ROMÂNIA BREAKING NEWS

Eugen Doga: «Nu am poftă să cânt în fața celor care mi-au furat mormântul mamei»

SHARE
, / 353 0

Interviu cu compozitorul Eugen Doga

Eugen Doga s-a născut la 1 martie 1937, în casa lui Dumitru și a Elizavetei Doga din satul Mocra, raionul Râbnița. Tatăl lui Eugen Doga a murit în cel de-al Doilea Război Mondial. După absolvirea școlii din sat, a fost admis la Școala de Muzică «Ștefan Neaga» din Chișinău, după care a studiat violoncelul la Colegiul de Muzică, avându-l în calitate de profesor pe italianul Pablo Baccini. Primul cântec de Eugen Doga a fost «Floare dalbă de livadă» (1957), scris pentru Maria Bieșu. În 1965, a absolvit Institutul de Arte «Gavriil Musicescu». A fost profesor la Școala de Muzică «Ștefan Neaga».
Lucrează în domeniul muzicii de film, devenind unul dintre cei mai renumiți compozitori de cinematograf și filme TV din spațiul sovietic și post-sovietic. A scris muzică la peste 200 de filme.
În 1973, cu piesa «Orașul meu», Eugen Doga a lansat-o ca interpretă de estradă pe Sofia Rotaru. Ulterior, Anastasia Lazariuc și Nadejda Cepraga s-au lansat cu piese scrise de Doga.
Eugen Doga a fost deputat al poporului în Sovietul Suprem al RSSM de legislaturile IX — XI, apoi  deputat în Parlamentul URSS (1987—1991).
În 1972, a primit «Scoica de Argint» la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul «Lăutarii», iar în 1976, «Scoica de Aur», pentru coloana sonoră a filmului «O șatră urcă la cer».
A fost decorat cu Ordinul Republicii (1997), Ordinul «Pentru merite în fața Patriei» (acordat de Rusia în 2008), Ordinul «Steaua României»  în grad de Comandor, Medalia «Mihai Eminescu» și Medalia de Aur «Omul secolului XX» (SUA, 1998).

— Dle Doga, continuați să vă trăiți viața între Moscova și Chișinău, între Chișinău și alte orașe ale lumii. Călătoriți cu trenul? Cu avionul? De obicei, ce faceți în drum?

— Aștept să aterizez cu bine. Fiind rupt de la pământ, ești întotdeauna supus unui mare pericol, la propriu și la figurat, deoarece omul, când se rupe de la pământ, în special de la pământul natal, se ciocnește de mari probleme. Azi, mai mult de jumătate din lume e ruptă de la pământul țării sale, de la propriile case, de la propriile familii. E o nenorocire pentru viitorul nostru. Rupt de la cuib, omul nu-și poate dezvălui pe deplin sinele său, cel dat de Dumnezeu. Ca să fii om, ca și un pom, trebuie să fii sădit în sol și udat numaidecât la vreme. Orice pom are nevoie să fie lăsat în pace. Trebuie îngrijit, dar nu săpat în fiecare an și transmutat dintr-un loc în altul. La urma urmei, de atâtea strămutări, ar putea să sufere și să se ofilească. Legat de zborurile cu avionul, e cam aceeași chestiune. Un pom rupt de la sol suferă, bolește, la început, dar poate și să piară. Exact așa și omul. În zbor, e și mai riscant, deși avioanele te ajută să economisești timp. E important, pentru că oamenii, în viață, pierd foarte mult timp. Chiar azi mă gândeam că nu am făcut aproape nimic… Am stat cu dirijorul, am aranjat notele pentru concertul din 25-26 octombrie, dar nu am făcut nimic nou. Deși am avut nevoie, probabil, și de o recreație, la fel ca o fântână care, pentru a avea apă mai proaspătă, mai bună, mai gustoasă, se curăță, după care, timp de câteva zile, nu se ia apă din ea, fiind lăsată să se așeze. Urmăresc deseori felul în care noi ne dărâmăm viața. Din păcate, deseori, nici nu ne gândim să împlinim fiecare zi. Eu nu-mi închipui cum s-ar putea cânta la un pian căruia îi lipsesc niște note. Să fie, de exemplu, DO, RE, MI, dar FA să lipsească. Acesta deja nu poate fi considerat pian, e o dărâmătură. Și noi trăim fără să ne dăm seama că, pierzând timpul, ne dărâmăm viața.

— Nu v-ați gândit să vă faceți și scriitor?

— Eu scriu… Am mai multe eseuri. Mie îmi place să scriu proză despre lucruri pe care nu le înțeleg deloc. Îmi place să meditez. De exemplu: ce este dragostea? Habar nu am, dar am scris un eseu despre dragoste. Am un eseu despre genialitate… Chiar dacă am scris despre mama, nu știu ce-i asta, pentru că mama este un infinit. Scriu fără a redacta. În genere, nu am năravul de a chinui pianul, de a chinui hârtia. Dacă iese – scriu mai departe, dacă nu – las pentru alte vremuri. Așa a fost cu baletul «Luceafărul», pe care l-am început prin 1971, după ce terminasem cu Emil Loteanu filmul «Lăutarii». Tot Emil Loteanu scrisese un libret extraordinar, dar cei de la Operă, cu provincialismul lor, au încercat să mă învețe cum anume să scriu baletul. Am încercat să scriu ceva, ținând cont de aceste sugestii, dar, în scurt timp, am înțeles că nu era baletul meu, ci cu totul altceva. Tehnologia lua locul sentimentelor și am refuzat să accept acest stil. Au trecut 11 ani și câteva zile, până am ajuns la spital, fără cunoștință. «Babornița cu coasa» încerca să mă “îmbrățișeze». Când mi-am revenit din acea stare, eram la un spital din centrul Chișinăului și am văzut prin geam o imagine extraordinară. Însera și cernea o ploiță măruntă, de toamnă. Era pentru prima dată când vedeam cum se aprind felinarele în stradă. Pe rând: unul alb, altul violet, altul roz, altul galben. Toate se aprindeau consecutiv. În același timp, sute de umbrele se mișcau dintr-o parte în alta. Atunci când semaforul se închidea la roșu, toate umbrelele se opreau. Când semafoarele se deschideau, porneau mașinile. Apoi iarăși umbrelele. Apoi iarăși mașinile. În această mișcare, o singură umbrelă se oprise din mers pe mai mult timp, la mijloc de stradă. Într-un moment, cineva s-a apropiat de această umbrelă, și umbrela, cu doi oameni, s-a dus… Atunci mi-am zis pentru prima dată: mamă dragă, uite că viața se descurcă fără mine. M-am gândit: care-i rostul aflării mele aici? A doua zi, am fugit din spital prin  geam, deoarece nu puteam fi externat. Am plecat spre Moscova, la o casă de creație unde, în două luni și jumătate, am scris baletul «Luceafărul». Urmam tratamentul. Atunci nimeni nu îndrăznea să intre în camera mea și, nu mă veți crede, dormeam câte 15 minute pe zi și îmi era suficient. Mă simțeam extraordinar de bine. Niciodată, până atunci, nu fusesem atât de fericit: plângeam, râdeam, săream, cântam. Dacă ar fi trebuit să scriu într-o clipă baletul, l-aș fi scris, pentru că simțeam totul.

— Imaginile acelor umbrele, ale acelor felinare au avut ceva de spus în acest balet?

— Nu cred, ele, pur și simplu, m-au trezit la viață.

— Cât de greu sau cât de ușor vine muzica la dvs.?

— Muzica, singură, nu vine niciodată. Sunt niște invenții ale unor oameni neputincioși cele despre inspirație, muze etc. Personal, lucrez foarte mult la prima frază, care e cea mai importantă. Muzica nu vine, pentru ea trebuie găsit un sol prielnic, o platformă potrivită. Ea nu vine în deșerturi… Sosirea ei trebuie pregătită, e o chestiune atât de subtilă, încât nici nu știu cum ar putea fi împărtășită, din această cauză am decis să nu dau lecții altora, nici chiar la Conservator. Inspirația e o energie acumulată, e rezultatul unei munci reușite…

— Mii de oameni sunt, periodic, spectatori la concertele cu participarea dvs. Cum vi se pare lumea astăzi?

— La noi, nu știu de ce, oamenii s-au înrăit, au devenit invidioși. Poate nevoia ne-a schimbat în halul ăsta, deși nevoia, de obicei, îi îmblânzește și îi apropie pe oameni. În timpul foametei, războaielor, pe timp de secetă, lumea era mult mai bună. Îmi amintesc, când vedeam, la un capăt de sat, că dintr-un hogeag ieșea fum, mama îmi zicea: «Du-te, dragul mamei, și adă foc de la cutare»…

— Cum îl aduceați?

— Luam jăratic în vreo cutie și îl aduceam acasă. Astăzi e greu să ne imaginăm astfel de lucruri, pentru că jăraticul nu mai e o problemă. Vecinii îți dădeau cu dragoste din focul lor, în condițiile în care nu erau chibrituri, iar focul se aprindea de la scântei, ieșite din lovitura de pietre. Omul se acomoda la nevoie, așa, toți împreună, am supraviețuit.

— Cum credeți, din ce cauză lumea s-a schimbat și se mai schimbă în rău?

— Pentru că mulți o duc prea ușor. Cei care văd cum o duc aceștia, vor și ei să trăiască la fel de bine, dar acest lucru e imposibil. Ar trebui să înțelegem că nu există curcubeu dintr-o singură culoare. Curcubeul are mai multe culori, are toată gama de nuanțe în sine. Astfel, e inutil să ceri ca toată lumea să fie doar bogată sau doar săracă. Cred că balanța  echității s-a dereglat.

— Are vreo vină clasa politică pentru ceea ce se întâmplă astăzi în R. Moldova?

— Cred că e ceva la mijloc. «Vârfurile», din păcate, stau în automobile, după sticle afumate, și nu cred că văd lumea așa cum este. O văd, probabil, cam afumată, dar nu-i chiar așa. Lumea este foarte limpede. Mi-i jale că se întâmplă astfel de lucruri. Chiar am spus și într-o declarație TV: nu se poate, la un concert consacrat orașului, consacrat capitalei țării pe care ei o conduc, să nu vină nimeni… Nu sunt liberi? Dar ce, noi, cei care am fost acolo, suntem niște trântori și doar ei muncesc? Eu sunt președintele muzicii mele și nu se știe a cui funcție e de o durată mai lungă. Am adus la acest concert foarte mulți tineri – viitorul nostru, viitorul țării pe care ei o conduc. Autoritățile  cunosc foarte puțin despre tinerii extrem de talentați  din  R. Moldova. În aceste condiții, cum pot planifica, bunăoară, bugetul pentru cultură?  Din păcate, rămâne actual un caz care a devenit deja banc, despre un fost ministru al Culturii. Secretara îi spune: «Vă așteaptă dirijoarea de la corul «Doina»”, iar ministrul, uimit, întreabă: «Dar ce, cimitirul «Doina» are cor?». Parcă suntem străini în tot complexul acesta al țării, or, țara este, la urma urmei, o orgă, formată din diferite sectoare, iar cultura ar trebui să fie fundamentul acestei construcții. Cum va fi educat omul, așa va conduce în viitor. Omul incult va conduce incult.

— Credeți că acesta poate fi un motiv al faptului că mari oameni de cultură o duc atât de greu în acest stat?

— Eu nu știu atitudinea lor. Posibil că și au grijile acestea, dar eu nu le simt. Au trecut peste două decenii de Independență, dar noi așa și nu știm nimic unii despre alții.

— După 25 de ani de absență pe scenele din stânga Nistrului, preconizați să reveniți acum cu 3 spectacole, susținute împreună cu Orchestra Simfonică de la Tiraspol. Cum se desfășoară pregătirile? Cine, credeți, vor fi spectatorii care vor veni la aceste concerte? Vor asista și oficialii de acolo? Veți ajunge sau nu, cu un concert, la Mocra, în satul dvs. de baștină?

— În principiu, dacă nu se va schimba situația, aceste spectacole ar putea avea loc. Din 1987, adică de 25 de ani deja, nu am mai fost pe acolo și eram gata să nu mai revin, deoarece am spus că, atât timp cât va fi Smirnov acolo și toată șobla sa, nu voi cânta vreodată pe acele scene. Nu am avut, nu am poftă să cânt în fața celor care mi-au furat pământul, inclusiv mormântul mamei mele… Nu știu cu ce putea fi de vină mormântul mamei, că stau acolo niște soldați străini, năimiți…

— Ați scris, acum câteva luni, un Eseu extraordinar despre Mama dvs. Cum a apărut acest Eseu? Ce ați discutat ultima dată cu mama dvs.?

— Cu mama? Nu știu ce am vorbit cu mama. Am o casetă de o oră și jumătate, imprimată în ultima perioadă a vieții sale. Era deja aproape de sfârșit. Nu am ascultat niciodată această casetă. Mi-i frică să o ascult. Am întrebat-o despre orice, doar despre viața intimă nu, pentru că ar fi fost incorect. Am reținut că, nici la o întrebare, nu a dat vreun răspuns negativ, chiar și despre acei oameni care i-au făcut și rele pe parcursul vieții și ar fi meritat altfel de cuvinte din partea mamei nu a găsit vorbe sumbre. Ce fire este mama?

— Cât era în viață, ați reușit să-i vorbiți despre ceea ce simțiți pentru ea?

— Nu am reușit. Am scris și în acel eseu că mamele mai mult vorbesc în tăcere. Vorbesc cu ochii. Mama niciodată nu a spus vreun cuvânt de mândrie, de laudă, ea a trăit totul în sine, ea nu a umblat prin sat să se laude cu copilul său. Și mie nu mi-a spus vreodată cuvinte alese. Singura expresie, mai caldă, era «dragul mamei», după care, imediat, îi ieșea o lacrimă. Dacă am putea privi prin microscop la aceste lacrimi, cred că am putea citi în ele și texte, și cuvinte, și sentimente… Dacă ar fi fost trecute pe un flash, pentru a fi introdus în computer, lacrimile ar fi vorbit despre foarte multe. Cred că felul în care era mama, nespus de sobră, mi-a fost transmis și mie. Eu nu am spus niciodată nimănui «Te iubesc», și nu pentru că m-a ocolit acest sentiment. Eu cred că, în anumite situații, astfel de cuvinte sunt de prisos. Mai bine iubește decât vorbește.

— Ați scris un vals cu totul special. Ați dansat vreodată în ritmul acestei melodii? Dansați vals?

— Dansam tot felul de dansuri la țară, la Mocra: și polcă, și cracoviac, și vals. Nu vreau să spun prea multe vorbe. Mulțumesc Domnului că mi-a dat acest hărușel, pentru că har ar fi prea mult spus.

— În ultimele dvs. creații, o redescoperim pe Veronica Micle. Cum ați ajuns la versurile acestei poete?

— Am ajuns numai, dar încă nu am stăpânit-o cu adevărat, deși am aproape 20 de lucrări pe versurile sale. De fapt, în acest caz, eu nu compun muzică, eu doar o preiau de acolo, pentru că în aceste poezii e foarte multă muzică. Nu știu ce vină poartă acest mare spirit al culturii românești, pentru că e neglijată de toți. Cred că majoritatea nu o cunosc, or, dacă omul nu cunoaște ceva, începe să nege. Cunoaște-l, mai întâi! Cineva a spus foarte bine: ca să iubești, trebuie să cunoști. Prin 1992, Iuliana Gore Costin, după ce i-am dăruit niște discuri cu muzică, mi-a oferit o cărțulie micuță, cu versurile Veronicăi Micle. Știam de ea, dar prima dată am avut ocazia să-i citesc poezia. Mi-a plăcut, dar nu am crezut că voi scrie vreodată muzică pe aceste versuri. Abia acum 3 ani, am făcut prima lucrare, «Nu plânge». Azi o ascult și mă trec fiorii. Nu știu ce se întâmplă acolo, dar sunt atâtea lucruri concentrate. Eu nu am un dialog cu această poezie, eu, pur și simplu, ca pe o doamnă frumoasă, o iau la braț. De altfel, Veronica Micle cânta la pian, dar avea și o voce foarte frumoasă – contralto – , femeie cu voce bas. Nici nu-mi imaginez cum o ființă atât de firavă, cum era Veronica Micle, putea stăpâni o astfel de voce. Astăzi mulți dau cu piciorul în ea, spunând că a fost curvă, dar eu aș vrea ca fiecare curvă să scrie cel puțin câte o poezie ca a Veronicăi Micle. La primăvară, am deja o înțelegere și cu orchestra cu care voi lucra, și cu regizorul cu care voi face un spectacol în două acte, dedicat Veronicăi Micle, și cu sala în care îl vom prezenta. Va fi ceva cu totul special.

— Mesajele dvs. publice sunt credibile și lumea ține cont de ele. De ce preferați să rămâneți departe de politică, având un cuvânt greu de spus în societate?

— Eu am încercat, pe când eram mai naiv, am fost deputat în Parlamentul URSS și în primul Parlament al R. Moldova… Am înțeles atunci că nu e suficient să fii politician, mai greu și mai important e să fii om. Ulterior am avut mai multe oferte, inclusiv pentru funcția de ministru al Culturii, dar nu am mai acceptat.

— Ce v-au spus medicii despre inima dvs.? Vă întreb pentru că informația despre internarea dvs. la spital a stresat foarte multă lume…

— Eu nu știu ce spun ei, dar știu ce am aflat eu. Cu acest prilej, am aflat că am inimă și că am creier. Am aflat că am avut probleme diferite, inclusiv ulcer. Eu, însă, cred că sunt sănătos tun, dar ei îmi pun aceste diagnoze pentru că sunt medici. La modul serios, cu inima mea e o problemă. Ea mă supăra încă din copilărie. După niște tratamente cu rodon, contraindicate, de altfel, pentru inimă, vreo 20 de ani nu am mai știut nimic despre probleme cardiace. Problemele au revenit în timpul unui concert, la Moscova… Îmi amintesc, în încheierea spectacolului, fiind cu un braț de flori, am căzut fără cunoștință. Cei din jur au încercat să mă readucă la viață, chemând și ambulanța… Noroc că în sală erau și reprezentanți ai autorităților. Acolo, spre deosebire de R. Moldova, autoritățile vin la concertele mele. Am ajuns într-un spital, iar primul lucru pe care mi l-a spus doctorul a fost: «Ia ne budu lecit’ vașe serdțe, ia budu lecit’ vas». L-am întrebat atunci dacă în spital este un pian… Nu era, decât două instrumente vechi, defectate, aruncate la subsol. Deși era contraindicat să mă mișc, să fac efort, medicul i-a permis asistentei să mă însoțească, în cărucior, în acel subsol. Am încercat să readuc la viață un pian din cele două. Stăteam până noaptea târziu. Cred că acele exerciții, la un pian vechi, m-au ajutat foarte mult și că medicul a înțeles acest lucru.

— Cine sunt prietenii dvs.?

— Eu nu am prieteni. Ca să ai prieteni, trebuie să dispui de foarte mult timp. Prietenii sunt ca niște flori, care trebuie udate, îngrijite, e nevoie de timp pentru ele. Dar de unde să iau acest timp? Eu obosesc. Eu sunt obișnuit să trăiesc mai mult în tăcere. Vorba multă mă obosește. Am mulți oameni apropiați, și în guvern, și la primărie, dar eu nu pot să mă socot prietenul lor, pentru că nu le pot dedica prea mult timp. Aici, la mine acasă, rareori se adună cineva. Nu-mi place atunci când toți care vin îmi cer să cânt la pian. Eu nu pot cânta la solicitare. Prefer mai mult să ascult muzică, pentru că atunci când cânt muzica mea, mă epuizez, obosesc. Un artist nu poate trăi aceeași stare de mai multe ori.

— Vă mulțumim.

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press