ROMÂNIA BREAKING NEWS

Deutsche Welle despre români, liderii providențiali și liderii fatali

SHARE
, / 1626 0
Deutsche Welle despre români, liderii providențiali și liderii fatali

Mulți români investesc speranțe exagerate în liderii lor. Secretul izbăvirii de gangsterism politic pare să rezide în voința națiunilor, în democrație și în profilul neresentimentar al liderilor produși de liberalism.

Foto:Pactul Hitler-Stalin, din 1939 (Hitler în discuție cu ministrul de externe sovietic Molotov, semnatarul moscovit al pactului.)

„Pentru orișice, fie că afirmi fie că negi, e nevoie de un minimum de neghiobie”, afirma Cioran în „Fracturi”. Dar nu dădea oare dovadă marele filosof de o neghiobie proprie, crezând că „toate actele noastre se desfășoară într-un cerc de erori și iluzii”?

Unii lideri se cred înțelepți, dar se înșeală grav. Alții, fără a fi sfinți, păcătuiesc mai puțin. Lectura galeriei de portrete de lideri hasidici creionate de Elie Wiesel, alt geniu născut în spațiul carpato-danubian, demonstrează că se poate conduce altfel decât au făcut-o Hitler, Stalin, Antonescu, Ceaușescu. Prin însuflețire și dăruire de sine. Prin dragoste de semeni și ură față de rău, iar nu față de cei catalogați drept „răi”.

Când, în trenul care-l transporta la Auschwitz, ca și în lagăr, la o aruncătură de băț de camerele de gazare, Elie Wiesel învăța de la hasizii deportați cu el și cu familia lui să cânte și să danseze în fața morții, Cioran, autorul „Schimbării la Față a României”, era un autor celebrat. Ca simpatizant legionar, deplânsese „tragedia culturilor mici” și-și dorea „o Românie cu populația Chinei și destinul Franței”.

Finalul războiului avea să găsească însă nu doar populația evreiască a Europei zdrobită și Germania făcută zob, ci și o Românie diminuată, schilodită, ocupată. Ar fi putut liderii ei să-i schimbe destinul în bine? Ori suntem fatal condamnați să fim sub vremi? N-ar fi oare o neghiobie maximă să credem că de lideri nu depinde mai nimic?

Actele de cel mai bun augur ale unor reprezentanți de seamă ai umanității sparg cercul iluziilor, fiind condiționate nu de erori și himere, ci de bucuria de a trăi și de o dragoste de un anume fel. Cea neîntinată de ura față de celălalt. Datorăm marile demersuri eliberatoare nu lucidității dezabuzate și depresiei, la care inegalabilul Cioran se pricepea de minune și care nu i-a scutit nici pe liderii hasidici și nici pe un Winston Churchill, ci instinctului solidarității și aderenței la adevăr, dreptate, libertate. O aderență nu mereu și neapărat rațional asumată, dar întotdeauna iubitoare de oameni.

Celebrând șapte decenii de la finalul războiului mondial, fără discuție cel mai sângeros și ucigaș din istoria omenirii, avem a trece în revistă nu doar suita de cauze imediate ale catastrofei, preludiul ei infect, marcat de împăciuitorism, ca și de pactul Hitler-Stalin, ci și profilul și resursele marilor lideri ai timpului. Util, în ordinea tentativei noastre de a angaja experiența și memoria să ne ajute să evităm repetarea unor astfel de catastrofe, e să ne întrebăm de ce, în momente decisive ale istoriei, unii au, iar alții, vai, n-au parte de personalități conducătoare salvatoare.

Remarcabil mi se pare că națiunile care au sperat cel mai intens să se vadă mântuite prin liderii lor, s-au dedat deșănțat pasiunii pentru personalități providențiale, au cotizat la cultul presupușilor izbăvitori și au admis să le cedeze controlul total asupra propriului destin, au sfârșit-o și cel mai rău.

Nu e vorba, în context, doar de germani și cataclismul numit Hitler, cel dispus să-și sacrifice întregul neam. Deși situați din 1941 încolo în tabere adverse, Stalin și Antonescu fac parte din aceeași tagmă sinistră. Dictatori cu măști de patrioți, dar cu decizii de o incompetență crasă, însoțite de pulsiuni și fapte de criminali în masă, ambii au reprezentat și trădat speranțele de ieșire din mizerie, neputință și marasm ale popoarelor în fruntea cărora s-au instalat. Supușii lor s-au văzut escrocați, vînduți, seduși, împinși către complicități și atrocități și mutilați pe decenii de moștenirea celor doi tirani.

Și chiar dacă sovieticii au sfârșit, grație eroismului rusesc și ajutorului occidental, să iasă învingători din încleștarea militară cu terifianta mașinărie de război nazistă și să-și extindă Uniunea și coloniile, cei mai mari perdanți, până azi, nu sunt națiunile invadate de armata roșie. Sunt rușii înșiși. Carne de tun și sclavi au fost sub Stalin. Carne de tun sunt și pentru emulii săi. Putin pune la încercare nu doar Ucraina, sau Moldova, ci întreaga Rusie, cu tot cu numeroșii aplaudaci ai dictaturii lui.

Invers, un neam care, în 1940, părea iremediabil condamnat să se vadă cotropit și îngenuncheat de hitlerism, a ieșit cu bine din poate cea mai grea încercare a istoriei engleze. Ce anume l-a determinat oare pe Churchill să înțeleagă rapid, încă din anii 30, că pericolul acut al hitlerismului depășește până și amenințarea hidosului sistem sclavagist și criminal al stalinismului? Ca ministru de război nu susținuse el impopulara intervenție britanică în contra revoluției? Nu afirmase despre bolșevism după 1918 că trebuie distrus din fașă?

Fenomen occidental, nu asiatic, nazismul, supremă oroare, avea să replonjeze omenirea de pe culmile civilizației apusene în hăurile barbariei absolute. Dar cum a reușit Churchill să prevadă marele dezastru, să evite neghiobia multora dintre contemporanii săi, dedați speranței iluzorii în prezumtiva efemeritate a unui nazism crezut incapabil, chipurile, să destrame puternica țesătură a civilizației germane și să materializeze crimele anunțate de Mein Kampf? Să fi fost doar inteligența?

Infailibil, în mod cert, Churchill n-a fost. Într-unele din capcanele lui Stalin, și în mod tragic și în stupida abandonare a României după război, avea să cadă nu doar Roosevelt, ci și el însuși. Dar claritatea morală, curajul personal și o concepție a puterii văzute ca serviciu în folosul fiecărui compatriot în parte, nu doar a națiunii și a imperiului în genere, i-au conferit lui Churchill rezistență față de ispita de a pune umărul la construcția eșafodajului de minciuni și împăciuitorisme ale timpului. Ele condiționaseră și dezastrul izbucnirii războiului și apogeul dezumanizării prin Holocaust, constituind pentru vecie amprenta acestei conflagrații.

Se spune că popoarele și-ar merita conducătorii. Românii n-au fost lipsiți de personalități providențiale. De o regină mamă, bunăoară, devenită figură de proră în efortul de a se pune capăt rușinii naționale a genocidului din Transnistria. De un Iuliu Maniu și de un tânăr rege care au contribuit masiv la destrămarea celei mai nefaste alianțe din istoria României. Dar alții au fost la timonă în momente cruciale.

Caracterul benefic sau malefic al opțiunilor conducătorilor nu ține de carisma lor. Nici de orientările lor ideologice, ori de vreo afiliere religioasă. Dar pare a fi o funcție nu doar a inteligenței lor, ci și a fundalului cultural și politic în care evoluează liderii și le marchează indelebil psihologia. Utopiile îi încurajează pe șefii totalitari să-ncerce să oblige realitatea să se conformeze cămășii de forță a doctrinei, iar umanitatea să încapă în varii variante de paturi ale lui Procust. În pofida oricăror neajunsuri, democrația liberală oferă în acest context multiple șanse și avantaje pe care nici o tiranie, cu idiosincrazia ei față de libertate nu le poate prezenta.

Pare adevărată vorba potrivit căreia națiunile obsedate să-și procure un mesia politic riscă, in corpore, să „dea de dracu”. La celelalte, cele hotărâte să nu se lase ispitite de falși mântuitori, salvarea se arată dispusă să vină benevol.

Sursa, autor: dw.de Petre M Iancu prin romanibreakingnews.ro

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press