adevărul istoric – prin fake-uri ditirambice -, cu o incredibilă nonsalanţă şi preţiozitate.

În folosul cui sau de ce, poate, doar ….istoria să(-i) judece.!

Dar să revenim la o istoria recentă – dedicată Indiei -, unde o ,,afacere înspăimântătoare” a bubuit în titlurile marilor cotidiene indiene, în luna noiembrie, despre lansarea filmului ,,Padmavati”, care a trebuit să fie amânată pe o perioadă nedeterminată, din cauza campaniei dezlănţuite împotriva lui de către militanții hinduşi. Această super-producţie, marca Bollywood, evocă momente din viața lui Padmavati, o prinţesă hindusă – din secolul al XIV-lea – care a luptat împotriva invadatorilor musulmani și, care, s-a sinucis, decât să cadă în mâinile lor.

Suspectând filmul – pe care nimeni nu l-a văzut – că evocă ,,relații de vinovăție” între prințesa hindusă și căpetenia musulmană, fundamentaliştii au provocat o serie de demonstrații violente, mergând până la oferirea unei recompense celui care ar fi reuşit să-i tăie capul regizorului și al actriței principale, acuzată de ,,falsificarea realităţii istorice”…..

Cu excepția faptului că nimeni nu cunoaște realitatea istorică în cauză, istoria despre prinţesa Padmavati este cunoscută, mai mult, prin ficțiune, inclusiv o poezie scrisă la vreo 200 de ani de la acest eveniment ,,istoric”. Radicaliştii hinduşi au protestat împotriva unei scene ,,despre care, realizatorul filmului spune că nu există„, incluzând în film ,,o ficțiune” şi al cărei  personaj a apărut ,,într-o lucrare care este ea însăşi o ficţiune„. Un cunoscut specialist în indianistică, polonezul Krzysztof Iwanek, descrie, cu ironie, situaţia: ….”Controversa nu este doar o denaturare – este o denaturare într-o denaturare a unei denaturări.” ……..

Această ironie ilustrează o realitate adesea dezamăgitoare (nu numai – n.a.) a Indiei contemporane: violența dezbaterilor care se învârte în jurul interpretării evenimentelor istorice sau presupunerile asupra lor.

În acest context, Histoire des Indes, ne aduce elementele cheie de înțelegere, iar, lucrarea filologului francez, specializat în filosofia sanscrită – care și-a dedicat viaţa cunoaşterii Indiei, învățând să recite Vedele Brahmanilor şi care a trăit mulți ani în această țară -, Michel Angot, tocmai această posibilitate ne oferă, printre altele, de a cunoaşte o adevărată istorie a Indiei, de la origini şi până în prezent.

Sarcina istoricului este complexă. Noțiunea de istorie a apărut abia recent în India, care ridică, deja, multe probleme legate de surse și de interpretare. Departe de a furniza o secvență cronologică simplă, cartea cuprinde multe teme importante, precum şi diferitele (și numeroasele) religii prezente în țară, evoluția pe parcursul secolelor a relațiilor dintre hinduși și musulmani, sistemul castelor, statutul femeilor sau problema limbilor în India de azi.

Sunt multe subiectele asupra cărora autorul aduce reflecții surprinzătoare, chiar şocante.

Formarea sa, ca expert în sanscrită, i-a permis, de exemplu, să furnizeze analize – frapante – despre rolul limbii în formarea conștiinței, în India.

Cunoaşterea limbii este deosebit de importantă în analiza istoriei acestei țări în care producția intelectuală a fost de mult timp domeniul exclusiv al Brahmanilor, aşadar, a căror competență consta, tocmai, în stăpânirea limbii. Unul dintre aspectele cele mai izbitoare ale istoriei Indiei este frecvența cu care elementele istorice ,,luminează” diferitele aspecte ale societății contemporane. Pentru a ne da un exemplu elocvent, Michel Angot scrie că ,,Brahmanii din vechime nu au putut face istoria Indiei, pentru ca n-aveau ,,nici o idee despre istorie„”.

În ceea ce priveşte istoria altora, Brahmanii n-au nici un interes faţă de ceilalţi.

Cultura brahmanică, fundamental autistă, nu cunoşte termenul ,,ceilalţi”, ci doar pe cea a ,,inferiorilor”, faţă de care ei, n-au nicio grabă să se intereseze”. O remarcă crudă care ajută la înțelegerea tendinței puternice de afirmare a țării, aceea de încercarea a impunerii propriilor căi – de a face unele lucruri -, prin ignorarea regulilor universal acceptate, uneori în detrimentul său.

În fresca civilizației indiene, Michel Angot, a descoperit şi a analizat multe mituri ale istoriei străvechi sau contemporane, de la acțiunile lui Gandhi până la imaginea non-violenței atașată actualei ţări. Frecventele analize iconoclaste, din lucrare, n-ar face altceva decât să provoace – cu siguranță – reacții puternice în India, dacă ar fi cunoscute. Nedorind să fie expus aceloraşi agresiuni, ca și cele asupra autorilor filmului ,,Padmavati”, istoricul a preferat să se protejeze refuzând traducerea cărții sale în limba engleză, uzuală şi comună în India …

Este greu să înţelegi societatea indiană fără a înţelege, mai întâi, ce înseamnă ,,sistemul castelor”. Necunoscute în Europa, unde, adesea, sunt asociate în mod eronat cu ,,anumite” clanuri, castele spun totuși multe despre India – despre istoria sa -, cât şi despre realitatea actuală.

Pentru o aproximativă înţelegere a semnificaţei cuvântului ,,caste„, acesta se referă, în general, la diferite tipuri de ierarhie, din clasele sociale (grupuri sociale) închise, ce mai există, cu precădere în India. Coloniștii britanici au profitat ,,din plin” de sistemul castelor indiene, pentru că, în conflictele dintre ele, acestea, niciodată, nu ajungeau la un consens, iar Constituția indiană, din 1947, nu a eliminat castele, ele ,,activând”, mai mult, în mediul rural. Există, la ora actuală în India, la o populaţie de peste 1,3 miliarde, circa 200 de milioane de ,,false” caste – hors castes -, care structurează peisajul politic, dar, totodată, sunt şi vectori ai inegalităților.

Castele sunt diviziuni ale societății indiene, grupări ereditare, endogame și ierarhice, ce își găsesc originea în hinduism, dar, care afectează întreaga societate. Unii autori consideră că,  colonizarea britanică a Indiei a jucat un rol major în rigiditatea sistemului castelor. Articolul 15 din Constituția Indiei interzice discriminarea împotriva castelor, care, continuă să joace un rol major în societatea contemporană. Mai multe societăți asiatice sau africane sunt structurate printr-un sistem de castă, însă, cel mai uzual caz – şi studiat -, este cel al Indiei.

Sistemul castelor este un mod tradițional de organizare socială în India (ca și în Egiptul antic). Apartenenţa la una dintre cele patru mari ,,caste” (sau „varnas„, adică ,,culoarea” în sanscrită) este legată/dependentă de naștere, de destin, astfel, ei sunt:

  • Brahmani (preoți),
  • Kshatriyas sau chatriyas (războinici, administratori, prinți, regi),
  • Vaisyas sau vaiçyas (agricultori, comercianți, artizani, oameni de afaceri);
  • Shudras sau çoudras (slujitori, muncitori).

Ultima categorie – intouchables , persoanele ,,de neatins” sau ,,parias”, cei cu ale căror contacte sunt considerate ca o ,,pată”, sunt cei – foarte mulţi – situaţi în afara claselor sociale.

Peste toate acestea, ,,visul ucigător” (le rêve meurtri – original în text – n.a.) al unui stat Sikh independent, este încă în viață în India. În iunie 2016, membrii comunității sikh au comemorat predarea militanților extremiști sikhi închiși în Templul de Aur din Amritsar. Aceștia au fost scoşi cu forţa de către armată – în iunie 1984 -, în timpul sângeroaselor operaţiuni militare ,,Blue Star”, ordonată de Indira Ghandi, pe atunci prim-ministru al Indiei. Protestatarii au reiterat  apelul lor la crearea unui stat independent sikh – Khalistan -, în Punjab-ul indian.

În același timp, clasa politică locală își lua ,,angajamente” față de Sikh, ca un argument electoral, așa cum s-a întâmplat şi în timpul alegerilor legislative regionale din primăvara anului 2016. În Occident, diaspora Sikh se mobilizează și reclamă ,,reparaţii” de la guvernul indian, pentru rolul său în violențe, păstrând vii, în același timp, amintirile anului 1984. Acest tip de activism ne amintește că Punjabul contemporan rămâne polarizat în jurul „chestiunii Sikh” și a violențelor pe care le-a generat între anii 1980-1990.

Dar, nimeni nu este obligat să adere la analizele autorului, însă, Istoria Indiilor, ne poate oferi una din ,,cheile înțelegerii” aceastei țări, care, pe cât e de fascinantă pe atât este de confuză.

Totuşi, stilul şi profunzimea analizei este perfect accesibil şi non-specialiștilor.

Pornind de la (o) istorie, cu un film istoric – o ficţiune care ,,falsifică realitatea istorică”- , tragem concluzia că, deşi ,,viaţa bate filmul”, istoria, încă, poate fi folosită (şi) în alte scopuri. ,,Filmul” momentului în România – o altă ficţiune de maximă audienţă -, ne-a convins că istoria poate fi denaturată şi ,,servită” fără scrupule, tocmai de cei care ar trebui să o slujească ,,în numele adevărului istoric”, cu decenţă, echilibru şi probitate profesională.

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: