ROMÂNIA BREAKING NEWS

Opinii! Prof. dr. Gică Manole: „De ce nu cred că a existat un „holocaust” românesc… ?”

SHARE
, / 821 0

Nu există, nu poate exista în istorie fapt/eveniment care să nu poată fi explicat: nu pot exista evenimente fără cauze, de orice natură ar fi ele. Important rămâne un fapt: cel/cei care analizează, evaluează, judecă un fenomen istoric, să țină seama de întregul ansamblu de factori cauzali ce a determinat un eveniment sau altul să se producă. În judecata istorică se impune, obligatoriu, ca o axiomă, sfatul istoricului roman Cornelius Tacitus din Anale: „sine ira et studio” (fără ură și părtinire). Dar, când judecata asupra unor evenimente istorice este profund marcată, viciată, de interese care nu au nimic comun cu adevărul istoric, sintagma marelui istoric roman este călcată, cu brutalitate, în picioare, iar interesele de care vorbesc se substituie adevărului istoric.

De câțiva ani buni se scrie mult, îndeosebi de către istorici străini, despre existența unui holocaust românesc în anii celui de-al doilea război mondial. Istoricii români, cu foarte puține excepții, au o reacție palidă, se simt timorați, aproape că le este frică să abordeze chestiunea în cauză. Alți istorici, au trecut fără ezitare și discernământ, de partea acelora care ne așează stigmatul holocaustului pe frunte. Înțeleg că, indiferent cum ar fi fost, noi trebuie să fim solidari, dar și răspunzători, cu/de trecutul nostru. Noi, și nu străinii, trebuie să fim interesați în cel mai înalt grad, de ceea ce s-a petrecut cu poporul nostru în trecutul recent. Căci, în cazul despre care doresc să-mi exprim opiniile, nu mai este vorba doar de aflarea adevărului sau de o reconciliere cu trecutul, ci de culpabilizarea statului român, a poporului român, iar dacă vinovăția care ni se impune cu tot dinadinsul, ne-o vom asuma, consecințele vor fi dramatice.

Sunt sigur că românii au puterea să înțeleagă că fiecare epocă, inclusiv, sau în mod deosebit, a noastră, trebuie să fie solidară cu trecutul; iarăși: românii trebuie să știe că epoca noastră se află prinsă într-o rețea de cauze și efecte ce nu lasă nici măcar puțin loc hazardului, dar, solidaritatea de care vorbeam, ne obligă, ne descurajează la o judecată subiectivă asupra poporului nostru trecut. Nu avem voie, nu trebuie să dăm voie ca alții să ne impună punctele lor de vedere, așa-zisele lor adevăruri cu privire la noi și istoria noastră recentă. Istoricii, acum, sunt obligați să iasă din tăcere, să se aplece organizat, stăruitor, asupra acestor grave acuze ce se aduc statului și poporului român; sunt obligați, de jertfa sutelor de mii de români, victime ale războiului și genocidului bolșevic, să nu tacă sau să fie indiferenți. M-am aplecat, încă din adolescență, prin specificul ocupației mele, asupra îngrozitoarei tragedii provocată poporului evreu de Holocaustul nazist. Am fost, și sunt încă, profund impresionat de suferința imensă îndurată de poporul evreu în Europa ocupată de Germania nazistă. Sunt de acord cu marele istoric englez A. J. Toynbee, că, chiar și după câteva mii de ani de penitență, poporul german numai cu greu va putea fi iertat de crima comisă. Căci, marea crimă înfăptuită de Germania nazistă împotriva evreilor (și nu numai împotriva lor), nu s-a constituit într-un accident, ci a fost expresia unei strategii statale, bazată pe discriminare rasială, rezultatul unor teorii rasiale în care antisemitismul cel mai virulent devenise politică de stat. Consecințele acestei politici se știu: milioane de evrei vor fi exterminați, iar Germania s-a acoperit de rușinea unei crime fără egal în istorie.

În legătură cu această problemă, îmi pun o întrebare firească, știut fiind faptul că Ion Antonescu a fost aliat (nu satelit) al Germaniei naziste: care a fost rolul, ce loc ocupă România în cazul tragediei de care vorbesc? A practicat România lui Antonescu o politică de stat bazată pe o strategie rasială? Sunt românii părtași la „soluția finală” preconizată de Hitler și banda sa? A trimis Antonescu evrei români spre lagărele de exterminare germane? Au existat lagăre de exterminare în România celui de-al doilea război mondial? Iată întrebări esențiale la care trebuie să dăm răspunsuri numai în raport cu adevărurile istorice ale acelor ani.

Spuneam că nu pot exista evenimente istorice care să nu poată fi explicate. Așa și în drama unei părți a evreilor din România lui Antonescu, explicațiile, cauzele acestei tragedii pot fi identificate fără greș, vinovăția fiind, într-o primă fază, de partea unei părți a evreilor basarabeni. Se știe, statul național unitar român se prăbușește în vara anului 1940, ca urmare a înțelegerilor dintre Hitler și Stalin, precum și a agresiunilor ce au derivat de aici. La sfârșitul lunii iunie 1940, când România este amenințată cu războiul de Uniunea Sovietică, regele Carol al II-lea decide să renunțe, fără luptă, la teritoriile românești de peste Prut. În momentul când Armata Română și o parte a populației civile (inclusiv evreii bogați) se retrag din calea invadatorului bolșevic, în Basarabia și Nordul Bucovinei, o parte a populației evreiești de acolo, adoptă o atitudine antiromânească de o violență rară și de neexplicat. În această direcție există mărturii documentare numeroase, certe, atât românești, cât și străine. Nimeni nu putea să explice ura atroce manifestată de o parte a evreilor din teritoriile cedate, crimele comise împotriva românilor ce trăiau o adevărată catastrofă națională. Pentru că din comportamentul agresiv/barbar al unor evrei contra Armatei Române (și nu numai) în zilele de sfârșit de iunie ale anului 1940, precum și din prigoana dusă, tot de ei, împotriva românilor în primul an de ocupație sovietică (1940 – 1941) în Basarabia și Nordul Bucovinei, descind direct represaliile militare românești de mai târziu, precum și deportările în Transnistria. Am să ofer câteva mărturii, extrem de elocvente, cu privire la toate acestea.

Astfel, când sovieticii au ajuns, la 28 iunie 1940, la Chișinău, prin desant aerian, imediat evreii au arborat drapelele roșii, au barat străzile și au oprit accesul spre gară, pentru a nu permite să plece celor ce voiau să fugă din calea sovieticilor. Unii evrei strigau sloganuri precum „Jos Armata Română”, „Trăiască Stalin”; comisarii de poliție Pascu Nicolae, Mateescu Severin și Stol au fost executați. La fel, tot în 28 iunie 1940, a început evacuarea și din Cernăuți. Raportul informativ semnat de generalul de Corp de Armată Florea Țenescu, întocmit cu această ocazie, prezenta următoarea situație: trupele române în retragere au fost atacate și dezarmate de evrei, soldații au fost bătuți cu pietre, opăriți cu apă fiartă, împușcarea unor autorități militare și civile românești, biserici românești devastate și arse, ocuparea și distrugerea unor sedii administrative și militare etc.

La Vijnița, dr. Wisner, șeful Sanatoriului, nu a dat voie personalului român să părăsească locul, a rupt steagul românesc, s-a încins cu un steag roșu pe piept, urlând că „a sosit ceasul evreilor”. La Soroca, tot la 28 iunie 1940, comuniștii evrei au ocupat sediile Poliției și Primăriei. Avocatul evreu M. Flexor a împușcat pe comisarul adjunct Vladimir Murafa și agentul Eustațiu Gabriel; au fost asasinați căpitanul Georgescu și administratorul financiar Ion Gheorghe. La Românești (Lăpușna), elevii, în majoritate evrei, care se aflau la examen de sfârșit de an școlar, au bătut profesorii români; la Cetatea Albă, au dat foc Primăriei; la Tighina, evreii comuniști au dezbrăcat și bătut pe jandarmi. Agravarea situației românilor, în aceste zile, din cauza situației create de numeroși evrei, l-a preocupat și pe regele Carol al II-lea. Așa, în „Jurnalul” său, el notează pe 29 iunie 1940: „Știrile asupra evenimentelor din Basarabia și Nordul Bucovinei sunt din ce în ce mai triste: excese de orice fel ale populației minoritare, mai ales evreii care atacă și insultă pe ai noștri, ofițeri batjocoriți, unități dezorganizate… Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelora care voiau să plece.”

Atitudinea evreilor față de români a fost atât de neomenească, încât a revoltat până și pe comandanții trupelor de ocupație sovietice, care au dat ordonanțe prin care avertizau că se vor sancționa cu moartea jafurile și crimele. Șirul crimelor împotriva românilor, comise de unii evrei, în acele zile dramatice, este nespus de lung. Notez încă vreo câteva atrocități nejustificate, neprovocate: au fost uciși cu bestialitate perceptorul și notarul din comuna Ceadar – Lung, preotul din Tighina, perceptorul și agentul de percepție din comuna Calaglia, comisarul Chela Grigore din Vâlcov, preotul catolic din Cernăuți, inginerul CFR Galbenu, primarul din Bolgrad etc.

O altă crimă, adevărat pogrom antiromânesc, greu de înțeles și justificat, s-a produs la Chișinău, unde „400-500 de evrei comuniști constituiți în bande, înarmați cu puști și revolvere, iar alții cu pietre și bastoane, au cerut directorului Ionuț, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împușcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii internați, omorându-i și aruncându-i afară pe geamuri”. (Raport informativ al Marelui Stat Major, secția a II-a, din 7 iulie 1940).

Nu-mi propun o inventariere a tuturor crimelor comise împotriva românilor de unii evrei basarabeni și bucovineni, în acele zile tragice ale verii anului 1940. Nu pot, însă, să nu dau și câteva extrase din presa străină a timpului, care întăresc, și mai vârtos, exemplele de mai sus. Astfel, la 3 iulie 1940, „Journal de Geneve”, în articolul „Scene tragice în Basarabia și Bucovina”, oferea cititorilor săi date despre cruzimile la care s-au dedat sovieticii și unii evrei precum prădarea și incendierea bisericilor, împușcarea oficialilor români, împiedicarea evacuării românilor, incendierea sediilor Poliției etc.

La 1 iulie 1940, ziarul italian „La Stampa” în articolul „Ororile și devastările comise de evrei în Basarabia și Bucovina”, după ce trece în revistă unele din atrocitățile antiromânești, anunță cititorii că la Cernăuți se formase „un guvern provizoriu compus din evrei și comuniști”. Iarăși, importantul „Corriere della Sera”, însera, într-un articol, următoarele: „În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părți acolo. La Chișinău, și în alte orașe din Basarabia, elemente subversive, în care primau de obicei evreii, au pus mâna pe primărie, biserici, bănci și alte instituții, jefuind totul în timp ce alte bande de alți nelegiuiți cutreierau străzile omorând oameni. Episoade de terorism feroce au avut loc în diferite orașe, între care la Cetatea Albă, unde 80 de copii și 3 profesoare au fost împușcate. La Chișinău, opt biserici, între care și catedrala, ardeau la sosirea rușilor.” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Scurtu, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 182).

În memoriile sale, Alexandru Șafran, rabin șef în România între 1940 – 1946, scria. „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 și anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la Uniunea Sovietică au fost întâmpinate cu bucurie de unii evrei din aripa stângă și comuniști”. Am sublinait, cu altă ocazie, poziția lui Nicolae Iorga față de aceste evenimente, luată în ziarul său „Neamul românesc” (articolul „De ce atâta ură?”), așa că nu o mai reiau. Ceea ce nu trebuie omis, în perspectiva celor ce se vor întâmpla după eliberarea teritoriilor noastre din Nord-Est cu evreii, este faptul că zilele tragice de la sfârșitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940, au însemnat doar uvertura în cumplita tragedie a românilor basarabeni și bucovineni. Spațiul nu ne permite, dar, trebuie spus fără nici o reținere, că în primul an de ocupație sovietică, unii evrei au continuat să manifeste aceeași ferocitate și ură împotriva românilor, colaborând activ la lichidarea fizică a câtorva mii de români, precum și la deportarea, în Siberia, a altor câteva sute de mii, care Siberie le va fi, în veșnicie, iad și mormânt.
„În zilele grele de la sfârșitul lunii iunie 1940, când România traversa o mare dramă națională, unii cetățeni evrei din Basarabia și Nordul Bucovinei, prin comportamentul lor, au adâncit durerea întregului popor român; de aici, reacții firești care s-au manifestat contra lor”. (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 190).

Nu ezit să redau și opiniile a doi diplomați englezi cu privire la tragedia românilor din vara lui 1940: ministrul Angliei la București, Reginald Hoare, îl informa pe superiorul său, lordul Halifax, că „…evreii urăsc pe români și au o pronunțată tentă spre comunism.”, iar J. Le Rougetel, având informații de la un român, martor ocular, notează faptul că „pensionarii unui azil din Chișinău fuseseră gazați și uciși în stil nemțesc și 10 trenuri încărcate cu moșieri și țărani din Basarabia fuseseră trimise în Siberia” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, op. cit. p. 212). Uciderea și deportarea (tot moarte s-a dovedit până la urmă) a peste 300.000 de români în anii 1940 – 1941 de către sovietici se dovedește a fi un atentat grav la existența biologică a poporului român, un genocid premeditat, înfăptuit de ocupantul sovietic, având ca ajutor/secundant de nădejde, o mare parte a evreilor basarabeni.

Acestea sunt fapte dovedite de istorici, iar acceptarea și asumarea lor în fața probelor de netăgăduit, ar trebui să fie cea mai normală atitudine. Subliniez: acei evrei basarabeni și bucovineni ce au înfăptuit multitudinea de crime și atrocități împotriva românilor în anii 1940 – 1941, erau cetățeni români, se bucurau de egalitate, aveau drepturi egale cu toți locuitorii României Mari, nu suportaseră vreo agresiune sau știrbire a drepturilor cetățenești garantate de Constituția din 1923. De altfel, numeroasa minoritate evreiască din România, în perioada interbelică, a controlat, în mare măsură, economia românească, sistemul bancar iar în profesiunile liberale predominau. În 1939, după cum afirma patriarhul Miron Cristea (prim ministru între 10. II 1938 – 2 martie 1939), în România profesau 4600 medici evrei și doar 4200 medici români. De la imigrarea lor pe pământ românesc (sec. XIX și începutul sec. XX), evreii nu suportaseră, din partea statului român sau a românilor nici o prigoană, nici un pogrom, mare parte dintre ei integrându-se cu succes, românii dovedindu-le din plin înțelegere, toleranță și compasiune.

Odată cu pierderea provinciilor noastre din Nord-Est, tragedia României din iunie 1940, a căpătat dimensiunile unei adevărate catastrofe naționale. Astfel, Armata Română a pierdut 356 de ofițeri și subofițeri și 48.276 soldați, de 5 ori mai mulți decât în războiul de Independență, în afara zecilor de mii de civili uciși sau dispăruți fără urmă ca urmare a activităților criminale a NKVD-ului. Pierderile materiale se cifrează la suma colosală de peste un miliard de dolari. În plan moral, însă, dezastrul României ne va costa și mai scump: fisurarea, alterarea profundă a ființei noastre naționale. Dar, în această chestiune, vinovățiile țin, în primul rând, de iresponsabilitatea celor care conduceau atunci statul român, în frunte cu regele-dezertor Carol al II-lea. Tragedia românilor din iunie – iulie 1940 „a esențializat relația România – evreime, demonstrând, cu puține excepții, lipsa totală de aderență la problematica națională a statului – gazdă a acesteia, disponibilitatea de a colabora cu inamicul, ura zăcută, inumană, refulată de două decenii, dezlănțuită paroxistic, atunci când împrejurările tragice pentru România au permis-o.” (Radu Theodoru, „A fost sau nu Holocaust”, p. 110).

Fără a fi provocată în vreun fel, evreimea din Basarabia și Bucovina a dezlănțuit pogromuri împotriva românilor, a întreprins grave atentate teroriste împotriva autorităților civile și militare românești, a adus grave ofense și injurii simbolurilor naționale ale statului român. Comportamentul criminal al unei părți a evreimii din teritoriile românești din Nord – Est cedate Uniunii Sovietice, a trezit puternice sentimente, reacții antiiudaice justificate. Așadar, anul 1940 poate fi considerat momentul de ruptură în relația români – evrei, determinând, în baza relației cauză – efect, reacții și represalii pe măsura crimelor antiromânești înfăptuite. În acest context istoric extrem de tensionat, se va produce și incidentul de la Dorohoi, la 1 iulie 1940. Dar, despre acesta, ca și alte asemenea incidente cu caracter de represalii militare, voi reveni, nu peste mult timp.

În vara anului 1941, mai precis, la 22 iunie, România răspunde la actul de război al Uniunii Sovietice din 1940, trecând la operațiuni militare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub ocupația rusească. Prin lupte grele, teritoriile românești în cauză sunt eliberate. În fața înaintării armatei românești, rușii distrug totul, transformând târgurile și orașele în mormane de ruine. Odată cu rușii, peste 100.000 de evrei basarabeni fug din calea armatei române, refugiindu-se în Uniunea Sovietică, având conștiința vinovăției față de români. După ce administrația și autoritatea statului român sunt restabilite, Antonescu hotărăște deportarea, peste Nistru, a evreilor din Basarabia și Nordul Bucovinei. În timpul luptelor pentru dezrobirea provinciilor românești din Est, bande de evrei au comis atacuri teroriste și au luptat alături de sovietici, care, de regulă, îi lăsau pe aceștia în ariergardă.

Ceea ce impresionează neplăcut este faptul că, atunci când se vorbește sau se scrie despre unele represalii ale Armatei Române împotriva unor evrei sau despre deportarea altora în Transnistria (care a însemnat, în sine, o tragedie), se prezintă aceste fenomene ca și cum ar fi picat din senin, nefăcându-se nici o legătură între acestea cu ororile antiromânești din 1940 – 1941. Cercetătorii evrei care scriu despre aceste fapte, fac cu totul abstracție, omițând cu bună știință sau, și mai grav, negând atrocitățile comise de evrei împotriva românilor cu un an în urmă. Un exemplu: pe 9 octombrie 2004, la Radio România Actualități, o doamnă evreică (nu i-am reținut numele, dar asta este lesne să aflu) la emisiunea „Destine și pasiuni” de la ora 21.00, vorbea cu siguranță și reproș despre barbariile românești îndreptate împotriva evreilor, în Transnistria, culpabilizându-ne și pe noi, cei de astăzi. Realizatoarea emisiunii, paralizată de frică, îi punea doar întrebări blânde, inofensive, iar când a vrut să afle de la invitată unele cauze ale deportărilor, a declarat disprețuitor și sigur: „Evreii din Basarabia erau acuzați că ar fi comis așa-zise crime împotriva Armatei Române și românilor cu ocazia retragerii din 1940″. Așadar, unii evrei nu au comis crime împotriva românilor din 1940, ci „așa-zise crime”! Se dovedește, dacă mai era nevoie, că în drama, atât a românilor, cât și a evreilor basarabeni, autorii evrei pun accentul doar acolo unde le convine.
Cazul Transnistriei este de o importanță crucială în acuzarea Statului Român de Holocaust. Peste o sută de mii de evrei au fost deportați în Transnistria nu spre a fi exterminați, ci pentru a asigura siguranța statului român față de o minoritate ce dovedise puternice atitudini antiromânești, stat aflat atunci în război cu un inamic de moarte, Uniunea Sovietică. De altfel, dacă România lui Antonescu ar fi practicat cu adevărat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportați peste Nistru, putând înfăptui crima în țară. Deportările din Transnistria nu înseamnă exterminare, dincolo de Nistru nu au existat lagăre de exterminare românești de tipul celor naziste. Numărul evreilor uciși, chipurile, de statul român în Transnistria, în viziunea Comisiei Wiesel, atinge cifre halucinante, de necrezut: 280 de mii – 380 de mii, Comisia hotărând aceste cifre ca definitive, amenințând pe oricine are alte opinii, cu pușcăria. Greu de crezut că la începutul mileniului III se mai pot adopta și impune judecăți arbitrare, nedrepte, de tipul bolșevico-nazist.

De reținut: exact în acești ani, când unii evrei au fost deportați în Transnistria, majoritatea murind din cauze naturale (după cum o recunosc cercetătorii evrei onești), în Siberia și regiunea arctică sovietică au fost deportați și exterminați peste 300.000 de români din Basarabia și Nordul Bucovinei. Din Siberia nu se va mai întoarce nici un român, din Transnistria mai mult de jumătate dintre evreii deportați vor reveni acasă. Iată două tragedii paralele, a două popoare pentru care se folosesc criterii de judecată arbitrare. Cu ce ar valora, impresiona mai puțin tragedia (genocidul) românilor din Basarabia decât tragedia evreilor din Transnistria?

Un important cercetător israelian al problemei, Jean Ancel, în cartea sa „Transnistria”, mânuiește documentele după bunul său plac, acordă credit nelimitat unor afirmații nefondate (cum ar fi cea a lui V. M. Molotov, din 1942, prin care acesta afirma că armata română a ucis 25.000 de evrei la Odesa, important document, nu încape vorbă!), pleacă de la premise și adevăruri dinainte stabilite, dar, fapt de mare gravitate, culpabilizează Statul Român precum și întregul popor român ca făptuitori de Holocaust. Iată un exemplu: „Armata Română a fost deplin implicată la toate nivelele, în crime de război și în crime contra umanității la Odessa, mai mult chiar decât în Basarabia și Bucovina. Armata română a primit și implementat un ordin de comitere a unui genocid”. (Jean Ancel, Transnistria). Asemenea afirmații, prin care românii și instituțiile statului român sunt acuzați global, fără discernământ, sunt extrem de numeroase în cartea autorului israelian. De altfel, Jean Ancel, în fața adevărurilor ce reies din documente, nu are ce face și conchide, la un moment dat, că „moartea zecilor de mii de evrei în raioanele nordice și centrale (din Transnistria – n. n.), a fost de tifos, foame și frig…” (op. cit., vol. III, p. 259). Același autor, fără să-și dea seama, probabil, notează la un moment dat, că: „în iarna lui 1941/’42, autoritățile române care erau instalate în întreaga Transnistrie au încetat să se mai intereseze de soarta evreilor” (op, cit., vol. III, p. 81). Afirmația de mai sus îl contrazice flagrant pe Jean Ancel, că România lui Antonescu ar fi practicat Holocaustul. Ce fel de Holocaust ar fi acela când un stat „a încetat să se mai intereseze de soarta evreilor”?
În Transnistria, cei peste 100.000 de evrei deportați, nu au fost închiși în lagăre de exterminare de tipul celor naziste, ci au fost așezați în localități, pe la localnici. S-au administrat singuri, fiind liberi să muncească și să se autoadministreze. Și-au creat grădinițe, școli, spitale, azile de bătrâni, după cum se va vedea cu altă ocazie; primeau pachete și erau inspectați de lideri ai Comunității lor. O soartă crâncenă, în Transnistria, au avut-o doar evreii care au fost așezați în localități cu etnici germani sau au încăput pe mâna instituțiilor de represiune germane, caz în care au fost lichidați cu toții. Aprovizionarea și adăpostirea celor 110.000 evrei deportați în Transnistria, (cifra o dă cercetătorul evreu Al Dallin), a ridicat probleme grave; de aici, apariția epidemiilor și a foametei, creșterea mortalității în rândurile lor. Pus în fața evidenței, o recunoaște cu onestitate și Radu Ioanid, în cartea sa „Evreii sub regimul Antonescu”: „Majoritatea deportaților evrei din Basarabia și Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei și frigului… din peste 110.000 deportați, numai 77.000 se aflau încă în viață în martie 1943″ (Radu Ioanid, op. cit., p. 281).

Așa stând faptele, „Auschwitz-ul românesc de peste Nistru”, cum denumesc unii autori evrei deportările din Transnistria, nu se poate susține, se dovedește un clișeu propagandistic fără suport documentar. La fel, cu toate că dă crezare și unor ficțiuni memorialistice, același fapt îl recunoaște și cercetătorul englez Dennis Deletant: „din cei 147.000 de evrei din Bucovina și Basarabia… majoritatea au murit din cauza febrei tifoide și foametei” (Dennis Deletant, Transnistria: soluția românească la „problema evreiască”, în vol. „Despre Holocaust și comunism”, p. 79). Nici vorbă să se mai poata susține un holocaust românesc. Cine cercetează și dorește să afle adevărul privind tragedia evreilor din Transnistria în 1941 – 1944, are de stabilit și analizat faptele, de stabilit, cu nume, vinovații; dacă aceștia nu pot fi identificați, de arătat unitatea administrativă, militară sau de jandarmerie corespunzătoare; la fel, în acest caz nu au relevanță, în raport cu adevărul istoric, acuzele globale, generale, la adresa românilor, ci emitenții feluritelor ordine, de la centrul puterii și până la executanți. Comentariile și formulările cu caracter global doresc să inducă în rândul opiniei publice următoarele: că românii cu instituțiile lor, sunt cu toții, global, răspunzători de cele făptuite în anii 1940 – 1944; că antisemitismul, chipurile, ar fi o trăsătură caracteristică și constantă a națiunii române; iar vinovăția aruncată asupra națiunii întregi din 1940 – 1944 este explicit extinsă asupra celei de astăzi.

O asemenea manieră de cercetare cu caracter etnicizat, când vina este atribuită unei întregi colectivități umane, armatei și instituțiilor ei, pentru crime săvârșite de anumiți indivizi și unități, când scrisul exprimă fățiș sau abia ocolit, resentimente, ostilitate și chiar patimă, când incriminarea românilor este proiectată global în trecut și sugerată și pentru prezent, atunci cercetarea nu mai respectă regulile cumpănirii și obiectivității, cu atât mai imperative, cu cât faptele au fost de o maximă gravitate.
Este un fapt cunoscut, în România celui de-al doilea război mondial, au existat numeroase reacții antievreiești, unele motivate și religios (Un exemplu: la Ripiceni, în anii războiului, într-o clasă se afla un singur elev evreu, iar copii români aruncau cu pietre după el, strigând: „Voi l-ați ucis pe Iisus!”), a fost impusă o legislație antisemită care a fost îndreptată împotriva averilor evreiești, nu a vieților lor. Așadar, în România celui de-al doilea război mondial, nu cred că a existat holocaust pentru că:
– statul român a făcut din emigrarea evreilor din România și Europa Centrală politică de stat, reușind să ajute să emigreze, cu acceptul lui Antonescu, cca. 200.000 de evrei;
– școlile, sinagogile, liceele evreiești au funcționat, manifestările culturale s-au desfășurat normal;
– Antonescu a rezistat tuturor presiunilor germane de a-i preda pe evreii români spre a fi duși și exterminați în lagărele germane;
– la București, activa teatrul Barașeum, singurul teatru evreiesc din Europa dominată de Germania, pe toată perioada guvernării Antonescu;
– Antonescu a avut relații amicale cu capii comunității evreiești, Al. Șafran și dr. W. Filderman, salvându-le viețile de furia legionarilor;
– pentru că în Transnistria – și nu numai – nu s-au descoperit gropi comune cu evrei executați;
– Comisia Wiesel, care acuză România de Holocaust, trebuie să ne prezinte dovezile acestuia, argumentele pe care se bazează, statisticile celor uciși.
O profesoară de la Facultatea de Istorie din Iași, Janeta Benditer, care a fost deportată în Transnistria, niciodată n-a vorbit colegilor săi sau nouă, studenților, despre crime în masă care s-ar fi petrecut dincolo de Nistru. Or, Janeta Benditer n-a avut deloc reținere în a folosi catedra universitară pentru a ne spune minciuni de cea mai joasă speță privitor la unele aspecte ale celui de-al doilea război mondial. Așa, și acum îmi amintesc cum declama retoric/agresiv, de la catedră, despre „cei 15 mii de ofițeri polonezi uciși de criminalul de Hitler la Katin!!!”. Ceea ce este greu de acceptat din punct de vedere științific, este faptul că această Comisie coordonată de Elie Wiesel, întâi a stabilit fără nici o reținere, faptul că România, poporul român, sunt vinovați de holocaust, fără să aducă dovezi, adică întâi au stabilit, în pură tradiție bolșevică, sentința, pentru ca după aceea cel acuzat să fie obligat să-și probeze nevinovăția!!!

Această Comisie a procedat în sensul spuselor secretarei șefe a Facultății de Istorie din Iași, din anii studenției mele, d-na Folescu, care avea obiceiul să spună profesorilor: „Cel mai bun proces verbal este cel scris înainte de ședință”. Adică, întâi acuzăm, îi punem la zid, iar adevărul nu ne interesează. Tot Comisia lui E. Wiesel a pus un premiu de 10.000 de dolari, bani pe care i-ar fi primit cel ce ar fi denunțat vreun român care a ucis evrei în anii războiului; în România, nu s-a primit nici un singur denunț, spre deosebire de Polonia, unde această inițiativă a dat roade în direcția dorită de laureatul premiului Nobel. Și acest fapt, mărunt dar deosebit de relevant, contrazice existența vreunul holocaust românesc. Dacă ar fi existat un holocaust românesc, târgurile și orașele din Nord-Estul României, Iași, Dorohoi, Botoșani, Darabani, Săveni etc., ar fi fost depopulate de evrei, or, la sfârșitul războiului, geografia umană a populației evreiești din Moldova a rămas aproape intactă. Aceasta-i realitatea, în condițiile în care, la sfârșitul războiului, peste fiecare casă din satele românești se așternuse doliul, sute de mii de flăcăi murind pe front.

Dl Teșu Solomovici, atât de înverșunat și de convins de existența unui holocaust românesc, uită să ne spună că, în anii războiului, învăța liniștit la un liceu din Focșani, iar tatăl său muncea pentru a-i asigura traiul. Ce fel de holocaust a practicat un stat în care tinerii elevi învățau carte în licee evreiești, sinagogile erau deschise, apăreau gazete, tot evreiești, capii evreilor se întâlneau cu șeful statului cu care colaborau și se întrețineau amical, puteau să emigreze (chiar cu acordul guvernului acuzat de holocaust), funcționau teatre, iar cultural mozaic era subvenționat de același stat? Ciudat, straniu holocaust! Iarăși nu cred în existența unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat și practicat o strategie statală premeditată care ar fi avut ca fundament rasismul.

Ideea unui holocaust românesc se bazează pe cu totul alte considerente decât cele cu caracter științific. Speranța lui Antonescu, la procesul său, că „în ce privește tratamentul la care au fost supuși evreii deportați în Transnistria, din Basarabia și Bucovina, și din țară, afirm că se exagerează și se va dovedi aceasta mai târziu, atât în privința morților, cât și în privința tratamentului”. (Procesul Mareșalului Antonescu, Documente, II, p. 172), în condițiile actuale, riscă să rămână doar un deziderat. Așadar, consider construcția istorică de tipul aceleia ce dorește să demonstreze și să impună ideea existenței unui holocaust românesc se dovedește cu totul inconsistentă, și nu poate convinge că statul român a practicat holocaustul în anii celui de-al doilea război mondial. Această construcție istoriografică se bazează, în mare parte, pe ficțiuni memorialistice (de observat explozia de titluri memorialistice, spre anul 2000, a unor „supraviețuitori” ai „holocaustului românesc”) pe măsluiri de cifre (nici cei care ne acuză nu au căzut de acord asupra cifrelor), iar „campania insistentă făcută în străinătate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu” urmărește „pretenții financiare și patrimoniale”, (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. II, p. 336).

Formularea tezei vinovăției de holocaust a poporului român, la aproape 70 de ani de la sfârșitul războiului, înainte de a se face proba acestei vinovății, ne obligă să credem că scopurile urmărite de cei din spatele acestei teorii urmăresc nu adevărul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani. Căci, e bine să se știe, statul care recunoaște că a practicat holocaustul în anii ultimei conflagrații mondiale, va fi obligat, în consecință, să plătească despăgubiri uriașe supraviețuitorilor sau urmașilor acestora. De luat aminte!

Autor: Prof. dr. Gică Manole

Gică Manole s-a nascut nascut din parintii Cozma si Zamfira, la 22 aprilie 1953, în loc. Tătărășeni, jud. Botoșani, într-o familie de țărani autentici. A facut școla în localitate și liceul teoretic din orașul Darabani. A urmat Faculatatea de istorie-filosofie a Univesității „Al.I.Cuza”, Iași, dr. în istorie. Este profesor de istorie la lieul „Gr.Ghica Voievod” din Dorohoi, jud. Botoșani. Membru al cenaclului lieterar Septentrion.

Carți publicate:

  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii. Convorbiri între doi anonimi, Ed. Axa, 2002;
  • Gică Manole, Ștefan cel Mare, Ed. Ovi-Art, 2004;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tăcerii. Morala: eșecul unui concept, Ed. Axa, 2005;
  • Gică Manole, Memoriile sergentului Anichitei, Ed. Axa, 2006;
  • Gică Manole, Ispita memoriei, Ed. Axa, 2006;
  • Gică Manole, Istoria,intre minciuna si adevar,ADI CENTER,Iasi,2007;
  • Gică Manole, Revista Viata Romaneasca. Anii 1929-1933,ADI CENTER,Iasi,2007;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tacerii.Responsabilitatea elitei:de la constiinta la destin,Ed.GEEA,Botosani,2007;
  • Gică Manole, Ciprian Voloc, Exorcismul tacerii(antologie,1038 pagini),Ed.GEEA, Botosani, 2007. Sursa:ro.wikipedia.org/wiki/Gică_Manole

romaniabreakingnews.ro

Părerea ta contează

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press