ROMÂNIA BREAKING NEWS

„După dealuri” – între realizare, idee și mesaj de Valeriu Lupu

SHARE
, / 323 0
Sau cum o creație artistică poate rata calea spre opera de artă

În lumea artei cel mai adesea creația artistică se revendică a fi un proiect, o încercare sau măcar o tentativă în a reda crâmpeie din viața reală sau imaginară, în ideea de a produce în universul celui care o receptează o emoție, o impresie, sau măcar o reflecție care să o certifice. Valoarea creației este cu atât mai mare cu cât reușește să stârnească acea furtună emoțională capabilă să intre în rezonanță cu eul instinctiv sau rațional al celui căruia sau cărora li se adresează. Latura afectiv emoțională devine și mai puternică atunci când parte din universul consumatorului de artă se regăsește în creația artistică propusă. Este cazul avanpremierei naționale a filmului „După dealuri” care a avut loc vineri 21 septembrie în sala cinema a complexului Silver Mall din Vaslui, cu participarea regizorului Cristian Mungiu împreună cu protagoniștii filmului său, actorii; Cosmina Stratan (Voichița), Cristina Flutur (Alina) și Valeriu Andriuță (preotul). Lung metraj distins cu două premii I la Festivalul Filmului de la Cannes; pentru cel mai bun scenariu și pentru cele mai bune actrițe, pelicula transpune pe ecran drama petrecută cu câțiva ani în urmă la Mănăstirea Tanacu inspirându-se din romanul „Spovedanie la Tanacu” scris de Tatiana Niculescu Bran. Având în vedere faptul că evenimentul redat în film s-a produs în proximitatea Vasluiului, zonă cu rezonanță de legendă în istoria dăinuirii noastre, era de așteptat ca impactul asupra trăitorilor locului să fie unul mai puternic sporind astfel emoția pentru că, dincolo de tragismul acțiunii, conținutul filmului atinge una din corzile cele mai sensibile ale sufletului omenesc, anume credința sa și implicit filosofia sa de viață.

Un act de curaj, am spune noi, din partea regizorului și echipei sale care-și asumă riscul unei confruntări directe cu percepția locului care la vremea când s-a produs tragicul eveniment era suficient de diversă și contradictorie, încât reluarea tragediei, chiar și într-o viziune artistică, ar fi putut stârni reacții neașteptate. De aici și reținerea regizorului Cristian Mungiu în prezentarea extrem de sumară a creației sale, temându-se parcă să pătrundă în miezul viziunii sale cinematografice și așteptând mai degrabă, nu fără emoție, reacția publicului după prezentarea filmului. Rezultatul a fost o stare de șoc pe care au încercat-o cei prezenți, în egală măsură generat de dramatismul acțiunii și tema pe care pelicula o propune spre dezbatere. Cum orice stare de șoc realizează un blocaj emoțional și produce un vălmășag de reacții contradictorii este firesc un răgaz pentru a fi sistematizate, ordonate și așezate în firescul lucrurilor pentru a fi expuse. Cele câteva aprecieri făcute la terminarea proiecției, timide de altfel, subliniază cum nu se poate mai bine această stare. Acum când oarecum impresiile s-au sedimentat, o încercare de a pătrunde fără parti-pris în universul ecranizării pare un demers necesar, pentru că mai mult ca orice se cere făcută distincția clară între creația artistică și opera de artă.

În celebra sa lucrare „Estetica” Tudor Vianu (unul dintre cei mai mari esteticieni ai culturii noastre) fixa o serie de condiționalități pentru creația artistică în drumul ei către calitatea de operă de artă (Estetica 1968). Dacă pentru statutul de creație artistică este suficientă emoția pe care o generează conducând spre o trăire afectivă, pentru opera de artă este nevoie de conotații în plus care să-i asigure perenitatea și utilitatea. Fără a fi foarte explicit lasă să se înțeleagă că pentru a deveni operă de artă, creația artistică trebuie să dezvolte o idee în slujirea Adevărului, Binelui și Frumosului ca cele mai de preț valori ale umanității și să transmită un mesaj în același spirit. Iată de ce cred că prin prisma celor de mai sus această ecranizare trebuie privită și judecată sub două aspecte; al creației artistice în sine și al operei de artă, ca statut la care aspiră orice realizare în domeniul artei.

I. Sub aspectul creației artistice două elemente dau valoare intrânsecă narațiunii cinematografice; primul este de departe prestația artistică a personajelor principale (Voichița, Alina, maica stareță și preotul) care, dincolo de arta actoricească cu adevărat remarcabilă, reușesc să fie cât se poate de convingători, lăsând chiar impresia că aparțin vieții monahale sau cel puțin o cunosc foarte bine. Îndeosebi Voichița prin inocența și candoarea tinereții, trăirea efectivă în duh și credință, crează un rol de-a dreptul impresionant prin emoția pe care o produce asupra spectatorului. Din întreaga ei atitudine transpare acea bunătate și înțelepciune izvorâtă din convingere și trăire creștină, într-un spațiu al existenței unde ascultarea și rugăciunea intră în firescul existențial și care determină de o manieră decisivă atitudinea și comportamentul celor care îmbracă haina monahismului.
Emoția pe care o stârnește acest personaj, căruia i se alătură într-un chip desăvârșit maica stareță, izvorăște din credința și convingerea lor de nezdruncinat că drumul ales este cel corect, iar că ascultarea ca imperativ face parte din viața lor. Ce bine ar fi dacă acest imperativ al vieții monahale s-ar regăsi în viața de zi cu zi a mirenilor măcar într-o proporție de 30-40%, pentru că atunci cu siguranță România ar deveni un paradis, într-adevăr o grădină a Maicii Domnului.

Drama sufletească prin care trece Voichița atunci când prietena ei din copilărie o caută pentru a reînoda o relație din tinerețea lor timpurie (?) nu o abate de la crezul ei și subliniază cum nu se poate mai bine puterea credinței. În antiteză Alina prietena ei vine dintr-o lume care, chiar dacă este plină de neprevăzut, incertitudine, nesiguranță este totuși una tentantă, căutată cu obstinație și tenacitate patologică. Nerealizarea scopului pe care Alina și-l propune (să o convingă pe Voichița să plece împreună) contribuie decisiv la decompensarea unei suferințe psihice mai vechi, care fatalmente duce la un deznodământ tragic care se abate ca o pecete implacabilă a destinului asupra obștei monahale.
În evoluția tumultuoasă a evenimentelor redate cu o remarcabilă măiestrie regizorală, deși toată obștea mănăstirii este animată de bună credință și dorința de bine, fatalitatea și destinul își pune amprenta, ceea ce va stârni o adevărată furtună mediatică fără să se țină cont de contextualitatea evenimentului. Aici mi se pare potrivită observația că paradoxul zilelor noastre este că civilizația la care umanitatea a ajuns crează impresia că omul modern este un monument de granit, invulnerabil și intangibil, iar dacă ceva i se întâmplă cineva trebuie că este vinovat, oricine numai el nu, mai mult cineva trebuie să plătească așa după cum s-a și întâmplat după consumarea tragediei. Biată ființă umană, ea nu înțelege că viața oricărei ființe viețuitoare fie ea plantă, om sau animal este la mâna destinului, fatalității și hazardului cu toată artificialitatea civilizației zilelor noastre, așa cum marele nostru Paulescu o demonstrează cu autoritatea omului de știință în celebrul său tratat Fiziologie Filosofică. Remarcabil sub aspectul prestației artistice este în egală măsură și veridicitatea dialogului și mai ales frumusețea limbii vorbite. Ambele întăresc senzația de autenticitate și creiază o ambianță lingvistică extrem de prietenoasă așa cum numai „dulcele grai moldovineasc” cu caracterul lui molcom și așezat poate să genereze.

Al doilea element care întărește valoarea creației artistice ține de regie în care regizorul Cristian Mungiu se dovedește a fi un maestru desăvârșit al artei regizorale. Dezvoltarea narațiunii cinematografice, succesiunea întâmplărilor și evenimentelor în acel crescendo emoțional către deznodământul final, ce ține spectatorul cu sufletul la gură de-a lungul celor două ore și jumătate cât durează proiecția, fac din peliculă o probă de măiestrie artistică. Chiar în condițiile unei vizionări repetate și a cunoașterii deznodământului emoția rămâne aceiași, ceea ce în opinia mea este o dovadă că filmul întrunește cu asupra de măsură criteriile unei creații artistice autentice.

II. Cât privește cel de al doilea aspect, al statutului de operă de artă, statut la care orice creație artistică aspiră, filmul ridică câteva probleme de ordin filosofic și estetic, dacă ne raportăm la maniera în care servește Adevărul, Binele și Frumosul ca valori fundamentale ale eticii artistice și nu numai. Pentru că așa cum spunea George Călinescu „arta devine o expresie a umanității numai dacă emoția artistică îndeplinește dezideratele ei majore de a servi utilul și frumosul în viața cotidiană” (Estetica, 1968). În același sens Roman Ingardan, analizând diferența dintre trăiri și valori, vorbește despre o adevărată metafizică a artei pornind și de la sensul și funcțiile artei în viața oamenilor, pentru că una este emoția artistică (trăirea emoțională) și alta este valoarea intrânsecă a creației artistice (Studii de Estetică, 1978). Din această perspectivă prima problemă a filmului ar fi tema care, dincolo de dramatismul faptului real pe care-l prezintă, dezvoltă o idee ce pune sub semnul întrebării chiar esența creștinismului, cu alte cuvinte credința în Dumnezeu cu corolarul ei dragostea creștină și, caritatea creștină cu corolarul ei iubirea aproapelui și facerea de bine. Cu abilitate și măiestrie artistică regizorul introduce, cu o subtilitate demnă de o cauză mai bună utilizând arta scenografică, elemente care să sugereze primitivismul unui stil de viață și arhaismul unei concepții despre lume și viață în ideea clară de a induce sentimentul anacronismului acestui spațiu spiritual în contextul lumii contemporane.

Poate cel mai izbitor element scenografic este faptul că în mod deliberat transpune contextul și condițiile de viață din mănăstire undeva în perioada bisericii creștine primare, sau în cel mai bun caz în evul mediu timpuriu, când monahismul abia se înfiripa ca viață de obște în spațiul românesc. Aspectul bisericii, interiorul ei, catapeteasma, ușile împărătești, altarul sunt prezentate într-o manieră degradantă, fără nici o legătură cu realitatea. Improvizațiile jenante care amintesc de desenele rupestre ale peșterilor din perioada preistorică a umanității sporesc senzația dezolantă a celui care vizionează filmul. Este o „scăpare” tendențioasă am spune noi, pentru că regizorul în mod deliberat face abstracție de faptul bine cunoscut că oricât de modest ar fi un așezământ mănăstiresc, biserica se constituie în elementul său central, are măreția și grandoarea ei inconfundabilă, iar catapeteasma și altarul sunt piesele de rezistență în concepția arhitecturală și spirituală a oricărei biserici ortodoxe. La această imagine dezolantă se adaugă și jalnica stare în care se aflau anexele și acareturile, până și agheazmatarul, o altă piesă de rezistență în ansamblul mănăstiresc, ca și cum trăitorii acestor obști nu ar făce altceva decât să se complacă într-o asemenea stare.

Această manieră de a aborda viața monahală ne readuce dureros în memorie teza marxistă, ostentativ promovată de regimul comunist ateu nu demult apus în România, a combaterii „obscurantismului religios” prin metode specifice promovate cu asiduitate în școală, în artă, în massmedia, în ideologia oficială și în viața socială. Ceea ce este și mai trist este faptul că pentru timpurile noastre asemenea prezentări ne aruncă, mai ales ca spiritualitate, la antipodul culturii și civilizației, prezentându-ne într-un arhaism lamentabil, capabil a stârni în mentalul omului modern reflecții și reacții negative și nu rareori chiar atitudini de respingere. Nu trebuie să uităm că trăim într-o epocă în care imaginea are un impact mai puternic și chiar mai convingător decât cuvântul și nu cred că ne este indiferent cum este percepută imaginea spiritualității noastre, mai ales înafara spațiului românesc. Județul în care se produce tragedia are peste 20 de așezăminte monahale binecunoscute trăitorilor acestor meleaguri care-și duc viața de obște într-un mod exemplar. Mai mult, de-a lungul și de-a latul țării așezămintele mănăstirești sunt exemple de trăire creștină, viață duhovnicească, liniște, pace, armonie, ordine și disciplină încât pășindu-le pragul, oricine ai fi, ai senzația copleșitoare a unui sentiment pios și înălțător care te cuprinde pentru că realizezi că aici credința, armonia și buna cuviință sunt la ele acasă. Este imposibil ca acest aspect să nu-i fi scăpat regizorului în mod voit și deliberat, pentru că nu cred să-i fie chiar atât de străină spiritualitatea creștină în care până una alta s-a născut și s-a format. Și atunci întrebarea, qui prodest?

O altă problemă pe care o are filmul este ideia nefericită de a da o conotație perversă relației dintre protagonistele filmului. Sugestia, foarte transparentă de altfel, pe care filmul o produce asupra spectatorului este că natura relațiilor dintre Voichița și Alina în perioada conviețuirii lor la un orfelinat ar fi din registrul celor foarte dragi occidentului, pentru care același occident luptă astăzi pe toate căile să le impună conștiinței publice în contextul globalizării. Este un mod evident de a întina valoarea morală a trăitorilor din mănăstiri, subliniat convingător și de răbufnirile conștiente ale Alinei, iar modul cum ea atacă relațiile din viața obștei sunt de-a dreptul o blasfemie pentru că afectează o zonă existențială cu adâncă rezonanță în mentalul și sufletul poporului nostru, Un alt moment discutabil este cel petrecut în fața altarului când Alina lovește icoana maicii domnului spărgând-o de dușumea pentru a dovedi faptul că nu are nici o valoare. Desigur că semnificația gestului depășește gestul în sine. Având în vedere faptul că ortodoxia are ca fundament cultul moaștelor și al icoanelor scena dă satisfacție iconoclaștilor și altor confesiuni care contestă valorile ortodoxiei. În acest context mesajul filmului devine limpede pentru oricine. Acest mesaj este puternic subliniat și de sugestia că ceea ce se întâmplă este o realitate ce vine din negura vremurilor și nu și-ar mai găsi locul în lumea contemporană dominată de alte valori. Întrebarea pentru oricine este dacă acest film a avut un consultant religios (pentru că din generic nu reiese) așa cum cer realizările cinematografice cu pretenții și dacă l-a avut, cărei confesiuni aparține? Întrebarea are o conotație aparte dacă avem în vedere faptul că filmul atinge direct și nemijlocit credința religioasă a acestui popor, iar sensibilitatea religioasă ar trebui avută în vedere ca o realitate a istoriei umanității și implicit a lumii contemporane, așa cum ne este oferită de cel mai recent exemplu; sensibilitatea musulmană stârnită tot de o peliculă cinematografică care aduce atingere vieții profetului.

Cine poate garanta că și ortodoxia nu poate avea sensibilitatea ei în fața unor atari atitudini? Pentru că abordarea vieții monahale într-o asemenea manieră, făcând uz de o întâmplare nefericită fără nici o semnificație pentru viața spirituală a acestui popor, are un impact care depășește simpla aparență. Amatorii de asemenea explorări, fie ele și artistice, ar trebui să nu uite (dacă știu cumva) că mănăstirile au fost dintotdeauna altarele națiunii, focare de cultură, spiritualitate și înțelepciune, în jurul lor creindu-se acel sentiment de unitate și dăinuire a poporului nostru. Din viața de mănăstire s-au ridicat duhovnicii neamului; părintele Cleopa, părintele Stăniloaie (un Thomas d”Aquino al ortodoxiei), părintele Arsenie Boca, părintele Papacioc, părintele Maxim, părintele Iustin Pârvu și atâția alții care de-a lungul timpului au fost reazăm sufletesc generațiilor care s-au succedat pe acest pământ binecuvântat. Pentru edificare i-aș invita pe acești temerari să lectureze memorabilele scrieri despre biserică și națiune ale marelui nostru filosof Nae Ionescu pe care George Călinescu îl considera un Socrate al României. Tind să cred că premiul pentru scenografie a fost acordat tocmai pentru aceste aspecte jenante (care nu au nimic de a face cu realitatea), aspecte pe care regizorul le subliniază ostentativ ca fiind emblematice pentru contextul în care se desfășoară viața spiritual-religioasă din spațiul ortodox românesc. Să fie o încercare de „mutare a valorilor” așa cum propunea Eugen Lovinescu pornind de la relativismul în aprecierea și percepția estetică a creației artistice, ceea ce face ca aceiași producție pentru unii să fie o capodoperă iar pentru alții un scandal? Pentru că sub aspect scenografic pelicula este un scandal. Iată de ce A. G. Baumgarten (Estetica 1992) spunea pe bună dreptate „științei noastre estetica i se poate obiecta că este sub demnitatea filosofiei și că produsele simțurilor, fanteziile, fabulele și agitațiile pasiunilor sunt sub orizontul filosofic” Parafrazându-l am putea spune la rândul nostru că și realizarea regizorului Cristian Mungiu este sub demnitatea și orizontul spiritualității noastre. În sprijinul acestei parafrazări folosesc ca argument remarca aceluiași Baumgarten care spunea că arta poate permite cunoașterea în două trepte;
– prima treaptă – a cunoașterii inferioare – ce se derulează pe tărâmul imaginației, cu referire directă la aspectele individuale, unice, banale, limitate de regulă la pornirile și trăirile instinctuale și
– a doua treaptă – a cunoașterii superioare – care implică rațiunea și facultatea gândirii clare și distincte.
Din păcate creația domnului Mungiu rămâne la nivelul primei trepte, adică a cunoașterii inferioare, iar cât privește ideea pe care o dezvoltă și mesajul pe care-l transmite, ambele sunt cel puțin nefericite, dacă nu chiar nocive.

Valeriu Lupu

SURSA: Revista Artemis

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press