ROMÂNIA BREAKING NEWS

Credința în Înviere, găsirea plinătății vieții

Credința în Înviere, găsirea plinătății vieții

Dacă nu există înviere, atunci iubirea încetează odată cu moartea și dragostea lui Dumnezeu nu poate trece dincolo de mormânt. Dacă nu există înviere, toți cei adormiți au pierit. Dacă nu ar exista înviere, atunci adevărul, virtutea și bunătatea ar rămâne pe veci răstignite. Dar Hristos a înviat și păcatele noastre sunt iertate. Hristos a înviat și noi primim speranță. Hristos a înviat și dreptatea lui Dumnezeu a biruit. Mai jos, un interviu despre semnificațiile Învierii Domnului cu ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petra, Muntele Athos.

invierea_domnului_HristosPărinte Macarie, Învierea este evenimentul central al istoriei. O afirmă și Sfântul Apostol Pavel, care spune că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră“ (1 Corinteni 15, 14). Ce ne oferă nou Învierea? Cum ne schimbă viața Învierea Domnului?

Praznicul Paștilor pentru noi este cu adevărat „sărbătoarea sărbătorilor“, inima credinței noastre ortodoxe, ivirea vieții veșnice în tristețea vieții noastre cotidiene.

În ziua a treia, la revărsatul zorilor, după Pătimirea Domnului, mormântul Său a fost găsit gol de către Sfintele femei care veniseră să aducă miresme, iar ele au văzut un înger care le-a anunțat că Iisus înviase. Puțin mai târziu, Iisus Însuși S-a arătat Mariei Magdalena. Acestea sunt informațiile pe care ni le furnizează istorisirile evanghelice, ce conțin anumite diferențe, nu din lipsă de coerență, ci pentru că ele corespund unor mărturii și puncte de vedere distincte. În orice caz, ceea ce ne spune Evanghelia este că Iisus a înviat, că El a trecut la o nouă formă de existență, care nu mai este accesibilă simțurilor noastre, marcate de legea morții și a pervertirii. Însă, în lumina credinței – care este deschiderea către un nou mod de existență, în înnoirea Duhului – suntem chemați să-L „vedem“, ca Apostolii și Sfintele Femei Mironosițe, și nu a-L „atinge“ în mod sensibil (Ioan 20, 17). Da, Învierea lui Hristos este într-adevăr evenimentul central al istoriei lumii, ea este semnul biruinței lui Hristos asupra morții și a păcatului, ea este ivirea vieții veșnice în condițiile timpului istoriei. Însă ea nu se impune cu forța oamenilor. Ea se dă consimțământului credinței, care este o angajare a libertății.

De aici apar toate ambiguitățile și dificultățile, căci oamenii ar prefera să le fie impus acest adevăr, fără să aibă posibilitatea alegerii. A crede în mărturia Apostolilor și în Înviere înseamnă deci a ne găsi plinătatea demnității noastre umane de ființe libere, invitate la un dialog cu Dumnezeu. Și atunci când acceptăm aceste condiții de dialog, atunci când avem încredere (acesta este sensul etimologic al „credinței“), atunci se deschide pentru noi accesul la viața veșnică a Împărăției deja prezente printre noi.Ieșind din mormânt, Mântuitorul nu a reanimat trupul Său mort, ci a oferit corpului uman pe care-l asumase, împreună cu sufletul și cu toate calitățile sale naturale, condițiile nemuririi, ale nestricăciunii și ale comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu. Trupul înviat al lui Hristos este deci trupul Său omenesc, luat din pântecele Maicii Domnului, dar el este deplin îndumnezeit, și devine astfel „primul dintre cei morți“ și începutul propriei noastre învieri. Da, Învierea lui Hristos ne privește în primul rând pe noi, căci ea este principiul propriei noastre învieri, a propriei noastre îndumnezeiri.

Ea este împlinirea planului dumnezeiesc de mântuire, pregătit înainte chiar de crearea lumii, după cum ne învață Sfinții Părinți. Acesta era planul lui Dumnezeu creându-l pe om: ca omul zidit din pământ să poată participa la slava lui Dumnezeu, să fie o ființă atât de intim unită cu Dumnezeu încât să fie parte din „Trupul“ Său. Desigur, Iisus a apărut la un moment anume și într-un loc precis, El a trăit ca om, dar nu era un om obișnuit, oricât se poate de înzestrat cu sfințenie și cu harisme. Iisus Hristos, născut în Bethleem din Fecioara Maria, nu era un om sfânt și un profet, ci El era Fiul lui Dumnezeu devenit om. Nu există „persoană“ omenească în El – cum susțineau nestorienii, ca și mulți dintre teologii contemporani – ci Persoana (ipostasul) Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care a asumat natura omenească. Această chestiune teologică este fundamentală, căci numai datorită faptului că Mântuitorul asumă, ia asupră-Și, toată natura noastră, El poate să ne mântuiască pe toți și fiecare dintre noi poate să participe efectiv la marea taină a mântuirii și a îndumnezeirii în Hristos. Noi toți suntem în chip tainic introduși în această Taină a lui Hristos, care este Biserica, Trupul Său. Ieșind din mormânt a treia zi, pe noi toți ne scoate din moarte, cum foarte bine surprinde icoana Învierii, unde Îl vedem pe Mântuitorul apucându-i de mână pe Adam și pe Eva și trăgându-i cu putere din iad, unde zăceau.

În Ortodoxie, icoana Învierii surprinde reprezentarea Pogorârii la iad a Mântuitorului, pe când în Occident ea îl are ca personaj principal pe Mântuitorul Hristos victorios, ieșind din mormânt cu un steag de biruință. De unde această diferență de viziune și ce semnificație are fiecare reprezentare?

În această privință, notăm că icoana ortodoxă a Învierii este de fapt cea a coborârii lui Hristos în iad. Nu există nici o icoană ortodoxă care să arate momentul precis al Învierii, căci acest moment este inefabil, este inaccesibil simțurilor noastre și deci imposibil de reprezentat. Icoanele care dau această reprezentare arătându-L pe Hristos ieșind din mormânt și ținând un drapel de biruință sunt recente și influențate de arta occidentală. Însă această icoană tradițională exprimă în mod desăvârșit sensul teologic și spiritual al Învierii lui Hristos, care nu consistă într-o reanimare a trupului Său, ci în mântuirea lui Adam total.

Cum putem transforma o sărbătoare care în calendarul bisericesc ține doar trei zile într-o stare permanentă a sufletului?

În fiecare an de Paști, atunci când mesajul Învierii se aude în biserică împreună cu lumânările pe care le aprindem, o schimbare cosmică intervine: moartea este omorâtă, întunericul dispare și noi ar trebui să ne simțim înșfăcați, trași din „moartea noastră spirituală“ care este viața noastră cotidiană și trivială, fără prezența lui Hristos, pentru a accede la viața veșnică. Fără Înviere, fără bucuria pascală, nu există Ortodoxie; trebuie însă ca ortodocșii să trăiască într-adevăr această sărbătoare de care sunt atât de atașați.

Ce reprezintă Învierea în viața unui călugăr? Cum o trăiește el? Sfântul Pavel spunea: „Mor în fiecare zi“ (I Cor. 15, 31). Descrieți atmosfera de Paști în obștea în care viețuiți.

Este adevărat că într-o mănăstire lucrurile sunt mai ușoare, căci totul aici este organizat pe fundamentul credinței și al vieții Bisericii. Însuși principiul vieții monahale este retragerea din „lume“ și din confuzia ei, pentru a ne putea consacra în totalitate slujirii lui Dumnezeu și credinței, ca principiu al existenței noastre. Viața într-o mănăstire ortodoxă este deci o viață pascală, tot anul, căci ea este pur și simplu practicarea pe cât posibil mai exactă a poruncilor evanghelice. Bineînțeles, călugării, după eforturile Postului Mare, se bucură într-un mod aparte de privegherea pascală; însă eu aș putea spune că această bucurie se întinde pe perioada întregului an, ea este un mod de existență permanent, în înnoirea Duhului Sfânt. Atunci când Sfântul Benedict de Nursia, marele îndrumător al călugărilor din Occident, se afla de trei ani într-o peșteră, rupt de orice contact cu lumea, un preot a venit să-i aducă hrană în ziua Paștilor. Sfântul Benedict, care uitase orice noțiune a timpului, l-a salutat atunci spunându-i: „Știu sigur că este ziua Paștilor, pentru că am cinstea să te văd!“ Iată pe scurt ceea ce trăiesc toți călugării, un Paște permanent, în iubirea frățească. Bucuria care strălucește în aceste zile este deci, sau ar trebui să fie, starea permanentă a sufletului călugărilor. De aceea Sfinții Părinți recomandă să nu fie călugărit un frate care nu trăiește această bucurie pascală, chiar dacă face efortul ascultării și al renunțării. Am putea lărgi această regulă la toți creștinii. Nu există adevărata viață creștină fără bucuria pascală, prelungită pe cursul întregului an, căci această bucurie, departe de a fi o simplă jubilare sentimentală, este expresia transformării noastre interioare prin puterea credinței. Noi spunem că ea este ivirea vieții veșnice în condițiile lumii noastre.

Ce trebuie să facem pentru a aprofunda an de an înțelesul, mesajul pe care Învierea lui Hristos ni-l transmite?

Mă întrebați ce trebuie să faceți pentru a aprofunda în fiecare an această realitate? Într-adevăr, pentru ca bucuria pascală să nu fie superficială, ea trebuie întreținută. În măsura în care creștinii vor trăi cu tărie această taină a Pătimirii și a morții lui Hristos pentru mântuirea noastră, vor putea să trăiască și Învierea Sa. Noi simțim bucuria Sfintelor Paști numai dacă am făcut ceva nevoințe ascetice de-a lungul Postului: respectând postul rânduit, spovedindu-ne, analizând alegerile făcute și orientările vieții noastre. Fără atmosfera dulce a străpungerii inimii și a pocăinței, specifică Postului, nu putem avea o adevărată bucurie pascală. Fără viață ascetică nu există viață creștină autentică. Viața ascetică nu este doar pentru călugări. Ea este pentru toți creștinii și noi rămânem deseori uimiți aflând că mulți mireni duc o viață mai exigentă decât mulți dintre călugări. Dacă vreți să gustați din lumina Sfintelor Paști, îmbrățișați deci Crucea, care nu este o suferință sumbră, căci ea a devenit semnul biruinței.

Această Cruce apare în multe feluri în viața creștinilor. Ea constituie de fapt toate ocaziile pe care Pronia ni le oferă pentru a renunța la propriul „sine“ egoist, pentru a ne deschide celuilalt, aproapelui nostru, soțului sau soției noastre, superiorilor noștri, în spatele cărora se ascunde Cel care este Aproapele nostru, Mântuitorul Însuși. Cu cât îmi voi da ocazia de a exersa aceste renunțări cotidiene față de voința și poftele mele, cu atât mai mult mă voi găsi dispus să primesc mesajul Învierii. Așadar, asceza creștină nu consistă într-o serie de exerciții de mortificare a trupului, mai mult sau mai puțin dureroasă, ci este înainte de toate această voioasă deschidere de sine a noastră către celălalt.

Renunțând la dorințele noastre și la închiderea noastră egoistă în noi înșine, acceptăm să „murim“ „omului vechi“ din noi, pentru a putea să trăim în Hristos. Această includere în Taina lui Hristos este împlinirea Botezului nostru: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.“ (Gal. 3, 27). Să fim îmbrăcați în Hristos înseamnă să trăim viața noastră după modelul pe care ni l-a dat Hristos de-a lungul vieții Sale pământești.

E un lucru evident caracterul baptismal al Liturghiei pascale. Evidențiați legătura dintre Botez, moartea și Învierea Mântuitorului.

Slujba Sfintelor Paști era la origine momentul privilegiat în care se săvârșeau botezurile în Biserica veche. Odată cu răspândirea creștinismului, botezul a putut fi săvârșit și cu ocazia altor sărbători, de exemplu Teofania, și mai apoi în oricare altă zi. Însă ar fi de dorit, acolo unde este posibil, să se revină la practica de a săvârși botezurile înaintea slujbei Sfintelor Paști, în momentul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia. Atunci vom putea înțelege ce înțeles are pentru noi slujba Sfintelor Paști: ea este participarea noastră la taina mântuirii. Pur și simplu faptul de a asista la săvârșirea unui botez în această perspectivă, și nu ca la un simplu eveniment din familie, ne-ar permite să aprofundăm înțelegerea noastră asupra dimensiunii pascale a vieții creștine. Atunci vom simți și noi că ne afundăm în apă, acceptând să murim omului nostru vechi, pentru a ne ridica împreună cu Hristos biruitorul. După cum El a rămas trei zile în mormânt, pentru a umple totul de prezența Sa dătătoare de viață, tot așa și noi coborâm de trei ori în apele botezului, pentru a învinge forțele morții și pentru a ieși înnoiți. Această Taină a Botezului va putea astfel deveni o dimensiune permanentă a vieții noastre, o actualizare a tainei Învierii.

Ce pasaj nou-testamentar este cel care surprinde cel mai bine faptul Învierii și v-a hrănit duhovnicește cel mai mult? Comentați-l!

La fel ca reflecția asupra sensului acestor taine liturgice, și meditarea asupra numeroaselor pagini ale Sfintei Scripturi – cu precădere cele ale Sfântului Apostol Pavel, care trăia într-un mod intens prezența în el a lui Hristos Înviat – ne va permite să hrănim credința noastră și să creștem bucuria noastră de-a lungul întregului an. Printre îndemnurile Sfântului Apostol Pavel pe această temă, îl voi alege pe acesta: „Căci dragostea lui Hristos ne stăpânește pe noi, care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toți, au murit deci toți. (Noi devenim părtași la Jertfa lui Hristos mai întâi prin botez și apoi o prelungim printr-o viață de renunțare la noi înșine.) Și a murit pentru toți, ca cei ce viază să nu mai vieze loruși, ci Aceluia Care pentru ei a murit și a înviat.“ (2 Cor. 5, 14-15).

Aveți vreun fragment liturgic din slujba Paștelui pe care ați vrea să-l explicați?

Toată slujba de Sfintele Paști, mai ales Canonul Sfântului Ioan Damaschinul, este un imn admirabil, care prezintă întregul program al vieții creștine. Din această cauză numeroși sfinți meditau recitindu-l de-a lungul întregului an. Putem să luăm la întâmplare oricare dintre tropare pentru a hrăni entuziasmul și bucuria noastră în fața acestui spectacol al luminii supranaturale care invadează în acele clipe Biserica și inimile credincioșilor. Iată spre exemplu troparul cântării a treia:„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta“.

Doar în măsura în care eu voi fi luat parte la Patimile dătătoare de viață voi avea parte de acest elan al învierii, care mă va prinde și pe mine de mână pentru a mă scoate din acest mormânt în care mă complac atunci când mă închid în mine însumi. Învierea lui Hristos este deci propria mea înviere, după cum o repetăm de nenumărate ori în timpul tuturor acestor slujbe sublime, care sunt inima etosului ortodox.

Așadar, nu putem decât recomanda creștinilor, care într-adevăr vor „să trăiască“ sărbătorile Bisericii și să profite de ele, să mediteze la aceste texte liturgice, iar preoților, să le explice în timpul predicilor lor și al întâlnirilor cu credincioșii. Credința noastră ortodoxă este foarte vie, ea nu are de ce să se teamă de secularizare, care subminează și distruge civilizația occidentală; însă trebuie să ne-o asimilăm suficient, trăind-o în fiecare zi, ca centru vital al existenței noastre. Să trăim Paștele într-un mod cotidian, de-a lungul întregului an, și să înțelegem că Împărăția cerurilor a venit deja, că ea este printre noi și în noi. Nu trebuie decât să deschidem ochii conștiinței noastre duhovnicești adormite.

Hristos a înviat! Da, El a înviat într-adevăr în viața mea. (Ionuț Marinescu și Augustin Păunoiu) – cuvantul-ortodox.ro

romaniabreakingnews.ro

Leave A Reply