DESPRE AROMÂNI , PUTINA ISTORIE…

Harta raspandirii  populatiei aromane  si romane  in Balcani

Puțină istorie…

O teorie lansată relativ recent încearcă să creeze o identitate armânească separată de cea a românilor: aceea de descendenți ai macedonenilor antici, aparținând popoarelor indo-europene, afirmându-se istoric ca popor în momentul formării imperiului condus de Alexandru Macedon.

 A început astfel să se vorbească de un popor distinct, “macedo-român”, a cărui limbă nu poate fi considerată dialect al limbii române, nefiind “produsul unui singur popor”, care “să trăiască în același loc; să aibă aceeași istorie”. (Dumitru Piceava)

Încercăm acum să ne delimităm de poporul român, să negăm că am avea ceva în comun cu acesta, să pretindem că asemănările între armâni și români sunt simple coincidențe care nu pot fi susținute și justificate istoric!
Cred însă că uităm că într-o perioadă tulbure a existenței noastre, românii au fost singurii care ne-au întins mâna și ne-au oferit un cămin! Îi numeam atunci “frații noștri”, ne consideram români! Când s-a spus, de fapt, adevărul, atunci sau acum?!
După pacea de la București statele balcanice au încheiat o serie de tratate privind schimbul de populație, în scopul uniformizării etnice.

Pentru armâni, cele mai importante consecințe le-a avut Convenția de la Lausanne (20 ianuarie 1923), ale cărei prevederi au dus la strămutarea a peste un milion de etnici greci din Turcia, care au fost stabiliți în Macedonia și Tracia, ajungându-se astfel la o densitate a populației care a influențat negativ viața economică și socială a populației armânești din zonă.
Soluția găsită atunci de către armâni, după ce în statele balcanice au fost supuși unui proces foarte asemănător cu ceea ce numim azi “purificare etnică”, a fost să ceară ajutorul statului român. Astfel, între 1925 și 1933, un număr mare de familii armânești au fost colonizate în Cadrilater.

Au cerut să fie primiți în România tocmai pentru că se considerau români, iar statul român le-a asigurat dreptul de a se stabili în sudul Dunării.

Reprezetativ pentru atitudinea românilor față de neamul armânesc în acele momente grele, este răspunsul pe care ministrul agriculturii, Al. Constantinescu, îl adresa lui Steriu Hagigogu, care îi solicitase sprijinul în vederea aprobării colonizării armânilor în România: “De când ați fost împărțiți în patru state, am știut că sunteți pierduți. Să salvăm acum ce se mai poate salva. Cadrilaterul are nevoie de voi.

Scrie din partea mea aromânilor să trimeată delegați să ia contact cu guvernul, căci toți le vom da concursul.” (Steriu Hagigogu, Emigrarea aromânilor și colonizarea Cadrilaterului, 1927)

E drept că armânii au stăpânit acest teritoriu mai puțin de 15 ani și că destinul lor pe aceste meleaguri a fost dramatic, dar pentru aceste lucruri nu poate fi acuzat statul român, obligat sub presiunea Bulgariei revizioniste să cedeze Cadrilaterul în anul 1940.

Întrebarea care se naște în mod firesc în urma acestei scurte incursiuni în istoria neamului armânesc este: “Cât de corectă din punct de vedere moral este solicitarea actuală a unui segment al populației armânești din România de a primi statut de minoritate în țara pe care altădată o numea patria mamă?”

Articol scris de Simona Costea / simona_costea74@yahoo.com

Publicat de RBN Press – romaniabreakingnews.ro  / Sursa primară: cersipamantromanesc.wordpress.com

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !