ROMÂNIA BREAKING NEWS

Dilemele actuale ale României – Analiză

Dilemele actuale ale României – Analiză

 

DILEMELE ACTUALE ALE ROMÂNIEI

Analiză a domnului Viorel LUCACI, la data de 20 noiembrie 2016, pe teme de geopolitică. Privim în istoria recentă, coroborăm cu o evaluare realistă a prezentului pentru a putea face o prognoză privind viitoarele provocări geo-strategice cu care se va confrunta țara noastră în anii următori. Analiza prezintă un punct de vedere echilibrat, nepărtinitor față de nici o tabără, cu privire la relațiile internaționale și modul prin care România va fi impactată.

  1. O SCURTĂ INTRODUCERE ÎN TEMĂ

Mă tot gândeam recent în sinea mea. Poate că ar trebui să-mi „resetez” acum majoritatea cărților despre sociologie, geopolitică şi securitate naţională pe care le-am citit în ultimul deceniu. Mai mult titlurile ce au tratat subiectul României în particular şi al estului Europei în general, scrise fiind de către autorii români, căci străinii – mai ales americanii – unii dintre aceștia au avut abordări mult mai realiste, mult mai pragmatice. Este stilul lor de a vedea lucrurile mult mai în ansamblu (de exemplu: Samuel P. Huntington, George Friedman, Robert D. Kaplan, Henry Kissinger și alții). Mai nou, am impresia că toate reperele bibliografice la care mă refer – cele autohtone – fie mi-au indus o imagine incertă a unei realități care se pare că nu mai vrea să fie deslușită, fie evoluțiile recente reale (nu cele estetizate) ne-au condus într-un context ale cărui realități nu au fost luate în calcul de nici un autor, de nici un strateg – exceptând (probabil) pe cei din domeniu activităţii de informații, în documentele din categoria celor clasificate. Am exceptat pe respectivii pentru că… dacă nici serviciile secrete nu bănuiau măcar tangenţial posibilitatea ca România să ajungă în ipostaza în care tocmai a intrat, atunci avem o problemă mult mai gravă decât ne putem închipui. De asemenea, au existat mici excepții pe eșichierul intelectual de orientare pro-estică, excepții la care voi face referiri pe parcursul acestei note.

  1. POIANA DIN DEASA PĂDURE ROȘIE

De ce nu, e posibil să fi fost protagoniștii unei cominații a ambelor variante – inducerea unei imagini false în mental și evoluții neprevăzute anterior. Legat de temerile provocare de incertitudinile în fața cărora am căzut ca ţară, sunt tot mai reținut în ceea ce privește motivarea, neeligibilitatea şi lipsa de substanță atribuite proiectului eurasiatic, caracteristici atât de certe pentru gânditorii geopoliticii occidentale ai ultimului deceniu. Am putea fi oare prinși de câmpul gravitațional al acestui bloc geopolitic? Oare Rusia să devină chiar nucleul celulei din care vom face parte probabil în viitor? Nu mă miră faptul că la sfârșitul anului 2014 mi-a fost atât de greu să îmi procur cartea „Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei” scrisă de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, unul dintre consilierii şi strategii de căpătâi ai președintelui Vladimir Putin. Era clar că prin librării și anticariate nu era voie să cauți și alte laturi de dezvoltare a unor teorii ignorate la noi. Dughin – un nume pe care l-am remarcat prin desele analogii și trimiteri din cărțile unui celebru sociolog și geopolitician român, profesorul Ilie Bădescu. La prima lectură, considerentele cuprinse în respectiva carte (Bazele geopolitici) mi-au ridicat o serie de semne de întrebare. Nelămuriri care acum tind către certitudini. Trebuie să evităm asimilarea excesivă a viziunilor și a conceptelor occidentale. În lumea geopoliticii, adevărul are mai multe forme de agregare. Între două dintre acestea ne situăm noi ca popor și nu trebuie ignorat așa ceva. Interacțiunea dintre forma de agregare euroatlantică versus cea eurasiatică ne-a pus în fața unor dileme extrem de complexe corespunzător cărora orice decizii am lua în viitor, consecințele vor fi foarte serioase și cu efecte pe termen lung.

Mentalitățile şi sistemele de imaginar colectiv sunt rareori reversibile ca formare. Doar prin „forjare” pot fi remodelate. Cu alte cuvinte, doar printr-un eveniment major, brusc şi manifestat în toate planurile. Cu toate acestea, cărțile nu permit a fi „dezcitite” ci doar citite. Nu există un proces contrar lecturii ca sens evolutiv în cunoaștere. Nu avem opțiuni de tip „undo” în formarea personalității noastre şi nici în elementele ce ne-au făcut să percepem realitatea într-un mod sau altul. Noi doar acceptăm sau nu acceptăm neprevăzutul atunci când apare, când trecem peste limita „cercului lui Ocan” mai rapid decât își mărește acesta raza – o trecere pe care am denumit-o „decalare” (termen pe care l-am explicitat în cadrul unuia dintre capitolele prezentei note), când credem că înțelegem mai multe decât înțelegem în realitate sau când ignorăm lucruri de neignorat.

Aspectele induse în mental de către textele literare rămân acolo indiferent de realitățile ulterioare. Doar le schimbăm nuanțele. Din păcate, mulți dintre noi ne-am format o realitate care ne place. Un stil indus nu doar prin lecturile nerațional canalizate, ci prin totalitatea formelor de informare şi comunicare în masă (mass-media şi social-media) pe care le utilizăm şi de care suntem dependenţi.

Lectura însă, nu generează forme de cunoaștere situate în planul subiectiv al realităților punctuale sau efemere, ci unele fundamentate pe idei, viziuni, acceptări de probabilități ale variantelor, teorii verificabile şi nu în ultimul rând pe o deschidere la schimbare, la nou. Lectura susținută şi gestionată rațional ca repere de valori, dezvoltă în primul rând gândirea, nu explicit cunoștințele pe un domeniu sau altul. Cu alte cuvinte, ceea ce e citit rămâne bine citit. Reușim să ne depășim pe noi înșine doar atunci când devenim capabili să acceptăm realități şi provocări la care nici nu ne așteptam până la momentul apariţiei lor – indiferent de dimensiunile culturii noastre – sau când alunecăm din grădina noastră pe un teren necunoscut. Ce e drept, noi ca europeni am cam „pierdut control virajelor”. Cei care susțin că dețin adevărul absolut în materie de estimări asupra viitorului, se înșeală amarnic. Cred că așa ceva se întâmplă şi în zilele noastre. Am expus anterioara serie de inferențe pentru a sublinia strict probleme de ordin strategic specifice estului Europei.

În concluzie, nu regret cărțile citite până acum şi nici nu mă gândesc la aruncarea lor. Respectivii autori (în speță cei români) se văd nevoiți să reconsidere o mare parte din elementele pe care le percepeau ca fiind certitudini până nu demult. Transpunând în particular ideile generale anterioare în sensul emiterii unei concluzii de bilanț cuprinzătoare, suntem nevoiți să acceptăm faptul că România a devenit o poiană într-o pădure din ce în ce mai deasă. O pădure roșie. Şi ce faună are pădurea… O poiană de americanism care el însuși (americanismul de peste ocean) dă acum semne de întoarcere către țelul propriu, implicând astfel o izolare generatoare de viitoare dezechilibre în compensarea unui „vid” geostrategic.

  1. UN PERIPLU PRIN ESTIMĂRILE STRATEGICE CU PRIVIRE LA ROMÂNIA

Pe plan strategic, până prin vara lui 2014 România promitea destul de multe. Aprecieri recunoscute oficial pe plan internațional în contextul unor colaborări „de eşichier” la care țara noastră a luat note foarte bune. Dar acum, de ce sunt atât de sceptic în această privință? Complicat. Greu de găsit zone solide pe care să mă sprijin în estimări. Până nu demult auzeam tot mai des de oportunitățile de a transforma România într-un pol de stabilitate zonal. Aşa a şi fost într-o măsură considerabilă. Uneori se pomenea și de caracteristica de „exportator de securitate”. E adevărat, țara noastră a manifestat forțe centripete mult mai puternice şi mai stabile decât cele din arealul extern şi decât ceilalți riverani ai Mării Negre. Nu au lipsit nici cele centrifuge (tendinţe separatiste şi autonomiste) – gestionate însă eficient de către Bucureşti. Să exportăm stabilitate și securitate în zona Balcanică, să devenim un pol strategic, un „cap de pod” al NATO în zonă sau să găzduim baze militare americane de anvergură permanente (asociind punctul de tangență la Marea Neagră în aceste teorii), toate au compus un vis poate prea frumos pentru a fi îndeplinit. Un vis a cărui imagine de ansamblu mi se înfiripa citind – poate prea credul sau lipsit fiind de un spirit critic profund – cărţi pe care le-am descoperit ca fiind interesante şi oportune ca viziuni. Da, avem instalate deja elemente ale sistemului antibalistic Aegis Ashore pe teritoriul nostru dar se pare că singura certitudine o constituie furia Moscovei legată de acest obiectiv deosebit de avansat. Probabil că ruşii au motivele lor de temere.

Dintre aceste cărţi, se merită a fi amintite câteva titluri mai reprezentative împreună cu principalele aspecte pe care le-au scos la lumină în anii publicării. Cărţile intitulate „Cunoaştere strategică în zona extinsă a Mării negre”, „Noul aliat” şi „Un război al minții” (toate trei având ca autor sau coordonator pe G. Cristian Maior, actualul ambasador al României la Washington şi fost director general al SRI) ne povesteau printre altele despre posibilitatea de a utiliza eficient Marea Neagră ca un sistem strategic de proiectare a puterii militate a NATO – SUA. „Oare către est? Estul ce ne va pregăti în schimb?” m-am tot întrebat retoric în perioada 2009 – 2011 lecturându-le. Am aflat de curând că într-adevăr ni s-a pregătit. S-a dovedit că Estul nu a rămas pasiv. Dacă privim cu atenție harta observăm faptul că împreună cu zona Caucazului, Marea Neagră chiar constituie un fel de pivot geografic al blocului continental Eurasiatic. Un pivot situat în mijlocul arcului conceptual denumit „Rimland”, la care se referă la un moment dat A. Dughin în ultimele capitole din „Bazele geopoliticii”. O „Anacondă” americană se pare că circumscrie Rimlandul. De fapt există trei arii geografice conceptuale care se circumscriu una pe alta în următoarea ordine: (i) HEARTLAND, având ca centru Federația Rusă şi o parte din „vecinătatea apropiată” a acesteia; (ii) RIMLAND, format din Europa, zona M.E.N.A. (Africa de Nord şi Orientul Mijlociu), India, China şi Japonia; (iii) INELUL ANACONDEI (perimetru presărat de baze ale NATO şi SUA cu vectori de proiecție a forței militare îndreptaţi radial centripet către Heartlant). Am redat un fel de completare a „hărţii lui Mackinder”. Despre conceptul geopolitic denumit Inelul Anacondei s-a pomenit mai puţin în literatura românească. Trebuie să fim conștienți de faptul că facem parte din acest inel şi simțim acum scăderea strânsorii sale, chiar o posibilă rupere în sectorul vestic al cestuia. Astfel, blocul de puteri Rusia-China se eliberează. În anul 2014, același G. Maior ne atrăgea atenţia în cartea „Incertitudine” (ediţia a II-a) că lumea nu este chiar atât de sigură cum pare. Globalizarea prezintă o serie de laturi negre. Transferul supranațional de bunăstare şi de dezvoltare este însoțit în același timp de un transfer de terorism, de instabilitate şi crize, fiind şi un vector purtător de conflicte asimetrice. Actori noi precum „statul-reţea” sau „nonstatul” influenţează tot mai mult o scenă internațională din ce în ce mai animată şi dirijată de vectori de intenţie substatali. Despre o aceeaşi viziune asupra incertitudinii lumii contemporane, ne scria Adrian Cioroianu în publicaţia „Epoca de aur a incertitudinii”. Ce frumoasă şi eligibilă părea posibila unire a Republicii Moldova cu România (prin avantajele economice şi strategice) în două dintre capitolele cărţii „7 teme fundamentale pentru România” coordonată de Dan Dungaciu, Vasile Iuga şi Marius Stoian. Tot Marius Stoian, în cartea „Proiectul România” îşi exprima încrederea deplină în elevarea unei ţări care promitea multe pe plan atât strategic cât şi economic. Şerban Filip Cioculescu ne atrăgea în schimb atenția în 2013 că „Viitorul nu ia prizonieri”, dându-ne sfaturi – chiar bune – despre cum ne putem gestiona geografia şi anxietăţile colective.

O mulţime de cărţi, mai multe teorii, mult mai multe estimări, dar… aproape niciuna dintre acestea nu ar fi acceptat o posibilă încorsetare rusească a României în contextul unei scăderi a interesului SUA faţă pe estul Europei. Se poate observa un oarecare trend literar în domeniu. Cu cât venim spre prezent cu publicaţiile, cu atât textele trădează un iz tot mai puternic de pesimism, care scoate în evidenţă incertitudinea. Unele lucrări se reeditează sub cu totul alte nuanțe. Poate mă înşel.

De cealaltă parte a baricadei ideologice au existat destule minţi analitice care au simţit că la un moment dat procesul de globalizare – aşa cum îl ştim noi acum – se va opri. Mai mult, vom asista se pare la un proces de sens opus, identificat cu ascensiunea vectorilor antisistem. Fenomene ca „Brexit”, „D. Trump” sau acordul nuclear SUA-Iran constituie doar câteva dovezi ale reversibilităţii globalizării. O parte din răspunsurile la acele întrebări referitoare la cum va arăta lumea după iminentul „stop” al globalizării, erau date încă din 2009 în cartea „Sfârșitul secolului american şi noile puteri mondiale” scrisă de Paul Starobin. Ediția în limba română a apărut în 2011. Se pare că nici una din cele cinci variante ale lumii „postamericane” imaginate de Starobin nu vor arăta prea bine pentru România. Ceva cât se poate de adevărat, dacă Bucureştiul nu va şti să îşi joace în mod eficient cartea sa în viitoarele schimbări majore – schimbări care au început deja. Adoptarea obișnuitei atitudini de regină a dramei caracteristică multora dintre români, nu ne va aduce niciun beneficiu într-un context tot mai incert şi de neconceput acum câțiva ani. Este cert faptul că ordinea mondială se află în proces de schimbare. În „Ordinea Mondială” una dintre ultimele sale cărţi, strategul american de origine evreiască Henry Kissinger a întors pe toate feţele evoluţiile viitorului apropiat – tot prin prisma posibilei „retrageri din lume” a SUA. Vidul care va fi crea astfel, va da naştere unor noi dinamici, ascensiuni şi regrupări greu de estimat chiar şi pentru cei mai informaţi strategi. Rusia încearcă deja crearea unei noi axe „Teheran – Ankara – Moscova” şi a unui bloc compact împreună cu China (implicând manevra „Genghis Khan”) – o strategie luată în seamă în anul 2010 de către cercetătorul francez Jean-Sylvestre Mongrenier în lucrarea „Rusia ameninţă oare Occidentul?”. Despre instabilitatea Ucrainei degenerată în conflict armat şi posibila sa scindare sau despre tensiunile din Turcia cu o posibilitate similară a unei scindări teritoriale, găseam repere relativ exacte încă din 2012 în rândurile cărţii „Următorii 100 de ani” a strategului american George Friedman.

România ca oricare alt stat, îşi poartă „crucea” propriei sale geografii – o dimensiune a existenţei noastre ca popor, de care nu ne vom putea debarasa niciodată. Doar dacă vom înceta să existăm. Un autor american pe nume Robert D. Kaplan care deţine o expertiză vastă cu privire la ţara noastră, a dezvoltat această idee a relaţiei biunivoce dintre geografie şi geopolitică, dintre teritoriu anume şi cursul istoric al poporului aferent. Prezintă referiri frecvente la România. Este vorba despre cartea „Răzbunarea geografiei” editată în limba română în anul 2014. O a doua carte a aceluiaşi Kaplan, apărută mult mai recent intitulată „În umbra Europei” dezbate şi mai detaliat condiția României în contextul european, prin prisma urmelor încă rămase de la regimul comunist. Relatările sunt structurate cumva în două planuri, unul ante şi celălalt postcomunist. Am observat că multe dintre considerentele referitoare la ţara noastră incluse în cele două publicaţii, sunt discutabile din punct de vedere al fundamentelor şi al unor posibile substraturi promaghiare, chiar separatiste – preponderent în cea de-a doua. Dar un asemenea mod de abordare a viziunilor lui Kaplan constituie tema unei alte discuții care nu-şi are locul în prezenta notă.

Unde se situează acum România şi ce va trebui să facă Bucureştiul în viitor în materie de decizii strategice, sunt întrebări de profunzime ale căror cele mai corecte răspunsuri însăşi trecerea timpului ni le va putea oferi. De asemenea, este greu de estimat dacă în următorul deceniu vor avea loc sau nu modificări de granițe.

Se pot spune multe despre avantajele şi dezavantajele afinităților noastre faţă de Occident manifestate în ultimul secol şi jumătate. În dimensiunea generației din care fac parte, aceste afinităţi au fost asumate mai recent ca proiect de ţară, prin acel „Consens de Snagov”, având ca scop integrarea în NATO şi UE. Cum ar fi arătat România fără înfăptuirea celor două obiective… iarăşi imposibil de estimat. A fost un drum dificil pavat cu compromisuri, cedări de suveranitate, transpuneri de directive, aplicări de regulamente – toate fiind reperele unei structuri suprastatale la care am aderat şi care până în toamna lui 2013 s-a tot dezvoltat. În prezent se confruntă cu o serie de provocări de neînchipuit. Venind cumva pe un drum cu ceață, ne îndreptăm către un „tunel de la capătul ceţii”. Una dintre disfuncţionalităţile României a fost aceea că toate elementele comunitare occidentale menţionate anterior au fost suprapuse peste fundamente de sorginte sovietică (o realitate greu acceptată de decizionali). S-a întâmplat în mai toate domeniile de activitate. Practic, am mimat ideea de integrare, elementele de profunzime lăsând de dorit. Cauzele nu pot fi aglutinate într-o parte sau alta a proiectului european. Pe lângă hibele unor state membre aşa-zis „de categoria a II-a”, Uniunea Europeană ca entitate de sine stătătoare are neajunsurile sale. Neajunsuri pe care cineva le exploatează la maxim în prezent.

  1. ASCENSIUNEA FENOMENULUI ANTISISTEM

La data de 9 noiembrie a fost publicat un articol pe care l-am descoperit ca fiind interesant şi atipic din punct de vedere al abordării subiectului. Articolul – fiindu-mi recomandat de către un prieten – se intitulează „Când lumea merge mult mai repede decât oamenii. De la generația Flower Power la generația Flower Power”. Câteva idei relevante extrase din textul articolului: „În sondaje, oamenii au declarat că vor vota așa cum dă bine în public – după care au votat așa cum cred ei în secret”; „(…) acest nou punct de inflexiune istoric în ceea ce numim lumea civilizată: diferența care crește, ca și cum ar vrea să recupereze ultimele decenii, dintre ceea ce oamenii gândesc ei cu ei și ceea ce spun atunci când e vorba să se alinieze la valorile, cutumele și, uneori clișeele oficiale”; „(…) același fenomen a existat cu Brexit. Și, (mult) mai aproape – la alegerile parlamentare din Moldova, dar cumva pe invers, unde ordinea câștigătorilor la vot a fost inversată față de cea din sondaje”; „Lumea se schimbă mult mai repede decât pot oamenii ține pasul cu ea (…)”; „(…) niște musulmani sunt în stare să se arunce în aer pentru convingerile lor (nu are neapărat relevanță despre ce convingeri vorbim, de vreme ce ele acționează împotriva a însuși instinctului primar de conservare), însă câți din cetățenii unei națiuni prospere occidentale ar fi în stare să se înroleze voluntari când țara (adică societatea lor) ar fi atacată militar? Un răspuns interesant poate fi găsit în sondajele ultimilor ani”; „(…) o tranziție către o nouă ordine mondială – multipolară, în care bătălia pe resurse prevalează asupra eficienței discursului despre Europa unită și a valorilor democratice către țări unde asta înseamnă anarhie curată (cum e în cazul țărilor arabe)”; „Nicicând nu a fost mai vizibilă ca la aceste alegeri din SUA diferența dintre convingerea intimă a individului și panoplia de valori, cutume și clișee oficial acceptate”; „(…) există 2 tranziții, care configurează ambele 2 prăpăstii între cetățean și lume”; „Prima se referă la ecuațiile geopolitice pe care indivizii le acceptă și, deci, finanțează”; „Cea de-a doua se referă la prăpastia dintre lumea corporațiilor și cea a oamenilor care lucrează în aceste corporații” [sursa: http://cursdeguvernare.ro/cristian-grosu-cand-lumea-merge-mult-mai-repede-decat-oamenii-de-la-generatia-flower-power-la-generatia-flower-power.html – accesat la data de 10.11.2016]. Considerentele următoare au rolul de a completa articolul sub forma unui corolar.

Sunt numeroase scrieri calate pe acest subiect – al resetării civilizaționale (cum îl denumesc eu) – dar în respectivul articol am identificat un stil distinct ce denota un nivel înalt de comprehensiune în fenomenele civilizaționale de ansamblu la care suntem martori, fenomene pe care mulți dintre cei cu adevărat documentați evită să le atingă în demersurile publicistice. În cărțile „Geopolitica noului imperialist” şi „Conversiunea sistemelor”, profesorul Ilie Bădescu lăsa de înțeles faptul că globalizarea, aşa cum o ştim, se va confrunta odată şi odată cu o rezistenţă acerbă. Toată mass-media contemporană şi marea majoritate a literaturii „de categoria a doua” (cea pur comercială) este penetrată puternic de acea „formă fără fond” despre care scria M. Eminescu cu aproape un secol şi jumătate în urmă. Multora dintre liderii de opinie aflaţi la modă în prezent, le lipsește capacitatea de a înțelege corect lucrurile în ansamblu şi de a corela evenimente (sociale, geopolitice sau macroeconomice) ce par irelevante din punct de vedere al apartenenței lor la un sistem de cauzalitate mult mai vast.

Trebuie să privim lucrurile mai în ansamblu decât o simplă ascensiune a unei forţe antisistemice. Devine cert faptul că se întâmplă ceva „ciudat” cu lumea privită la nivel macro. Probabil că mereu s-au întâmplat în istoria sa diverse lucruri ciudate. Tocmai de aceea, istoria nu „s-a sfârșit” ca urmare a unei echilibrări totale așa cum estima Francis Fukuyama în 1989 prin cunoscuta sa teorie a „sfârșitului istoriei”. A câștigat în schimb S. Huntington la capitolul previziuni. Pentru că… DA! Avea să urmeze o ciocnire a civilizațiilor, căreia îi suntem martori şi ale cărei efecte le simțim din plin. Poate cea mai aprigă ciocnire a civilizațiilor din câte a văzut istoria – deoarece fenomenele similare anterioare s-au desfăşurat în plan pur militar din raţiuni teritoriale, cel mult şi economice. Ultimele două trei decenii în schimb, au introdus dimensiuni noi ale acestei ciocniri. Avem războaie informaționale, manipulări de mase, interferențe şi inferențe ideologice de masă, induceri ale mentalului colectiv într-o direcţie sau alta, practici de inginerie socială, conflicte asimetrice, confruntări armate între marile puteri purtate pe zone terțe, state reţea, grupări teroriste funcționând pe principii statale etc. Toate acestea au generat într-adevăr în mod complementar acel fenomen antisistem. Dar a avut ceva la origine. Se fac simţite efectele tot mai distincte ale unui decalaj apărut între puterea fiecăruia dintre noi de a înțelege realitatea înconjurătoare la nivel individual şi viteza cu care „se schimbă schimbarea” lumii. L-am menţionat pe scurt în capitolul 2 al acestui material. „Cantitatea de schimbare” – cauzată de evenimente sociale, macroeconomice sau strategice – raportată la unitatea de timp crește necontenit. Lumea este cumva mai „accelerată”. Se accelerează implicit şi nevoia noastră de adaptare continuă. Să fie oare acel „al Treilea Val” dezvoltat de A. Toffler în cunoscuta sa lucrare? Ori ne confruntăm cu ceva mult mai complex ale cărui cauze ne depășesc ca înțelegere şi informații disponibile. Un soi de al patrulea val, cel al hiperpolarităţii. Se pare că trecerea de la multipolaritate la hiperpolaritate a avut loc în ultimii cinci ani.

Astfel, decalajul respectiv ajunge cumva la o limită de suportabilitate, limită care atunci când este depășită apar semnele începutului decăderii civilizației. Când tot mai mulţi indivizi rămân în urma propriilor timpuri, cu o inducere imediată în escaladarea disensiunii şi a urii dintre clase. Toate civilizațiile prezintă o asemenea caracteristică. Acel decalaj apare inclusiv la nivel de lideri şi de elite (nu totalmente). Liderii „neconvenţionali” care exploatează ideea depăşirii decalajului, sunt cei care au în prezent câştig de cauză – liderii antisistem. Un individ nu poate beneficia de o capacitate de înțelegere a realităţii înconjurătoare, comparabilă cu cea atribuită întregii civilizații din care face parte, considerată ea însăși ca fiind un individ cu o viaţă limitată în timp. Nici acea civilizație nu poate înțelege corect modul în care individul percepe realitatea. O raportare bidirecţională. Decalajele dintre realitate şi percepția ei sunt inevitabile. Se pare că ciocnirile dintre civilizații au loc atunci când cel puțin una dintre ele dă semne de slăbire sau se apropie de sfârșit. Ceva similar se întâmplă şi în prezent. Trăim practic începutul sfârșitului civilizației Euroatlantice. Un sfârşit accelerat.

Așa cum există cicluri economice cu perioade identificate între 50 şi 60 de ani (denumite Cicluri Kondratieff, la sfârșitul cărora se spune că au loc conflicte de amploare în scopul „resetării” macroeconomice), în mod similar pot fi acceptate ciclurile civilizaționale. Acestea se pot întinde chiar pe mai multe secole. În cazul sfârșitul ciclurilor civilizaționale, decalajele de percepție despre care am pomenit anterior sunt de natură morală. Mai precis, sunt decalaje noologice. Noi ca indivizi, nu mai înțelegem din punct de vedere moral corect lumea. Atunci civilizația sucombă. Astfel, apar demersuri ample antisistemice, ca o reacțiune la acțiunea sistemică. Fenomene ca „D. Trump”, „Brexit”, „eșecul de estimare” şi altele similare sunt practic elemente de reacțiune la acțiunea sistemului. O antiglobalizare la o globalizare care şi-a încheiat ciclul. O globalizare care a sărăcit deja prea multă lume spre avantajul doar a câtorva şi care are ca obiectiv anihilarea statelor naţionale așa cum le știm noi, uniformizarea culturilor, aglutinarea socială, inversarea valorilor, ascensiunea plutocraţiei, precum şi eliminarea individualității. De ce nu a reușit globalismul să meargă până la capăt? Pentru că nu toată lumea poate fi manipulată, indiferent de finețea instrumentelor utilizate şi pentru că sensurile de propagare a vectorilor globaliști nu au fost reversibili. Întotdeauna va exista o rezistență care va genera puncte de inflexiune. De aceea, lumea pe care o știm nu își va schimba obligatoriu ordinea în curând, ci mai degrabă se va reseta ea în sine.

  1. ROMÂNIA ÎNTR-UN CLEŞTE

Se tot vehiculează ideea conform căreia România s-ar afla prinsă într-un clește rusesc. Despre un anume „Clește care strânge Balcanii” am scris începând cu anul 2010 în câteva articole efemere. Dezvoltam atunci un concept în care estimam existenţa a două forţe geostrategice care ar împresura regiunea în care se află România – intențiile Federației Ruse şi ale Turciei. Cheia de strângere a acestui cleşte se află la Washington. Cred că România s-a aflat dinainte într-un „clește rusesc”, doar că acesta era mai deschis până nu demult. Ceea ce se întâmplă în ultima perioadă pe plan contextual, relevă doar o acutizare a unor tendințe anterioare. Situația României doar se acutizează, nu se modifică radical. Deoarece ne aflam deja adânciți sub cizma rusească şi dinainte de „accidentul Ucraina” din iarna 2013-2014. Acest aspect nu era observabil la suprafață, fiind ignorat în palierul dezbaterilor publice. Valabil inclusiv în cazul Uniunii Europene ca întreg, nu doar al României în particular. Moscova are cu câte ceva „la mână” pe o mare parte din liderii comunitari. Despre aşa ceva se evită a fi dezbătut în mass-media. Bine că dezbatem şi tocăm în schimb toate detaliile irelevante. Eu personal nu sunt cu nimic împotriva eurasianismului ca şi concept geopolitic. De aceea am încercat mereu să fiu imparțial în abordare. Dar, imediat ce manifeşti un minim de scepticism în materie de proiect european, ești încadrat la categoria proruşilor.

Este cert faptul că în prezent strânge un soi de ,,laț” în jurul nostru. Un laț care nu ne va sugruma brusc, ci (probabil) lent. Un laț împletit din următoarele verigi:

  1. UCRAINA – conflictul din zona de est (luptele cu separatiștii) nu a fost soluționat. Avem o incertitudine continuă şi o posibilitate crescută de scindare în două state independente din care unul federal (UE și-a cam luat mâna de pe Kiev);
  2. REPUBLICA MOLDOVA – probabil căzută deja în orbita Moscovei pentru cel puțin patru ani, tot din cauza unor „bâlbâieli” europene. Dacă ar fi existat un vector centripet comunitar mai puternic şi fără „scăpări” de corupție şi de nehotărâre decizională, situația la Chișinău ar fi fost cu totul alta. Europa are însăși grijile şi problemele sale proprii existențiale. Singurul aspect sensibil benefic îl constituie o balansare dinspre afinitatea proeuropeană către cea unionistă. Cumva, are loc o invers proporţionalitate care constă în aceea că o scădere severă a şanselor de integrare în spaţiul comunitar, produce o creştere a șanselor de unire cu România ca un refugiul al contingentului moldovean antirusesc;
  3. BULGARIA – mai nou cu un președinte tot pro-rus – doar pe o anumită dimensiune, având de fapt la bază o puternică pregătire militară americană (o cârtiţă între cârtiţe?) – şi cu un popor de morfologie majoritar filorusă;
  4. UNGARIA – cu bine-cunoscutele sale agende şi lucrări „secundare” cu privire la pretențiile „Ungariei Mari – Milenare” şi cu valențe pro-estice prezentate public nivel politic în ultimii ani;
  5. SERBIA – lucrurile sunt destul de clare pe linia relației Belgrad-București încă din vara lui 1999. Trebuie să acceptăm faptul că poporul sârb nu uită şi așteaptă;
  6. MAREA NEAGRĂ – poate singurul vecin bun, dar nu prea în larg… căci imediat dăm de Crimeea, unde Moscova a amplasat deja „jucării”;
  7. În ceea ce priveşte inițiativa – justificabilă de altfel – de a înființa o flotă comună la Marea Neagră, ne-am ales cu un eşec încă din fața embrionara. Se pare că acesta a fost şi motivul recentelor disensiuni dintre Preşedinţia de la Bucureşti şi SIE, finalizat cu demisia lui M. R. Ungureanu.
  8. TURCIA – acolo… cred că avem o verigă mult mai complicată – chiar un „lanţ peste lanţ” – deoarece Ankara s-a „împiedicat” geopolitic tocmai în anul în care urma să aibă loc la Istanbul un mare Conciliu Ecumenic Pan-Ortodox/Pan-Creștin mondial în care trebuia să se hotărască în linii mari viitorul creștinătății (de aceea, nu cred în purele coincidențe).

Ar mai exista câteva aspecte de enumerat dar acestea nu au o relevanță crescută. La acest complex de verigi „1”…„8” se adaugă circumscris venirea la Washington a unui lider ale cărui viziuni, să sperăm că nu vor fi aplicate nici măcar parțial în următorii ani. Trebuie să sperăm că prestația sa va fi nuanțată şi influențată pozitiv de către elemente raționale din primele cercuri decizionale la Washington.

Având în vedere toate aspectele anterioare, dacă vine cineva şi îmi spune că nu trebuie deloc să ne îngrijorăm, că totul este roz, fie mă ia peste picior, fie mă minte. O mare parte din analiștii şi oamenii de media din România care dădeau la unison de pământ cu D. Trump anterior alegerilor prezidenţiale (fiind atunci 100% siguri că acesta va pierde), brusc și-au schimbat nu doar forma abordărilor ci şi atitudinile de fond. Acum… „Stai că nu e așa”, „E băiat bun”, „Nu ne va afecta deloc”, „Vine ca o șansă pentru lupta antisistem” etc. Probabil, tot dumnealor vor fi cei care în curând îi vor ridica în slăvi pe ruși. Nu că nu ar fi o mutare sănătoasă, după ce timp de aproximativ zece ani i-am tot apostrofat pe ruşi prin declaraţii politice şi atitudini strategice. Doar ce câștigă detașat Federaţia Rusă războiul geopolitic cu Occidentul şi imediat suntem în stare să sărim în altă „căruţă”. Asemenea inflexiuni denotă o lipsă de verticalitate îngrijorătoare. Probabil că… mulți dintre respectivii nici măcar nu știu bine ce vor şi nici nu acceptă să îşi asume realitățile înconjurătoare.

6. ÎNCHEIERE

Cred că România a intrat deja pe variante de scenarii şi evoluții care au fost luate în calcul până acum doi-trei ani, cel puțin la nivel declarativ şi politic. Am speranța că la nivel de activitate diplomatică şi de informații, lucrurile stau într-un cu totul alt mod pentru București. Probabil că variantele „neconvenționale” de evoluții existau pe mesele decizionalilor beneficiari ai produsului de intelligence. De asemenea, cred că în curând vom fi nevoiți să ne reconsideram întreg complexul de securitate şi de existențialitate al țării noastre. Poate nu total, dar parțial, da. Parcă avem un uriaș mozaic politic în Balcani desenat fiind de către Moscova. Se cam închide mozaicul și… singura „piesă” lipsă este tocmai un regim de guvernare la Bucureşti care să manifeste afinităţi proruse. Vom vedea peste o lună în ce sens se va închide mozaicul. Mă rog ca la 1 decembrie 2018 să apucăm că sărbătorim totuși o MARE UNIRE, nu o NOUĂ FĂRÂMIȚARE. De asemenea, mă rog ca al meu viitor copil să nu fie vreodată nevoit să înveţe rusa la scoală.

Aşa cum am sugerat şi în titlul notei, România s-a trezit în faţa unor dileme de profunzime. Deocamdată acestea nu sunt de natură strict existenţială. Europa încă se află pe un traiect democratic şi acceptat ca fiind normal. Dacă în urma alegerilor din 2017 însă, în ţări precum Germania sau Franţa vor accede la putere filoane extremiste, nimeni nu mai poate estima corect în că măsură generaţiile viitoare vor trăi în actuala şi firava pace mondială.

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: