ROMÂNIA BREAKING NEWS

Eroii Neamului, sub Tricolor – Mareșalul Ion Antonescu la Tătărășeni

„Cer sa fiu condamnat la moarte și refuz dinainte orice grațiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalți, nu veți fi siguri dacă veți mai fi aici când veți fi morți”. (Mareșal Ion Antonescu)

„Un gest de recunoștință pentru cei care nu mai sunt
și care au murit pentru Patrie”

Mareșalul Ion Antonescu la Tătărășeni

Incomod așezat în absurdul unor decizii de mămăligă pripită, imposibil de măsurat, de tăiat cu ața adevărului istoric, mareșalul Ion Antonescu continuă să nutrească biografia, viața atâtor și atâtor oameni. Testamentul său circulă, cum Psalmii lui David, pe Internet, indiferent de tabuurile politicianiste și de diplomația parșivă care încearcă să ridice ziduri de lut crăpat în jurul adevărurilor sale. Secerarea vieții Ostașului formulează mitul eroic. Iar în tot mai adânca aplecare de grumaz a românului, în acest experiment al devitalizării identitare, se încuibă frica, teama, autocenzura bolnavă, nemeritat asumată între atâtea parascovenii lestând o democrație de import pentru consumul diurn al românilor. Martir al bolșevismului sovietic – și mă uit la individul de după ochelarii negri, președintele completului de judecată al însăilatului „Tribunal al poporului” din ΄46, cum încearcă scremut să traducă sentința din rusă, limba în care a fost mai mult ca sigur școlit de N.K.V.D. – și mă doare maxilarul în scrâșnet, așa cum îl durea pe tatăl meu, Constantin, îngropatul de obuz de lângă Odesa.

Fixat, cum și Țara, într-o discordantă regrupare de interese ale marilor puteri, ale forțelor mondialiste oculte, ale bursei profiturilor nemeritate, Ion Antonescu își asuma martiriul greșelii de a găsi calea supraviețuirii națiunii printr-o devoțiune jertfelnică aparte. Vândut, trădat în viață dar și în moarte, transformat în moneda de schimb a unor câștiguri interne aparente dar acoperind uriașe profituri exogene, Mareșalul așteaptă, încă așteaptă desigilarea dovezilor nevinovățiilor sale. Iar acestea sunt atât de clare, atât de vizibile încât, printr-o inversare de perspectivă, devenind uriașe, ne refuzăm percepția lor. Și cum altfel dacă, după o zeciuială înmiită de avere smulsă de sovietici, o altă zeciuială trebuia să se adauge, post-revoluționar, pentru alți profitori nemeritați ai îngenunchierii ființei naționale românești. Și mă uit la tristele figuri ale președinților României postdecembriste, figuri de ceară bolnavă, ce se vor topi în uitare în curând, ieșind de sub umbra de trăire reală a adevăraților conducători de destin românesc, între care, într-ales, Ștefan și Mihai și Cuza și Ferdinand și Antonescu. Iar Ion Antonescu este cu atât mai real, mai actual, declara un împătimit al istoriei românești, cu cât, după el, locul de conducător devotat țării nu a mai fost ocupat de nimeni de atunci. Regalitatea? S-a autoexclus la 23 august 1944. Punct!

Dorința ridicării unui semn de piatră întru istorie prin Ion Antonescu îl bântuia demult pe tumultuosul cărturar botoșănean. Încă din timpul apariției celei de a doua ediții a excelentei monografii dedicate lui Ștefan cel Mare – o contemporaneizare riguroasă a marelui domnitor, încă înaintea strângerii într-un unic volum de ordinul sutelor de pagini a eseurilor dialogate despre universul duhului trăitor românesc: „Exorcismul tăcerii”, o operă în care fusese secundat de mai tânărul dar valorosul filosof-poet Ciprian Voloc și cu mult înainte de primăvara aceasta în care prin exegeza „Titu Maiorescu – om politic” i se confirma amânata ocupare a locului de excelență pentru titlul de doctor în științe istorice.

Alunecam spre Tătărășenii Havârnei pe ultima pagină de august copleșit de recitirea paginilor de sagă tragică a vieții și lucrării Mareșalului, de personalitățile care vor face neîncăpătoare curtea casei din dâmbul de uliță aproape anonimă până la Gică Manole. Tricolorul mă salută într-o vibrație intensificată de emoțiile amfitrionului. Săteni, gazetari de valoare profesională din Botoșani și Dorohoi, profesori, prieteni, curioși pe aripa stângă a bustului acoperit. În dreapta iarba reînverzită, spațiu dedicat altor invitați de elită (preoți, reprezentanți ai Asociației Veteranilor de Război, autorități) se răsfață neatinsă. De parcă, cum și altădată, istoria reală poate fi încremenită pe genunchi de un decret, un O.U.G. sau alt script dat de marii anonimi ai momentului. Or ăștia habar nu au că istoria este cu atât mai vie cu cât i se fixează atele și ghips în dorința unei fracturări convenabile unor interese de grup, dar nu și de conștiință națională reală, perpetuă, regenerabilă. Explicația se află, în parte, pe telefonul profesorului Manole, în mesaje. Mi le arată: frica, teama încuibată absurd și adânc și de-aiurea în unii și alții, sindromul nedepășirii cutumelor celor 50 de ani de cenzură comunistă. Și mă cuprinde o tristețe de priveghi din care mă scoate replica gazdei: „Uită-i. Nu meritau să-și atingă istoria. Paginile lor sunt albe. Începem!”

Cvartet uman dinaintea bustului încă acoperit, palma profesorului descleindu-se din topitura solară și, eliberat din căușul pânzei, portretul de piatră al Mareșalului Antonescu. Valorosul autor al lucrării, un prieten al istoricului care a solicitat anonimatul (!) lipsește. Pudoare? Modestie? Teamă?
Aleg în scurtătura carnetului fumul de candelă al cuvintelor.

„Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României”

Dr. în științe istorice, prof. Gică Manole: Prezența dumneavoastră aici este un semn că ce am făcut eu și cu meșterul sculptor nu a fost în zadar. Am trudit de pe 12 august și până la 22 august la ridicarea acestui monument. Un monument ridicat celui care a fost un simbol al demnității noastre naționale: Mareșalul Ion Antonescu. Și nu doar mareșalului Ion Antonescu i-am ridicat și i-am dedicat acest bust ci și tuturor acelora care au murit pe Frontul de Est pentru dezrobirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Peste 350.000 de fii ai României au murit pe Frontul de Est, la Stalingrad, la Cotul Donului, la Odesa, la Cernăuți, pentru ca patria românească să fie la Nistru, întru hotarele sale firești. Dumneavoastră știți cum arată istoria noastră astăzi. Dacă am ridicat un bust mareșalului Antonescu am făcut-o pentru că, o știu bine, a fost un om cinstit, și-a iubit din tot sufletul și a slujit neamul și statul român. El a slujit România în patru războaie: războiul al doilea balcanic, războiul prim mondial, războiul cu Ungaria din 1919 și, evident, Al Doilea Război Mondial.

Domnilor, nimeni în această țară – spune Mareșalul Ion Antonescu înainte de a fi executat din ordinul lui Stalin, în 1946, 1 iunie – n-a slujit și n-a făcut mai mult bine patriei numită România, decât el. Îl cred, îl credem. Fiindcă onoarea, cinstea și demnitatea națională pentru el au fost mai presus de îndoială. De asemenea vreau să vă spun că mareșalul Ion Antonescu merită un bust în patria sa, România, deoarece a avut puterea și curajul să desrobească prin jertfă și luptă aspră Basarabia și Bucovina în iulie – august ’41. De asemenea, la trecerea Tisei, în 1919, iulie, când armata română condusă de generalii Măldărescu și Traian Moșoiu, (printre ostași se afla și fruntașul Gheorghe Manole, bunicul meu), regele Ferdinand ia Ordinul Mihai Viteazul de la pieptul său, îl cheamă pe Antonescu și-i spune: « Colonel Antonescu, eu, regele tău, știu cât îți datorează România. Iată, Ordinul Mihai Viteazul își aparține! » Iar gestul regelui Ferdinand a fost îndreptățit și de faptul că viitorul mareșal Antonescu a fost în spatele victoriei de la Mărășești , fiind la secția operații a Marelui Stat Major al armatei române, artizan al victoriei războiului cu Ungaria din aprilie – august 1919.

De ce un bust Mareșalului Ion Antonescu? Pentru că acest bărbat cu adevărat a salvat România de la moarte. Acest bărbat a salvat statul român dela dispariție. Pentru că acest bărbat a avut curajul, întâia oară în istorie, să spună NU! lui Stalin și Armatei Sovietice. Pentru că acest bărbat a reușit, cu Armata Română, să desrobească în iulie-august 1941 Basarabia. Evident, istoria îl va judeca drept, spune el înainte de a fi executat. Până acum istoria este nedreaptă cu el. Spunea: « … Dv și urmașii Dv veți face mâine ceea ce am încercat să fac eu astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României. ». Dar fiind arestat, înfrânt și predat rușilor în ’44, eu continui să cred că prin simbolul său de demnitate, de cinste, de hărnicie, de onoare și de curaj românesc, Mareșalul Ion Antonescu merită și azi în România, în marile orașe, statui gigantice. El este, dacă vreți, un simbol al demnității istoriei noastre. În testul marilor eroi ai neamului făcut acum 10 ani, Ștefan cel Mare a ocupat locul întâi, al doilea loc a revenit lui Mihai Eminescu apoi urmează Carol I iar pe locul șase națiunea română care nu-i uitucă, nu-i vegetală, l-a așezat și pe Mareșalul Ion Antonescu. Așadar eu consider că ridicarea unui bust Mareșalului Antonescu aici, în ograda casei mele părintești, la Tătărășăni, Havârna, Botoșani este o reparație morală și istorică pentru cel care a făcut toată viața doar servicii istoriei noastre, demnității noastre și neamului românesc. Mareșalul Ion Antonescu – erou martir al neamului nostru, mort atât de dramatic, dar demn, la 1 iunie 1946, lui și celor care au murit pe Frontul de Est între 1941 – 1944, în satul acesta al țării am ridicat acest monument din sufletul meu, cu bună inimă și în credință.

Nu este ușor să ridici un monument, mai ales când are caracter de singularitate, puțini îl vor înțelege, mulți îl vor condamna. Dar eu stau drept în cugetul meu și știu că ceea ce am făcut este dintr-un sentiment de adâncă recunoștință față de cel care a fost în stare, împreună cu armata română, să ne croiască un destin demn și onorabil în istorie și sub soarele lui Dumnezeu”.

„Chintesența românismului”

Prof. Ioan Puiu – Dorohoi: Azi noapte la Prut/ Războiul a-nceput/ Românii trec dincolo, iară,/ Să ia prin armă și scut/ Moșia pierdută astă vară./ Mergem în câmpia Basarabiei/ Plină de glorie, plină de dor,/ Și-n Bucovina cea cu brazi înalți/ Mergem ‘nainte, dragi camarazi.//

Cu acest cântec înainte a pornit Armata Română avându-l în frunte pe Mareșalul Ion Antonescu, om rupt din sufletul poporului român, omul care întreaga sa viață și-a dedicat-o cu chibzuință, fără temere, cu riscuri în bună parte, omul care nu a servit nici o clipă interesului politicianist, față de ceea ce se întâmplă astăzi la noi. Dacă străbatem memoriile contemporanilor lui vedem că nu a replicat niciodată în favoarea cuiva sau că a manifestat tolerență față de cineva. Și mă gândesc la corupția care străbate în conștiința noastră astăzi. Aș avea curajul să spun că în vremea guvernării lui Antonescu, ca niciodată, România a fpst tămăduită de această boală. Mareșalul Antonescu a fost dârz în fața acestei stări care amenința neamul românesc. Sigur că Mareșalul Ion Antonescu a intrat în vizorul unor forțe oculte ale timpului, ulterior în vizorul celor care au fost învingători conform preceptului antic de victimizare a victimelor. Probabil că în sufletul lui peren, până la judecata de apoi, el duce în lumea de dincolo, cu foarte multă tristețe și amărăciune starea aceasta de învinși în care am fost aduși. Iar starea de învinși o suportăm și noi, cei de astăzi. Dincolo de preceptele cu privire la ceea ce au fost anii comunismului, România a fost greu umilită, distrusă, lăsată descoperită – o simplă piață de desfacere pentru capitalurile din afară. Probabil că cei de atunci și cei de acum, care doreau aceasta, și-au atins scopul. Cu atât mai mult noi trebuie să ne sprijinim conștiințele pe ceea ce este și trebuie să rămână în noi Mareșalul Antonescu. El este chintesența românismului. Nu există patriotism dincolo de românism. Și el a apărat această demnitate cu spiritul jertfei. El rămâne pentru noi o mare emblemă. În conștiința noastră Antonesciu este reabilitat. Este omul care trebuie să aibă statui pretutindeni. Gestul pe care l-a făcut domnul Gică Manole, să dea Dumnezeu Sfântul să fie un început pentru toți românii, pentru toți cei care trăiesc sentimentul de continuitate în apărarea intereselor naționale. Statuia sa, chiar dacă nu va sta încă în piețele publice, trebuie să stea în ograda fiecărui bun român.

„… O bornă, un semn, un punct de întâlnire”

Prof. Corneliu Dreșcanu: Urcând către casa domnului Gică Manole am avut senzația că urc spre o mișcare de rezistență. O mișcare ascunsă dar care apără o identitate și reconstruiește o nouă privire, o nouă radiografie și o nouă tendință în istorie, aceea de a recupera. Există în dreptul străvechi expresia: „Restitutio in integrum”. Din acest moment domnul Manole pune pe temelia, pe soclul dezvelit, nu numai bustul Mareșalului Antonescu ci chipul unei istorii ce trebuie reabilitată, recuperată dar mai ales repusă în drepturi în manualele școlare și în programele de învățământ. (…) Cred că se impune să aducem aici omagiu celui care a fost un apărător cu principii deosebite, Ion Antonescu, care spunea: munca și dreptatea, călăuza și adevărul, cinstea și justiția, aceste principii fiind călăuzitoare în guvernarea lui care a constituit o carte de identitate în destinul poporului nostru. Aici, la nord de Botoșani, există un istoric căruia ar trebui să i se acorde mai mult respect, inclusiv din partea oficialităților locale. Unde sunt profesorii de istorie? Unde sunt membrii cercului pedagogic? Exersând un text biblic se arată că între poporul străvechi și Dumnezeu s-a creat un semn fiindcă Dumnezeu le-a poruncit să pună o bornă, un semn de hotar unde va fi locul de întâlnire. Aici, în acest moment se pune o bornă, un semn. Și în orizontul viitor cred că se va spune: Da, ne întâlnim la statuia lui Antonescu, și asta va însemna mult.

„Kilometrul zero al demnității naționale”

Profesor Gruia Cojocaru: Aici, în acest loc, în Tătărășenii Havârnei, a început astăzi un proces de recuperare națională și un demers de demnitate. Consider că gestul pe care domnul Manole pe care l-a făcut prin realizarea acestui bust al Mareșalului Ion Antonescu e un act de curaj în condițiile în care istoria e nedreaptă cu poporul român. Întâmplător sau poate carmic, în această lună m-am aflat în Germania și mergând prin Nürnberg, acolo unde a fost procesul conducătorilor celui de-Al Treilea Reich, am intrat în locul unde ministrul de externe german Ribbentrop a pus o bornă între noi și Basarabia, între noi și nordul Bucovinei plus ținutul Herței. Și mă gândeam că, dacă el a ajuns hulit de toată lumea, de ce Mareșalul Antonescu nu este recuperate? Pentru că, așa cum s-a spus și aici, a fost de partea învinșilor. Și totuși noi, poporul român, nu avem atâta demnitate încât să recuperăm faptic memoria lui Antonescu? Iată că aici, în acest loc, semnul acestei demnități a erupt. Și tocmai pentru aceasta trebuie ca noi, cei de azi, să-i mulțumim istoricului, profesorului Gică Manole, pentru acest act de demnitate și curaj. Sunt convins că nu-i va fi ușor în următorul interval de timp. Și poate până la capătul zilelor. Dar dacă noi vom da dovadă de curaj și de demnitate o să știm să-l ajutăm și să-l sprijinim. Iar aici, la kilometrul zero al demnității naționale ne vom întâlni în fiecare an.

„Ne declarăm filoromâni”

Doctor în filosofie, prof. Ciprian Voloc – Dorohoi: Cred că toată lumea și-a făcut o idee și a reintrat imaginativ în acele zile și în acei ani deosebit de grei pentru România și pentru români. Ne aflăm astăzi într-o situație stranie în care multe personalități, mulți oameni importanți au refuzat să participe, să ajungă alături de noi. Motivația nu este greu de întrezărit dar eu vreau să atrag atenția că noi, aici, astăzi, nu am încălcat în nici un fel legea emisă de Adrian Năstase (și nu știu dacă este o coincidență în faptul că Adrian Năstase este acolo unde este), deoarece legea spune foarte clar că este interzisă instalarea unui bust al Mareșalului Ion Antonescu în locuri publice, cu excepția muzeelor. Dar noi ne aflăm pe proprietatea privată a domnului Gică Manole, iar frica manifestată de anumite persoane nu este, din punctul meu de vedere, justificată. Proprietatea privată, conform constituției, este inviolabilă. Dacă vrei poți să te declari filonazist, în casa ta poți face ce vrei. Noi ne declarăm filoromâni. Și nu trebuie să uităm că asocierea lui Ion Antonescu cu nazismul este mai mult decât forțată, este o grosolănie a istoriei. El nu a avut concepții naziste. Nici „soluția finală” nu a vrut să o pună în aplicare. Îl felicit pe domnul Gică Manole. Cu siguranță acest efort, după cum mi-a mărturisit, îi oferă puterea de a merge mai departe. S-ar părea că astăzi nu mai avem aproape deloc repere, iar această încercare de a rezista în calitate de român își are drept rezultat și dezvelirea acestui bust al Mareșalului Ion Antonescu.

Aurel Brumă: În casa mare masă de pomenire cu așezarea cuminte a sătenilor și a celor veniți de mai departe. Și aproape fiecare are de vărsat un strop de vin în amintirea neamurilor spulberate sub glonț într-unul din multele războaie sau în alte condiții de nefericire. Mă uit la bust, da, poate că soclul are volumetrie disproporționată față de bust sau poate tocmai asta s-a vrut, punerea în valoare a fragilității umane dar și forța pe care o concentrează, așa cum firul de iarbă ieșit din crăpăturile stâncii.

Îl întreb pe doctorul în științe istorice, profesorul, autorul de importante cărți de istorie și civilizație românească dacă sunt de aprins lumânări, dacă ceremonialul se îngeamănă pomenirii?

Gică Manole: Este și o pomenire, dar o pomenire fericită de prezența tuturor celor care au venit astăzi, 31 august 2012 aici, la Tătărășeni, Havârna, pentru a inaugura bustul Mareșalului Ion Antonescu ridicat în curtea casei părintești. Sigur că trebuie să-i pomenim pe cei care au murit pentru patrie. Citez aici titlul unei mari cărți, una dintre ultimele cărți ale lui Mihail Sergheievici Șolohov: „Ei au căzut pentru patrie”. Dacă rușii își iubesc și își onorează eroii, cu atât mai mult poporul român care a fost victimă a istoriei de atâtea ori este obligat. Și noi, românii, astăzi, în plin post-modernism diluat de conștiința națională suntem condamnați să fim atenți la sudoarea și jertfa celor din trecut. În Tătărășăni – Havârna, în două războaie mondiale au murit 70 de bărbați. Evident că, ridicând bustul Mareșalului Ion Antonescu aici, la Tătărășeni, în ogradă, m-am gândit și la cei mulți, necunoscuți, care au murit între 1941-1944. Ei nu sunt puțini, sunt mulți, foarte mulți, ca și florile câmpului, ca să-l citez pe Mihail Sadoveanu care a scris despre moartea fiului său, Mihu, în septembrie 1944, „ca și florile câmpului sunt mulți și nevinovați care zac sub iarbă” murind pentru ca România să aibă demnitate, mândrie, onoare și națiunea să fie liberă iar dreptatea noastră istorică să triumfe. Căci cei care au luptat conduși de Ion Antonescu au murit pentru Basarabia noastră sfântă și pentru nordul Bucovinei la fel de sfânt. Lor și numai lor și Mareșalului Ion Antonescu le închin acest monument „istoric”, zic eu, din curtea casei părintești.

A.B.: Nu este un gest politic ?!

G.M.: Nici vorbă. Cine îl interpretează politic, ca pe un gest de frondă sau de poliță politică este de rea credință sau un inconștient. O fac pentru că o aspră necesitate interioară m-a determinat să purced la acest gest. Trebuie un semn pentru cei care au plecat, și care au fost demni și au murit cu demnitate.Să nu uităm că generalul american Schyler din misiunea militară a Statelor Unite dela București a trimis Departamentului de Stat în iunie 1946, imediat după execuția mareșalului Antonescu, o scurtă prezentare a evenimentelor. Spune generalul Schyler: Mareșalul Antonescu s-a purtat cu o extraordinară demnitate la proces. Și-a apărat cauza cu multă noblețe și are în multe privințe dreptate. De asemenea, de la participanți direcți, am aflat că a murit cu multă demnitate și care face cinste lui și poporului în numele căruia a căzut.

A.B.: Există multe, încă multe documente care validează realul comportament al Mareșalului în degringolada războiului. Din păcate, se zice, aceste documente sunt sub sigiliu, fie la Moscova, fie undeva, în Orientul Mijlociu. Ce știți?

G.M.: Eu știu că nu cunoaștem cu adevărat toate documentele epocii în care a trăit mareșalul. Mihai Biciucă a editat trei volume: „Procesul Mareșalului Antonescu”. Știu că Mareșalul Antonescu, în ultimul său cuvânt, între altele, a zis așa: „Foștii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu ma desolidarizez de greșelile lor. Las Țării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Eu știu doar atât: Ion Antonescu rămâne mai departe un simbol al drepturilor noastre istorice nu doar afișate ci împlinite în istoria noastră din Est și din Nord-Est. Din acest moment eu cred că sunt bine înțeles în gestul meu. Am făcut ceea ce am făcut ca un gest de recunoștință pentru el și pentru toate sutele de mii de fii ai poporului nostru care s-au jertfit pentru patrie, pentru desrobirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Orice interpretare politică a acestui gest este nulă și neavenită și lovită de rea credință.

A.B.: Cineva, un intelectual al Tătărășenilor, îmi vorbea de codul special al profesorului Manole. Codul lui Gică Manole: Tricolorul.

G.M.: Da fiindcă m-am născut sub acest semn. Am găsit acum 14 ani actul de vânzare-cumpărare al pământului pe care stăm aici, acum, casa și grădina. Aparținea unei femei din Havârna, Ecaterina Sava. În 1935 ea a vândut de veci lui Vasile și Aglaia Câșlaru, bunicii mei după mamă, cu 500 de lei în fața unui notar din Darabani, unul Danilov, acest pământ. Și spune acea femeie de 85 de ani: „Vând de veci lui Vasile și Aglaia Câșlaru pământul acesta pe care îl am dela tatăl meu care l-a primit ca împroprietărire dela Cuza Vodă”. Și uite ce minune: Sava primește pământ dela Cuza Vodă, fiica Ecaterina îl vinde bunicilor Câșlaru și în 1930 tatăl meu, Cozma, a ridicat casa împreună cu Zamfira Manole iar eu le urmez. Or astăzi ce se întâmplă aici este și un gest de sfidare a atitudinii dulcege și a stării de lipsă de coloană vertebrală pe care o au toți în raport cu așa zisele personalități controversate ale istoriei noastre. Ion Antonescu nu poate fi controversat tocmai fiindcă este un personaj de o înaltă ținută morală și istorică. Prințul Golțîn, 1917, pe frontul de est, l-a cunoscut pe locotenent colonelul Ion Antonescu. După ce l-a cunoscut a zis: „Am impresia și convingerea că locotenent colonelul Ion Antonescu este un militar de mare ținută și un om de mare caracter”. Judecata prințului Golițîn din 1917 a fost probată, la infinit va fi probată de istorie și de destinul dramatic al lui Ion Antonescu. Gândindu-mă la gestul meu, l-am făcut fiindcă mi se pare cu totul de nepermis ca unui martir al neamului nostru, mort pentru Basarabia și nordul Bucovinei, să nu i se ridice un semn în piatră în țara lui curată și sfântă numită România și pe care atât de mult a iubit-o.

A.B.: Când ați ținut mâna pe colțul eșarfei acoperitoare bustului, câte alte mâini ați simțit suprapuse?

G.M.: Infinite! Infinite! Să fluturi tricolorul deasupra capului Mareșalului te gândești la toate umbrele eroilor neamului nostru, vechi și noi care zac sub iarbă și s-au jertfit întru temelia traincică a neamului nostru. Un semn de recunoștință nesfârșită am pentru cei care au fost în stare să moară, cu adevărat să moară – nu doar să vorbească, pentru țara lor, România. De aceea am alăturat și sfântul nostru Tricolor – ca un gest de recunoștință pentru cei care nu mai sunt și care au murit pentru Patrie.

Epilog: Cameramanii sunt brusc alertați de suferința unui pneu al mașinii (lipsește roata de rezervă) și accelerează filmarea. Renunțăm la interioare (masa de pomenire, odaia de lucru a istoricului condamnat la navetism perpetuu, icoanele părinților, biblioteca) și căutăm un loc potrivit dialogului final. Spovadă. Sunt translat pe unghiuri neînchipuit de complicate, scos din încornarea unui trunchi de fost măr domnesc, presupunerile, alternanța de dihotomii ale așezării în realul convenabil camerelor de filmat continuând parcă povestea Mareșalului dar în alt registru. Mă neliniștește trucajul, artificialul, recompunerea într-un estetism conjunctural, nepotrivit biologiei momentului. Revin pe contextualitatea absențelor dela eveniment: „Mai periculos este un mort fals decât unul adevărat” (Eduardo de Filippo). Filmăm, plecare pripită, verificarea, punerea în normal a roții la un atelier din Dorohoi. Meșterul vede aparatura video și întreabă: unde și ce? Am filmat la statuia lui Antonescu, spun eu, iar mecanicul se rupe în hohote. Nu știa că interimarul președinte s-ar lega cu ceva de teritoriul botoșănean. Rectific, fac adăugirile necesare iar cel din fața mea trece brusc la poziția de ostaș în front, la drapel: „Pentru Mareșalul Ion Antonescu, atât cât îl știu eu, vă verific încă 100 de roți pe gratis, că merită!”

Un articol de Aurel Brumă

Sursa: REVISTA ART – EMIS,  Nr.60/12 septembrie 2012

Leave A Reply