ROMÂNIA BREAKING NEWS

DA!… „UNDEVA TREBUIE SĂ CRAPE”

DA!… „UNDEVA TREBUIE SĂ CRAPE”

DA!… „UNDEVA TREBUIE SĂ CRAPE”

Viorel LUCACI, Virgil ANDRONACHE – 13 februarie 2018

Şi deja a început să crape.

INTRODUCERE

Regretatul profesor şi cercetător Paul DUŢĂ (fost membru al Institutului Diplomatic Român) pe care ambii am avut onoarea de a-l cunoaște personal acum câțiva ani, sublinia în cadrul cursurilor de Diplomație a apărării pe care le susținea ideea că „undeva trebuie să crape!”. Pentru a fi înțeleasă pe deplin o asemenea afirmație, este necesar a fi introdusă corect în context. Era un context geostrategic. Doar că… având în vedere caracteristicile şi dinamicele lumii actuale, precum şi nivelul tot mai ridicat de incertitudine în tot şi în toate, o asemenea afirmație devine oportună oricărui context, oricărui cadrul de analiză – fie acela social, politic, religios, sau militar. Se transformă astfel într-un aforism definitoriu al prezentului.

Ideea acestei postări este una simplă. Aceea de a scoate în evidență faptul că în curând vor avea loc evenimente de mare anvergură, chiar dacă deseori în articolele precedente publicate am trădat o atitudine moderată şi uneori optimistă. Nu e rău să fim totuși optimiști, dar… parcă prea ne scapă vremurile printre mâini. Riscăm să cădem în afara vremurilor.

Cu privire la afirmația profesorului pomenit anterior, am identificat două „crăpări” mai precis. Un dosar care va exploda şi o temă cu totul nouă pentru marea majoritate a noastră. Unul este aproape de noi, celălalt departe, dar cel puțin la fel de important din punct de vedere al implicațiilor internaționale şi al complexității.

 

  1. SIRIA

Apar semne evidente cum că dosarul sirian a luat foc. „Paginile” sale arzând încep să se împrăștie peste tot în regiune. Nu se stinge, deoarece sunt mulți cei care suflă cu putere în jarul acelui focar.

Turcia începe să își joace tot mai serios şi mai violent propria-i carte geostrategică. Şi-a descoperit vocația regională. Dacă merge, dacă se pretează un (neo)URSS sub marca Putin, de ce să nu meargă şi un (neo)Imperiu Otoman sub marca Erdoğan. Probabil că nu peste mult timp Ankara va accede la statutul de mare putere regională alături de Federația Rusă şi China. Republica Islamică Iran așteaptă liniștită următoarea la rând. România nu poate rămâne indiferentă faţă de evoluțiile din Turcia. Atunci când avem prea multe „mari puteri” raportat la aria conferită de geografie, puterile mici riscă să fie strivite în angrenajul celor mari. Fie angrenezi… şi dacă angrenezi, o faci cât poți de corect şi vehement, fie ești strivit. O spune istoria, nu noi.

Este posibil că ceea ce unii denumesc a fi proiectul „Axei Moscova-Ankara-Teheran” să prindă viaţă – dacă acest lucru va fi lăsat de americani (părerea noastră). Foarte discutabil. Nu e simplu. Turcia este (cel puțin deocamdată) membră a NATO, fiind a doua după SUA ca pondere a forțelor armate participante. După 1950, în decursul Războiului Rece şi după încheierea sa, SUA împreună cu Germania practic au înarmat masiv Turcia (prin furnizarea de tancuri, alte categorii de vehicule blindate, aviație şi inserarea unei vaste industrii specifice) şi au dezvoltat astfel conduita de apărare a Turciei, pentru ca NATO să dețină un puternic cap pe pod împotriva Pactului de la Varșovia, ulterior a Federației Ruse şi a Chinei, dar mai ales pentru a „fereca” Marea Neagră, ca nu cumva să devină un „lac rusesc” – lucru care s-a şi întâmplat parțial. Marea Neagră a fost ferecată până acum circa patru ani. În prezent, România şi Georgia sunt singurii riverani ce nu fac parte (cel puțin organic) din proiectul blocului geopolitic Eurasiatic, care nu au intrat efectiv în siajul Moscovei.

Avem un paradox în cadrul NATO. Cum ne putem gândi la o confruntare – fie aceea şi asimetrică – între numărul un şi doi din Tratat? Un paradox care ar trebui să ne dea de gândit. Turcia (al doilea membru după SUA) riscă să intre în contact conflictual direct cu forțele americane în contextul desfășurării operațiunii denumite „Ramura de măslin”. Cei cu statut de aliați pentru unii, sunt teroriști pentru ceilalți. De aici, atitudini şi abordări diferite. De aici provine complexitatea situației. În ultimele două săptămâni forțele turce au atacat masiv acele grupări (posibil instruite şi înarmate de americani) care pentru alianța antiteroristă din jurul SUA au reprezentat vârful de lance în lupta de distrugere a Statului Islamic. Astfel, s-a oferit acestei organizații teroriste respiro-ul de care avea nevoie pentru a nu fi distrusă complet. Întrebarea este „de ce?”. Un respiro generat indirect de către turci. De ce acum? Recent, turcii încep să sufere pierderi grele, după ce în prima parte operațiunea „Ramura de măslin” a mers perfect conform declarațiilor Ankarei.

Ne temem că un posibil „Turcxit” în cadrul NATO nu ar fi exclus. Dacă Turcia va fi scoasă sau dacă va ieși ea din NATO, unde se va muta ea din punct de vedere strategic? De partea cui se va situa şi care vor fi implicaţiile rupturii Turciei asupra Balcanilor?

Peste posibila angajare Turcia vs. SUA, a apărut un contact şi mai puternic, cu implicații şi mai vaste. Unul între SUA şi Federația Rusă. Avem astfel confirmarea că într-adevăr a început un „Al doilea Război Rece”. Un contact neconvențional de această dată, deorece sunt la modă acum forțele militare fără însemn şi neasumate de către entitățile statale. Dar războiul tot război rămâne. „Forțele americane au ucis zeci de luptători mercenari ruși săptămâna trecută, în ceea ce se conturează a fi, potrivit analiștilor, cea mai sângeroasă confruntare dintre cele mari puteri internaționale de la Războiul Rece și până acum. Informațiile apărute în ultimele zile pe surse au fost confirmate marți pe canale media credibile, precum Reuters sau Bloomberg. Peste 200 de mercenari, mulți dintre ei ruși care luptă pentru regimul sirian, au murit într-un atac eșuat asupra unei baze militare și a unei rafinării controlate de coaliția condusă de SUA în regiunea siriană Deir Ezzor, scrie Bloomberg. Este neclar dacă operațiunea eșuată a fost una clandestină sau una susținută direct de Moscova. Ministerul rus al Apărării susține însă că nu are nicio legătură cu atacul, iar oficialii americani au fost în contact cu omologii ruși din Siria în timpul confruntării și după aceea. Ofensiva a început pe 7 februarie, când combatanții, susținuți de artilerie, tancuri și lansatoare de rachete, au avansat spre pozițiile controlate de coaliția condusă de SUA. Bombardamentele SUA au respins rapid atacul. Oficialii americani estimează că 100 de mercenari au fost uciși și 200-300 răniți. Niciun militar american sau al coaliției nu a fost atins.” [https://www.realitatea.net/exploziv-confruntare-militara-violenta-sua-rusia-in-siria-sfar-ita-in-dezastru-pentru-moscova_2136117.html – accesat la data de 13.02.2018].

  1. Coreea

În ultima săptămână, sub egida jocurilor olimpice organizate în Coreea de Sud, Phenianul a manifestat o schimbare radicală de atitudine şi de conduită diplomatică în relația sa cu Seulul. Cel puțin la nivel declarativ. Se dorește cumva o reconciliere? Unii sunt pesimiști şi susțin că „diplomația sportului” nu va diminua tensiunile emitente între Nord şi Sud. Americanii par jenați de aceasta inflexiune.

Un scenariu interesant şi surpriză al reunificării Coreei a apărut. Cine va fi de acord şi cine se va opune acestei reunificări, cine va avea de câștigat şi cine va pierde, va constitui principala ecuație geopolitică a următorului deceniu pentru regiunea Asia-Pacific. Susținem aici termenul „deceniu” pentru că reîntregirea unor state nu are loc peste noapte. Estimăm la momentul actual că o reîntregire a Coreei ar putea genera un stat comparabil ca putere şi relevanță cu Japonia (prin combinarea puterii economicei a Sudului cu latura militară a Nordului). Un stat care ar putea modifica semnificativ întregul echilibru de forțe din regiune, chiar la nivel mondial.

Dacă va surveni cumva în curând un conflict armat de anvergură în Coreea, tindem să credem că acela va fi pentru reîntregire, nu exclusiv pentru a distruge regimul din Nord.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Atât dosarul exploziv Sirian cât şi noua temă de reîntregire coreeană din regiunea Asia-Pacific au apărut şi s-au dezvoltat de un anume fond (trend) caracteristic ultimei jumătăți de deceniu. Este vorba despre ceea ce pare a fi o „retragere sensibilă dar asumată a SUA din lume” – aspect îmbrățișat de tot mai mulți strategi, autori că cărți şi cercetători din domeniul geopoliticii. Doar că… este foarte posibil ca „restul lumii” să se înșele, iar retragerea respectivă să fie una doar de fațadă. Ultimele evenimente din teatrul sirian au dovedit acest fapt.

[sursă foto: www.nytimes.com]

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: