„Duceți-vă în România, dacă sunteți români”. Românii din Roș (Ucraina): „Nu plecăm nicăieri, aici e România noastră”

„ROMÂNIA NOASTRĂ E AICI”, SPUN URMAȘII MARTIRILOR DE LA ROȘA

Autor Maria TOACĂ – Zorile Bucovinei

Au fost mulți și buni gospodari românii de la Roșa în timpurile când erau stăpâni în Țara lor. Aveau pământ roditor, fânețe întinse, livezi înfloritoare… De la 40 încoace s-au împuținat și băștinașii, și averile lor. Totuși, au rămas buni gospodari și se țin grămăjoară – acea mână de oameni care nu pot uita cine le-au fost buneii și strămoșii. Pe strada Nucilor (astăzi Orehovska) nu mai răsună vorba românească așa ca înainte de război. Românilor autohtoni din suburbiile Roșa, Roșa-Stâncă și Țețina le-au mai rămas biserica, școala, dar mai cu seamă dragostea tăinuită în suflet. Este acea mândrie națională ce răbufnește când îi calcă pe bătătură vecinii de alt neam și grai, sosiți de mai departe, însă bine așezați în bătătura moșiei lor. Și mai au un reper temeinic ce le atestă vechimea pe acest pământ – mormintele părinților, moșilor și strămoșilor. Iar în sufletele lor există un cimitir fără de cruci și morminte, cimitirul rudelor dispărute în timp ce încercau să fugă de ciuma bolșevică, al bărbaților chinuiți în lagărul morții de la Onega, readuși acasă doar pe Crucea din curtea Bisericii, doar la slujbele și mesele de pomenire.

Unde-i dragoste de neam este și suferință

„Duceți-vă în România, dacă sunteți români”, așa reacționează la vorba românească unii vecini care și-au cumpărat case pe lângă gospodăriile băștinașilor de la Roșa, ciuntite de fosta putere sovietică. „Nu plecăm nicăieri, aici e România noastră”, le răspund cele mai curajoase și dezlegate la limbă roșanence.

Despre România din casele, din curțile, din Biserica lor, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, am auzit de la femeile adunate la slujba de pomenire a martirilor, care se oficiază în fiecare an la începutul lui octombrie. E o impresionantă continuitate a memoriei într-o mică comunitate de enoriași, făclia căreia, aprinsă cu mai bine de două decenii în urmă, este privegheată de profesoara de matematică Maria Timcu. Preluând de la regretata Maria Saftencu datoria de a conduce filiala Societății ”Golgota” a românilor din Ucraina, dumneaei își adună și însuflețește conaționalii la fapte creștinești. Or, numai acolo unde există o conștiință trează cum este dna Maria Timcu neamul nostru nu degradează în propria-i uitare. Nu neg, la Roșa, precum și în multe alte localități românești sunt nu puțini buni români. Însă e necesar de un imbold, de cineva care să-i scoată din carapacea indiferenței. Și cu doi ani în urmă, când am participat împreună cu activiști ai Societății ”Golgota” (conduse de Octavian Bivolaru) la slujba de pomenire a martirilor, și acum, la 9 octombrie, duminică menită pentru cinstirea memoriei lor, am întâlnit la Biserica de la Roșa pe aceeași români cu inimile cicatrizate de durerea rudelor victimizate de așa-numiții ”eliberatori” ai ținutului nostru.

Eleonora Fediuc, dacă nu le-ar fi avut alături pe fiica Maria, pe nepoata Anastasia, pe sora Domnica, încărunțită și ea, s-ar fi simțit ca în anii când o ducea bunica Leontina de mână la biserică. Veneau la slujbă în fiecare duminică și de sărbători. ”Eu nu-s veșnică, degrabă o să plec la Domnul, dar tu trebuie să vii și să-l pomenești pe bunicul Vasile, mort la Onega”, îi dădea de grijă bătrâna. Și ea îi îndeplinește porunca, dându-le aceleași îndrumări fiicei și nepoatei. La oftatul Eleonorei că ”viața-i tot mai rea și mai grea”, un bărbat, Petre David, care lua parte la încărcarea mesei cu bucate, o liniști: ”Va fi bine – de mâine, de poimâine…”. Avea și el o lacrimă ascunsă după gene pentru bunicii – Ion și Porfira Ailoae, deportați în Tiumen, pierduți fără urmă. Fiica lor Floarea, mama lui Petre, fiind căsătorită, purta alt nume de familie și a scăpat de calvarul deportării.

Până la începerea momentului comemorativ, în sala pentru oaspeți am schimbat câteva vorbe cu gospodinele care găteau masa de pomenire – Domnica Lungu (Ostrovscaia), Nuța (Elena) Jucican, născută Gârbu, Cristina Vasileniuc. Toate sunt rude între ele, tânăra Cristina fiind nepoata amândurora (de la mamă și de la tată). Nici nu mă așteptam să întâlnesc la această periferie a Cernăuțiului oameni cu atâta demnitate și simțire românească. Cristina se mândrește că i-a fost naș de cununie un domn de la Iași – Doru Duceac, un ardent unionist. Mi-a povestit cu revoltă și durere despre unii părinți români care nu vorbesc cu copiii în limba maternă, îi dau la școli ucrainene. Pe afară alergau copilași crescuți în legea strămoșească a acestui pământ. Tinerii soți Roman și Lilia Scripa au doi băieței de grădiniță, pe care i-au dat în grupa românească de la instituția preșcolară nr. 1 din Cernăuți, pregătindu-i pentru instruirea în limba maternă. Lilia este absolventă a ȘM nr.10, limba română nefiindu-i o piedică în obținerea studiilor la Universitatea de Medicină din Cernăuți.

O istorie impresionantă despre cum își apără limba maternă și despre cum ”Aici e România pentru noi!”, am auzit de la Stela Cerchez (Leonte), care după fiecare cuvânt accentua: ”Suntem băștinași din moș-strămoși”. Bunelul Gheorghe Leonte i-a fost mânat în Karelia, în lagărul de la Onega. Dna Stela nu-și poate reține lacrimile când evocă tragedia familiei ei: ”Bunica l-a ascuns în ieslea vitelor, l-a acoperit cu fân… Au năvălit vreo șase vlăjgani cu armele, au răscolit peste tot. Când l-au luat pe bunelul Gheorghe de-acasă, bunica a rămas cu patru copii mici, fiind gravidă cu al cincilea, care nu și-a văzut niciodată tatăl. I-a pus numele Gheorghe, de parcă știa că bărbatul nu i se va întoarce. Din partea mamei aveam multe rude în România, căci jumătate din familie s-a refugiat, iar alta (patru persoane) a rămas aici. Bunelul i-a lăsat pe cei mari să plece, iar cu cei mici s-a întors cu căruța de la gară. Mai târziu, umblam cu mama la neamurile din România. Cum numai coboram din tren și auzeam numai vorbă românească, mama începea să plângă în hohote. Era mare jale, dar și bucurie în plânsul ei”. O dramatică istorie despre refugiul tatălui ei poartă în inimă venerabila Maria Olaru. Avea opt ani, când tatăl ei a fugit în România, iar când i-a vizitat prima dată, în Sfânta duminică de Paști, la 20 de ani după refugiu, a găsit-o cu un fiu de aceeași vârstă. Soțul ei, Nicolae Olaru a fost ani îndelungați mâna dreaptă a regretatului preot Victor Cazacu, contribuind la înălțarea Crucii în memoria martirilor.

Cu povara a 87 de ani în spate vine la biserică Eufrosina Vitrescu, neuitând de fratele mai mare Mihai Cerchez, care a încercat să treacă granița, dar n-a mai ajuns dincolo, în mult visata Românie. ”S-au dus într-o duminică trei flăcăi, direct de la o nuntă de la Țețina. Mihai avea 19 ani, lucra la o fabrică din Cernăuți. Nu știm, a fost omorât la graniță, ori l-au prins și s-a pierdut prin închisori”, suspină bătrâna, amintindu-și și de tatăl ei, care-i povestea cum la vârsta de 18 ani a cărat cu carul piatră la construcția bisericii, sfântul locaș unde Eufrosina se închină la icoane de pe când era micuță, din anul 1931. Nu departe, cu ea de-o seamă, își rostea rugăciunea Nicolae Cozma, moștenitorul a doi unchi, Gheorghe și Nicolae Cozma, morți de foame și frig în lagărul de la Onega.

Precum în cer, așa și pe pământ…

Necazurile îndurate de aceste familii se transmit din generație în generație și sunt prea mari ca să le pot cuprinde în consemnarea unui moment comemorativ. Despre trăirile și suferințele lor veți citi în numere următoare, rândurile ce urmează fiind consacrate ceremoniei de pomenire a neamului răstignit pe crucea Golgotei. Adunați ca într-o icoană a Maicii Domnului, îndurerate după Fiul sacrificat, copiii și nepoții gospodarilor căzuți la altarul credinței s-au rugat pentru veșnica odihnă a morților și iertarea păcatelor celor vii. Preotul Ioan Blaga le-a amintit enoriașilor de datoria de a ne ruga unul pentru altul, de a nu uita tragediile din trecut. Cu un inimos cuvânt s-a adresat ”tuturor, surori și frați creștini, de-o credință și de-un neam, în special filialei locale de la Roșa a Societății ”Golgotei”, dl consul Edmond Neagoe, mulțumindu-le pentru că își cinstesc eroii și le fac dreptatea de care străbunii lor n-au avut parte în lumea pământeană:”Au suferit multe nedreptăți, și-au dat viața pentru limba română, pentru credință și valorile neamului. Același cuvânt de mulțumire trebuie să-l avem pentru cei care s-au luptat ca această biserică minunată și școală românească să dăinuiască”.

Avându-i alături pe activiști ai societăților românești, pe reprezentantul ARS Alexandru Grigorișin, Octavian Bivolaru, președintele Societății „Golgota” a românilor din Ucraina, le-a exprimat profunda recunoștință românilor de la Roșa, uniți în jurul Bisericii, preotului Ioan Blaga și dnei Maria Timcu. Vorbind despre jertfa celor care au fost osândiți numai din cauză că erau români, O. Bivolaru a amintit de adresarea ”Golgotei” către autorități în vederea revenirii la denumirile istorice ale localităților din raioanele cu populație românească. O pagină importantă din istoria martirajului românilor de la Roșa a pus în evidență scriitorul și folcloristul Dumitru Covalciuc. Suferințele cele mai strașnice ale românilor din această suburbie au început la 7 august 1944, prelungindu-se până în luna octombrie a aceluiași an. În această perioadă aproape toți bărbații au fost ridicați în lagărul muncii din Karelia, de unde, după cum a relatat mai apoi Octavian Voronca, s-au întors mai puțin de 15% din cei deportați. Pe crucea martirilor de la Roșa sunt înscriși doar o parte din gospodarii mânați cu forța la Onega și nimiciți acolo de munca istovitoare, foamete și frig. Numai într-o gară de lângă Petrozavodsk, conform informației lui D. Covalciuc, au murit 2 mii de români. Cei care au scăpat cu zile în lagărul de la Onega au fost duși mai târziu la corvadă în carierele de piatră din Armenia. Cunoscător al multor tragedii, Dumitru Covalciuc s-a referit la sfârșitul sinistru al familiei fostului director școlar de la Țețina, Alexandru Dulgheru. Prins de grănicerii ruși în timp ce încerca să treacă hotarul, directorul a fost exilat în Kazahstan, unde și-a găsit moartea într-o mină. Soția sa Iuliana a suferit foame groaznică, fiind ținută 13 ani într-un lagăr. Când s-a întors la Roșa, și-a găsit casa ocupată de un ofițer sovietic. S-a adăpostit la un fiu în oraș, dar n-a putut trăi în familia lui din cauză că femeia inteligentă de cândva, membră a Societății ”Doamnele Române”, fura mâncarea de al masă și o ascundea sub pernă. Încă mult timp după eliberare din lagăr, ea era măcinată de senzația permanentă a foamei.

Cunoscând în amănunte tragediile compatrioților, prof. doc. Aurel Constantinovici, român băștinaș get-beget de la Roșa, a evocat ziua de 4 octombrie 1992, când a fost dezvelită Crucea martirilor. Acest moment memorabil l-a restituit după un articolaș decupat din ziarul nostru, ”Zorile Bucovinei” și păstrat de Maria Olaru, soția bărbatului care a pus o parte din suflet la înălțarea acestui monument al durerii. Au fost evocați enoriașii (Maria Saftencu, Ion Scripcaru) și preoții (Victor Cazacu, Adrian Acostachioae), care au contribuit la nobila lucrare întru pomenirea și gloria celor care și-au pierdut averi și vieți în floare, dar nu și-au vândut sufletul. N-a rămas doar cenușa pe vatra străbună a românilor de la Roșa, ci și focul veșnic ce arde în crucea de piatră, în inimi, în ochii sfinților din icoanele la care se închină urmașii martirilor ocrotitori din ceruri.

romaniabreakingnews.ro