Confesiunile lui Sorin Toma, redactor-șef la cel mai mare ziar al României, în cea mai întunecată epocă a presei

Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-șef al ziarului „Scânteia“, poziție pe care a deținut-o în perioada 1946 – 1960. Azi are 99 de ani și răsfoiește prin viața sa precum prin paginile unei vechi gazete.

Sorin Toma s-a născut în 1914, la București. Este fiul lui Alexandru Toma (pe numele lui adevărat Solomon Moscovici – academician, poet și pionier al proletcultismului). A studiat matematica și limba franceză. S-a alăturat mișcării comuniste în ilegalitate la vârsta de 18 ani.

S-a înrolat voluntar în armata sovietică în 1943. A revenit în România în 1944, cu divizia de tancuri „Horea, Cloșca și Crișan“ (divizie condusă de Walter Roman și care nu a mai luptat în al Doilea Război Mondial, dar a avut o contribuție decisivă la bolșevizarea României).

A fost căsătorit cu Ana Toma, și ea comunistă în ilegalitate. S-au despărțit după al Doilea Război Mondial, Ana Toma căsătorindu-se apoi cu Gheorghe Pintilie, șeful Securității românești între 1948 și 1963. Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-șef al „Scânteii“ (după trecerea în legalitate), poziție pe care a deținut-o în perioada 1946 – 1960.

La doi ani după preluarea conducerii ziarului scrie un articol devastator despre opera lui Tudor Arghezi, în urma căruia poetul este radiat practic din viața literară. În anul în care lasă șefia ziarului „Scânteia“ este și exclus din PCR, fiind acuzat că și-a mistificat trecutul și că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a luptat pe front. „Deviaționism de dreapta“ a fost verdictul pentru Sorin Toma, stabilit de o comisie de anchetă condusă de Nicolae Ceaușescu.

Între 1960 și 1974 a fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică. Deși a fost reabilitat și reprimit în rândurile partidului-stat în 1970, Sorin Toma nu a mai reînnodat firul roșu al politicii. În 1980 a emigrat în Israel.

SECOLUL LUI SORIN TOMA

Amintirile redactorului-șef al ziarului „Scânteia“ din anii staliniști nu au nimic de-a face cu presa. O presă care nu și-a pus niciun moment probleme de eficiență și de credibilitate. Ziariști amenințați de conducerea de partid cu bătaia la fundul gol. Subiecte tabu, nume indezirabile, evenimente – precum crimele de drept comun – trecute cu vederea ca și cum nu s-ar fi petrecut niciodată. Cenzură și autocenzură.

Sorin Toma a condus „Scânteia“ în cei mai siniștri ani ai comunismului românesc: 1946-1960. Anii marilor crime politice și ai închisorilor din care sute de mii de oameni au ieșit măcinați. E vorba de „Scânteia“ – organul de propagandă al luptei de clasă, ciocanul cu care bolșevicii au făcut țăndări idealurile și principiile democrației românești. În ultimul număr din revista „Historia Special“, Ion Cristoiu explică traseul terorii: partidul hotărăște cine moare și cine trăiește, „Scânteia“ relatează vinovăția condamnaților, populația citește, se revoltă și, printr-un suflu comun, cere pedepsirea chiaburilor. Cercul se închide cu statul care își face datoria și se supune „forței de neînvins a poporului”. Adică face crima. Rețeta a fost folosită identic de regimul Iliescu și în 1990.

Cum privește în urmă Sorin Toma, omul care a condus mecanismul în presă? Cu nostalgie. Nostalgia plimbărilor solitare prin pădurea Snagov, gândind cum să țină în spate mașinăria „Scânteia“. Nostalgia omului ajuns la 99 de ani, care poate să spună „am fost fericit“, atunci când ceilalți preferă să nu-și mai aducă aminte.

Interviul de mai jos a fost realizat de jurnalista Emilia Șercan la data de 11 februarie 2012, la Nethania – orașul din Israel în care Sorin Toma (foto) trăiește din 1980.

Emilia Șercan: Cum a fost perioada de început a presei comuniste?
Sorin Toma: Dificultatea era că nu aveam oameni care să fi lucrat înainte în presă. Nu fusesem anterior lucrători ai unui ziar format și de tiraj normal. Noi am lucrat până atunci la niște gazete mici, atât ca format, cât și ca tiraj, sub pericolul permanent de a fi arestați. După ce tipăream acele ziare, le ascundeam pe acoperiș pentru că, dacă urma să fie vreo percheziție și ne prindeau cu ele, asta însemna câțiva „ani buni“ de închisoare. Mă refer aici la anii ‘30. Noi scoteam atunci ziarele pe niște foi mici, ca de caiet. Aveam probleme mari cu distribuția lor. Oamenii care mergeau cu trenul ca să le ducă în alte localități riscau oricând să fie arestați. Până atunci, eu lucrasem la un ziar mic, care era de mărimea unei coli de hârtie, unde scriam cam ce credeam noi și unde încercam să tratăm problemele pe care le întâlneam. Eu am devenit mai activ în politică din 1933, de la vârsta de 19 ani, adică de la grevele ceferiștilor. La „Scânteia“ s-au reunit două școli de presă: școala rusească și cea a „occidentaliștilor“, care erau mai puțini. Școala rusească nu se potrivea la noi, care eram niște începători față de ei. Însă, presa sovietică îmi plăcea pentru că era făcută de oameni care cunoșteau bine subiectele despre care scriau. Era scrisă pe înțelesul oamenilor, deși se vedea că era scrisă de oameni de specialitate, iar subiectele tratate aveau importanță.

În prima ședință a Propagandei PCR, din ianuarie 1945, la care dumneavoastră ați fost participant, „L’Humanite“, ziarul Partidului Comunist Francez, a fost prezentat ca modelul de ziar de urmat. Vă mai aduceți aminte contextul în care „L’Humanite“ a fost propus drept model pentru presa comunistă?
Eu citeam din când în când și ziare occidentale, mai des chiar „L’Humanite“. Din când în când făceam rost de „L’Humanite“, ziarul Partidului Comunist Francez. Mi-a plăcut că nu era un ziar plicticos. Era, într-o anumită măsură, chiar amuzant.

Faptul că „L’Humanite“ publica informații chiar și despre crime a fost prezentat ca un exemplu de luat în seamă.
Noi am fi vrut să punem și crimele de drept comun în ziar pentru că noi nu-i învățam pe oameni să facă crime prin publicarea acelor articole, iar oamenii erau interesați să afle tot ce se întâmplă. Această intenție a fost cenzurată. „Nu publicăm crime!“, așa ni s-a spus. Cât timp am avut un cuvânt la scoaterea ziarului, crime „nu au existat“, ca și cum nu s-ar fi produs niciodată o crimă. Nici cele care nu erau politice, dar nici cele politice, pentru că ni se spunea ce să scriem, de aici și până aici.

Cum s-a produs sovietizarea presei din România?
Nu cred se poate vorbi de o sovietizare a presei. Faptul că presa sovietică a fost luată ca model de către noi, asta e cert. „Scânteia“ avea greutăți foarte mari comparativ cu alte ziare, pentru că ea devenea model. Eu citeam aproape zilnic câte ceva din presa sovietică, însă nimeni nu ne-a „sovietizat“. Desigur, ne-am uitat la ei, întrebându-ne ce se poate lua și ce nu. Era o presă de stat, o presă cu probleme mari.

Știam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că majoritatea oamenilor care o primeau nu citiseră un ziar în viața lor. Știau despre ziare că sunt bune la împachetat.

La ce fel de probleme vă referiți?
Eram prea puțini, iar unii din cei care erau acolo nu prea știau să scrie. Problemele s-au înmulțit, ziarul a devenit un ziar de mare tiraj, ajungând la aproape un milion de exemplare pe zi. Ziarul trebuia să iasă la timp, iar noi, în loc să apărem dimineața, apăream la amiază sau chiar mai târziu. Eu am fost de la început șeful ziarului. Odată m-am dus în pădure la Snagov să mă gândesc. Nu știam ce să fac, ce să mai scriem. Mi-am zis să fac o listă cu problemele întregii țări pentru a ști unde merge bine, unde merge rău, ce e important și ce nu, ce trebuie învățați oamenii și ce nu. Țin minte că la Snagov, acolo, în pădure, cu greu m-am stăpânit să nu plâng. Și acum sunt emoționat când îmi amintesc toate aceste lucruri. Știam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că majoritatea oamenilor care primeau ziarul nu citiseră un ziar în viața lor. Atâta știau despre ziare, că sunt bune la împachetat. Ziarele au devenit treptat extrem de importante pentru că ajunseseră să-i învețe pe oameni inclusiv lucruri simple – ce e bine și ce nu e bine în construții.

Ce tiraj avea ziarul?
Treptat am ajuns la aproape un milion de exemplare tiraj. Era foarte greu să conduci un asemnea ziar. Ziariștii talentați au fost trimiși prin țară să călătorească, să scrie reportaje. Noi, ca ziariști, aveam subiectele noastre preferate, iar partidul avea viziunea lui, preferințele lui. Nu a fost o combinație prea fericită, dar nu aveam cum să evităm asta. Aveam ziariști foarte talentați și aveam simpli executanți, cărora le spuneam să scrie cum merg treburile la nu știu care fabrică, iar ei făceau un fel de raport.

Odată m-am dus în pădure la Snagov să mă gândesc. Nu știam ce să fac, ce să mai scriu. Acolo, în pădure, cu greu m-am stăpânit să nu plâng.

„Ceaușescu era mizerabil“

Cum ați caracteriza presa din acea perioadă?
„Scânteia“ a fost o adevărată epopee. „Scânteia“ s-a tot transformat, iar celelalte ziare se uitau la noi, unii ne ironizau, alții ne admirau. Mai liberală ca „Scânteia“ era „România liberă“, iar noi îi invidiam pentru că redactorii de acolo erau mult mai liberi decât eram noi. Noi eram controlați direct de conducerea partidului, totuși, aș putea să spun că ni se lăsa libertate chiar în ceea ce noi știam că sunt reguli. Puteam să ne mișcăm destul de mult. Eu eram membru al Comitetului Central. Aveam acces să cer anumite indicații sau chiar să le contrazic, puteam să spun că asta nu se poate sau că asta nu e bine. Era o presă controlată, asta e clar. Pot să fac o comparație și să spun că am construit o casă din bețe, din bucăți de lemn. Tot timpul au fost lucruri care ne-au depășit.

Cum se reflecta linia politică a Partidului în ziar?
Eu cred că „Scânteia“ nu a fost un ziar care să propage teroarea, arestarea oamenilor sau împușcarea lor. În câteva cazuri, unde au fost procese mari, procese oficiale, făcute ca la teatru, acolo trebuia să fim și noi prezenți. Și, de regulă, îi trimiteam pe cei mai buni. Silviu Brucan era unul din cei mai buni, la fel Traian Șelmaru, Sergiu Fărcășan sau Ștefan Voicu. A fost procesul unor sabotori de la cotul Dunării. Nu-mi aduc aminte cum a decurs procesul, cinstit sau pe criterii politice, pentru că ziariștii nu erau informați. Ne-am ferit, în general, de lucrurile astea în măsura în care a fost posibil.

Care a fost relația dintre „Scânteia“ și „Pravda“?
Ei au scris mai tern decât noi. Și ei aveau niște sarcini grozav de grele pentru o Rusie atât de mare. Au venit pe la noi ziariști de la „Pravda“ care au încercat să ne învețe anumite lucruri. A fost o relație de prietenie, o relație ca de la elev la profesor. Și eu am fost să mă consult cu unii dintre ei, care erau oameni cu o mare experiență. Mie mi-a plăcut totuși mai mult „Izvestia“, care nu era ziarul partidului, era ziarul statului, și care era condus de niste ziariști mai liberi, cu o viziune mai deschisă.

A contribuit cu ceva presa la consolidarea comunismului în România?
Presa nu a fost „Țara Minunilor“. Treptat, cu cât am devenit mai specializați în probleme concrete, cu atât am pierdut în stil ziaristic.

La arhivele Naționale am studiat o stenogramă a unei ședințe a biroului politic a CC al PCR din 1950 unde dumneavoastră ați prezentat un raport asupra ziarului Scânteia. Din acel document reiese că acela este momentul în care presa comunistă românească se rupe de L‘Humanite și ia drept model Pravda. În acea ședință, Ana Pauker a afimat faptul că presa are un aer prea occidental, cu titluri prea mari.
Ana Pauker a vorbit atunci pe deandoaselea de ceea ce trebuia. Exact pe deandoasele. Ea a fost în Uniunea Sovietică și atunci credea că așa e bine. Dacă așa s-a zis acolo, am început să ne orientăm spre Pravda, însă nu spre binele Scânteii. Îi trișam puțin și pe ei. Am făcut așa cum ni s-a spus, titlurile au fost mai modeste, însă nu știu dacă a prins bine. Șelmaru (n.r. – Traian Șelmaru, critic literar și fost ziarist la „Scânteia”) era mare meșter la facerea titlurilor. Titlul și câteva subtitluri erau interesante și îi spuneau esența celui care nu avea răbdare sau rutina cititului esența unui articol de specialitate. Cel de la Pravda care era secretarul de redacție ne-a spus: „Nu ne luați pe noi ca model. Voi sunteți tineri, aveți dreptul de a face alte lucruri”. Dar ne-a spus că nu ne poate ajuta, că nu are voie să se amestece.

Revenind la acel raport….
Trebuie să spun că raportul acela era făcut în mare măsură ca să placă conducerii Partidului. Știam ce îi va indispune. Vroiam să fim ajutați și am fost foarte atenți la ceea ce spuneam. Știam că trebuie să criticăm câte ceva și am ținut cont și de asta. Am vrut în primul rând să ni se dea posibiliatetea de a aduce în redacție cadre noi care să fie pregătite cultural pentru a-și însuși lucruri noi. După prezentarea acelui raport am fost trimis împreună cu un specialist în probleme de tipografie la Moscova, cu o scrisoare de la Gheorghiu-Dej, pisălogindu-i pe ruși ca să primim utilaje tipografice. Nu ne-am înțeles de la prima întrevedere, așa că m-am dus la ministru, care era și locțiitorului șefului Consiliului de Miniștri din U.R.S.S., adică era primul-ministru adjunct, și i-am spus în ce situație ne aflam, ce nevoie aveam, că am intrat în probleme de care depindea destinul țării și că trebuie să vorbim clar cu oamenii. După un timp ni s-a aprobat totul și ne-a spus că dacă vom avea vreo greutate pe teren să mergem la el. Ne-am întors cu contractul încheiat și cu utilajele de care aveam nevoie.

Ați făcut parte dintr-un sindicat comunist după 1944? A existat un astfel de sindicat al ziariștilor comuniști?
Cu siguranță am făcut parte, însă nu aș putea să spun că am făcut ceva acolo. Am avut și carnet de membru de sindicat. Sindicatul avea atribuții să controleze igiena, alimentația, tot ce putea să îmbunătățească traiul oamenilor.

A existat un sindicat și la Scânteia?
Sigur. A existat tot timpul. Nu se putea fără sindicat. Dacă Sindicatul făcea treabă sau nu, asta era altă poveste, dacă apăra interesele oamenilor, dacă avea curaj să se contrazică cu șeful, să spună lucrurile sensibile. Tot timpul au existat sindicate.

Aveți cunoștință despre un sindicat unic al ziariștilor condus de Ștefan Voicu, fostul redactor-șef adjunct de la „Scânteia”?
Eu nu cred că a condus vreun sindicat pentru că era ocupat până peste cap. Poate după ce nu am mai fost eu la Scânteia. M-ar mira, dar se poate. A fost un om cu prestigiu, cu stagiu în presă, era simpatizat.

Se poate vorbi despre sindicatul presei din acea perioadă ca despre o instanță de control?
La presă nu e tipic, pentru că presa era în legătură cu instanțele de conducere ale Partidului și dacă voiau să se plângă de ceva, se plângeau acolo și nu la sindicat. Dar oamenii aveau multe probleme, probleme medicale, nu aveau locuințe, voiau să-și petreacă vacanțele împreună cu familia la munte sau la mare. Și noi, cei din conducerea ziarului, am avut multă bătaie de cap în primii ani, contradicții cu Primăria pentru a face rost de locuințe pentru ziariști.

Dar nu se poate vorbi despre o idee de control a presei prin intermediul sindicatului?
Așa ceva nu am visat eu acolo. Nu știu la alte ziare cum a fost. În principiu sindicatul putea să controleze, dar instanța care era statutar să controleze presa de partid era Partidul însuși, adică conducerea Partidului. În principiu, sindicatul avea atribuții în probleme de asistență socială, de nevoi ale redactorilor. Era acolo o femeie, țărancă, de vreo 45 de ani, femeie de serviciu, care era un model de conștiiciozitate și care rezolva și alte treburi decât cele de curățenie. Atunci când a avut niste probleme cu fetele ei, am ajutat-o prin sindicat. Scânteia le-a trimis în Belgia să studieze, iar când au terminat au venit acasă cu diplomele.

„DEJ ȘI ANA PAUKER SE IMPLICAU DIRECT ÎN ZIAR“

Acum, după mai bine de 65 de ani de la momentul în care ați devenit redactor-șef la „Scânteia“, ce considerați că a reprezentat acest ziar?
„Scânteia“ a fost școala vieții comuniste. Articole politice au fost puține, dar s-a scris ce trebuie făcut cu pământul în lunile de vară, ce trebuie plantat, ce să faci dacă ai o pădure anume. În timp, a devenit un ziar arid. Era un ziar de instructaj. Din păcate, s-au făcut și multe greșeli, unele din punct de vedere tehnic, altele pentru că au fost unii care nu au înțeles principiile comuniste sau indicațiile primare. Au înțeles foarte îngust toate aceste lucruri.

V-a fost greu când ați plecat din România în Israel, în 1980?
Sigur că mi-a fost greu. M-au dat afară. Ceaușescu a fost șeful comisiei care m-a anchetat pentru nu știu ce aș fi făcut cu niște străini în ilegalitate. Au fost niște insinuări. Păi, eu, în timpul Războiului, am fost voluntar în armata rusă, că eram acolo, și am luptat în Germania în cadrul unui regiment rusesc cu care am înaintat cu luptele până la Königsberg, apoi cei din țară m-au „reabilitat“ și m-au chemat în țară. Iar țara… am iubit-o și o iubesc.

Cum influența conducerea Partidului Comunist soarta presei în acea perioadă?
Presa a fost influențată în mai multe feluri. În prima perioadă, și cei care se aflau în conducerea partidului au fost nevoiți să învețe cum să conducă. Au fost unii conducători buni, care ne-au ajutat, care ne-au învățat. Unul a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, până i s-a urcat la cap. Am lucrat și eu cu el. M-a tratat foarte frumos, am stat cu el la masă, a știut să spună ce vrea ca să pot să scriu un raport sau un program pentru un congres. El a știut foarte bine să exprime ce trebuia și ce nu trebuia scris. Când i s-a urcat la cap, a început să bage oameni la închisoare și așa mai departe. Partidul a influențat foarte tare presa.

A existat și o influență în ceea ce privea partea de susținere financiară a presei?
Noi nu am avut probleme legate de bani. Niciodată nu a trebuit să cer nimica. Noi aveam un plan, un program, iar oamenii noștri se vedeau cu conducerea partidului și ajungeau să decidă ce sumă este bună. Nu am avut niciodată probleme cu banii, nici bune, nici rele.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut vreo implicare directă în soarta ziarului?
Da. Și Ana Pauker a avut. Ajungeam la redacție pe la ora nouă dimineața și întotdeauna eram încordat deoarece la ora aceea telefona Dej și îmi spunea, uite, am citit ziarul: asta mi-a plăcut, asta nu. Iar apoi făcea propuneri despre ce credea el că ar trebui dezbătut în ziar. Rar îmi spunea cum să scriem. El avea un caiet în care își făcea note cu cerneală roșie, iar din când în când îmi trimitea file din carnetul lui, în care se vedea ce anume l-a interesat. Uneori nici nu spunea ce să se scrie, însă dacă vedeam ce este notat acolo știam că tema respectivă l-a preocupat. Pe urmă i s-a urcat la cap. Puterea îmbată! A devenit arbitrar. Ceaușescu era mizerabil. Nu era un om incapabil, ci foarte rău. Puterea corupe!

Spiritul poetic al inimoasei Ana Pauker

În ce fel s-a implicat Ana Pauker în evoluția ziarului?
Am discutat ce ne lipsește, ce să cerem de la sovietici, pentru că ei ne dădeau mașini și lucruri de genul acesta. Ea încuraja întotdeauna când se făcea ceva bun. Era o femeie inimoasă. Nu știu cu ce instrucțiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic.

Dar a influențat Ana Pauker în vreun fel conținutul „Scânteii“?
Oricine conducea partidul, fie că vroia, fie că nu voia, influența conținutul ziarelor. Și nu numai ea, ci și
Gheorghiu-Dej, miniștrii sau alții aflați în poziții de conducere. Ne sunau și ne spuneau: „Uite, există problema cutare și ar fi foarte bine dacă voi ați scrie despre ea“. Am făcut și greșeli, însă, când am început, „Scânteia“ avea un tiraj de câteva mii. Când am plecat de acolo, avea peste nouă sute de mii. O mare parte a populației a învățat să scrie și să citească fiind ajutată de „Scânteia“. A fost greu, însă am fost fericit. Am fost fericit!

Ana Pauker avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic.

„SCÂNTEIA“ ERA JANDARMUL ALTOR ZIARE

Care a fost relația dintre „Scânteia“ și Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor – instituția Cenzurii?
Relațiile au fost bune. În multe împrejurări Iosif Ardeleanu (n.r. – director general la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, Instituția Cenzurii, de la înființarea acesteia, în 1949, până în 1973) ne trimitea articole de la alte ziare ca să ne spunem părerea și, dacă îi spuneam că articolul respectiv nu era competent, el îi căuta la telefon și le spunea.

Erau cazuri în care nu era voie să fie pomenite în presă numele unor persoane? Au existat liste, tabele cu astfel de nume?
Când s-a scris despre procesul lui Maniu, sigur că a fost multă atenție. Am fost și eu la câteva ședințe. Dările de seamă au fost foarte controlate, nu de noi, ci de oameni de la Partid, și erau dări de seamă în care nu era liber să se scrie despre orice. Și eu citeam cu mare grijă ce se scria despre proces.

Dar subiecte tabu existau?
Puteau să fie. Dacă izbucnea undeva o epidemie, noi întrebam la ministerul Sănătății, iar dacă ministrul ne spunea că nu e bine să se facă tam-tam, să nu se facă panică, ca să aibă posibilitatea de a trimite acolo specialiști pentru a interveni, abia apoi puteam și noi să scriem.

Trimitea Partidul dispoziții clare pentru a nu se scrie despre anumite subiecte?
Erau, sigur, dar noi știam ce trebuie să se scrie, ce nu trebuia să se scrie, când anume să se scrie. Ei ne spuneau o părere, iar dacă nu eram de acord, întrebam la Cenzură.

După ce, ca tânăr, ați avut idealuri și ați crezut că ideologia comunistă e o soluție, cum vedeți acum lucrurile, când comunismul s-a prăbușit în România?
Comunismul a fost o unealtă care câteodată a fost utilă, câteodată a fost dăunătoare, dar țara a urcat treaptă cu treaptă. Cred că a fost util. Toate ideile se verifică în practică. Unele idei sunt bune, altele rele, iar unele idei, când sunt aplicate, trebuie să fie modificate și adaptate. După părerea mea, rușii au avut o influență bună la început. În orice caz, nu se putea alta. Și a fost bună prin faptul că, dacă n-am fi avut de-a face cu ei, nu se făcea industrializare. Nu am impresia că după Revoluție a venit ceva mai bun, iar unele lucruri bune de dinainte au fost abandonate. Chiar dacă erau rusești sau comuniste, cum ar fi anumite fabrici, acestea nu știau de ruși și de comuniști. De ce să le vinzi, când poți mai bine să produci ceva, și apoi să vinzi?

                                                                                                                              (Emilia Șercan)

Sorin Toma (în medalion) asistând la întâmpinarea unei delegații din Uniunea Sovietică. Partea română era reprezentată de  Gheorghe Gheorghiu –Dej (al doilea din stânga, aplaudând) și Petru Groza (în dreapta lui Dej) FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

Nu am impresia că după Revoluție a venit ceva mai bun, iar unele lucruri bune de dinainte au fost abandonate.

Sorin Toma „a ucis modernitatea literară românească“

Cariera jurnalistică a lui Sorin Toma ar fi trecut poate neobservată dacă nu ar fi semnat un articol devastator pentru istoria literaturii române: „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei“. E un articol serial, publicat în patru numere ale ziarului „Scânteia“, în ianuarie 1948, în care poetul Tudor Arghezi era desființat și scos practic din literatura română.

„În 1948, când Arghezi a fost denunțat ca poet al putrefacției în «Scânteia», atunci a fost ucisă modernitatea românească“, subliniază criticul literar Eugen Simion cu privire la importanța momentului.
Prezentăm mai jos câteva fragmente din virulentul articol semnat de Sorin Toma împotriva lui Tudor Arghezi.

„Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace și otrăvuri spirituale.“

„Conținutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viață, scârba și ura față de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original și nimic național.“

„Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale.“

„Crâmpeiele de frumusețe adevărată ce se mai întâlnesc pe ici pe colo în poeziile lui Arghezi să fie oare un semn că în sufletul poetului nu stăpânește numai moartea, că mai există în el un rest
de viață și de simțire omenească destul de puternic pentru a regenera acest mare talent? Sau nu este aceasta decât fenomenul ce se observă la cadavre, când unghiile și părul continuă să crească și după moartea tuturor celulelor organismului? Datele pe care ni le oferă viața și scrierile lui Arghezi nu încurajează la optimism.“

Cel mai important articol din cariera lui Sorin Toma

Stalinism dezlănțuit de „Scânteia“ în literatură

„Cu ajutorul intelectualilor vom creia o Românie nouă, în care omul va fi respectat pentru munca sa“, spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Scânteia“ la 14 noiembrie 1946, cu doar cinci zile înaintea alegerilor parlamentare falsificate grosolan de către comuniști. „Scriitorii, artiștii, pictorii și muzicienii comuniști și-au pus talentele lor minunate în slujba luptei împotriva forțelor reacționare, cari au încercat să ne tragă înapoi țara noastră spre acele timpuri întunecate când întregul popor zăcea sub jugul unei dictaturi criminale, sălbatice, sub jugul cenzurii și stării de asediu“, spunea și Ion Chișinevschi (născut Jakob Roitman), membru marcant în CC al PCR.

În traducere, comuniștii proiectau acțiunea de remodelare a literaturii române după chipul și asemănarea celei sovietice, iar pârghia era „organul de presă“ al partidului, ziarul condus de Sorin Toma.

Evacuarea din spațiul public a „lepădăturilor care și-au vândut penița capitalismului“ era făcută după modelul formulat de ideologul stalinist Andrei Jdanov în anul 1934, laprimul congres al scriitorilor sovietici. „Haimanalele, curvele și hoții“, spunea Jdanov, trebuiau eliminați din prima linie a literaturii și înlocuiți cu „oamenii implicați activ în construirea unei noi vieți, colhoznicii și muncitorii“.

Falanga jdanovistă a „culturii staliniste“ era patronată, în România, de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de Leonte
Răutu: rapoartele oficiale dădeau direcția, textele activiștilor propagau spiritul de partid, iar operele scriitorilor mai slabi la refuz consolidau acest „curent literar“ cu propriul nume. Iar poeții și prozatorii nealiniați dogmei erau încondeiați cu mânie proletară în paginile publicațiilor comuniste. Cele mai multe articole care stigmatizau scriitori ce-și păstrau rândurile neutre aveau urmări catastrofale.

EXECUȚIILE DIN PRESĂ

Sorin Toma, Miron Radu Paraschivescu, Nestor Ignat, Traian Șelmaru și Silviu Brucan erau printre primii „ziariști“-judecători. „Astăzi, când a început să se facă judecata criminalilor mari și mărunți, astăzi datoria noastră este să denunțăm, să spulberăm confuzia, să rupem măștile oricât de ticluite și să aruncăm raza de lumină în bezna în care a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcină, să-l smulgem din cotloanele spiritului“, explica Nestor Ignat în „Viața Românească“ în 1946.

„De aceea am deschis «cazul Blaga»: ca să știe toți aceia care au visat viitorul într-un anume fel eonic sau mai puțin eonic. În speranța că «deocamdată putem visa mult și nepedepsit», că pedeapsa totuși sosește și că în fața judecății nimicitoare a istoriei nu are scăpare nimeni și nimic“, scria jurnalistul-militant. Peste un an, Lucian Blaga era izgnonit de la Universitatea din Cluj, iar peste doi ani, Nestor Ignat era răsplătit cu postul de profesor de Materialism Dialectic a Facultății de Filosofie din București…

GOGA S-A RUPT DE POPOR

Și numele poetului Octavian Goga (foto) a fost incinerat de „Scânteia“, căci, scriau redactorii: „Sunt vădite încă de la început tendințele reacționare în opera sa: proslăvirea înapoierii satului patriarhal și răbufniri naționaliste care degenerează mai târziu într-un acut șovinism.

Răsfoind paginile cărților lui Goga avem în față un tablou semnificativ al felului cum se ofilește talentul pe măsură ce poetul se rupe de popor și trece de partea celor mai înverșunați dușmani ai acestuia. […] Trebuie demascată politica reacționară a scriitorului, astfel încât cititorul să fie prevenit împotriva oricărei confuzii“.

Ion Alexandru Brătescu Voinești a alunecat în cele din urmă pe poziții naționaliste, rasiste.
La aceasta a contribuit și concepția sa falsă despre izolarea artei de politică.

M. Pop
„Scânteia“, 26 septembrie 1956

„HAWAY – MIDWAY ȘI LATRĂ – MUIATRĂ“

Iar poetul Constant Tonegaru, avangardist al literaturii românești, nu era, potrivit descrierii făcute de Miron Radu Paraschivescu în „Scânteia“, nimic mai mult decât un „băiețaș haotic și neisprăvit, care poartă vara, iarna ochelari negri de soare ca să pară interesant și rimează Haway cu Midway, Tahiti cu Haiti și latră cu Muiatră“.
Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu, criticii literari care i-au acordat încredere bietului Tonegaru,erau și ei înfierați în „Scânteia“: „Ce vor să susțină domnii Șerban

Cioculescu și Vladimir Streinu? Că arta e cum e și că trebuie lăsată să crească oricum, ca bălăriile, ca brusturii și cucuta, pentru ca pe urmă să vină critica și s-o înregistreze la fișier, cu număr și etichetă? Săracă și tristă accepție a ochiului criticii“.

În „epurarea“ culturală instrumentată de ziariștii „Scânteii“ intrau însă și intelectuali anonimi, profesori încă incomozi în universități: „Să ne amintim că la cursurile unor dascăli ai crimei și trădării ca Nae Ionescu, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, M. Manoilescu, Tr. Brăileanu, Petrovici, I. V. Gruia, s-au format nicadorii și decemvirii, asasinii lui Duca, Iamandi, Magearu și ai lui N. Iorga. […] Considerăm de o deosebită gravitate faptele cari indică o adevărată recrudescență agitatorică în rândurile profesorilor fasciști“, scria, la 9 mai 1947, Tudor Olaru.
Criticile din „Scânteia“ echivalau cu condamnarea. Cei vizați erau apoi dați afară, interziși, scoși din manuale și, uneori, întemnițați.

Dar Virgil Ierunca scrie că «tinerii n-au avut și nu au vreme să înțeleagă ce și cum este lumea» […] În timpul ăsta, tovarășii săi de generație și de bancă umblă cu bidineaua și cu căldarea de clei ca să împăneze zidurile cu afișe cu «Jos Maniu» și «Votați Soarele».

Miron Radu Paraschivescu

Muncitorimea lui Bacovia

„Alături de sensibilitate și talent singular, poetul s-a dovedit a fi posesorul unei conștiințe lucide, știind să desprindă din zgura întunecatului său univers, sâmburele de lumină al unei primăveri viitoare: muncitorimea“, scria, la 16 septembrie 1946, în „Scânteia“, redactorul Ion Vitner despre George Bacovia (foto).

Potrivit jurnalistului, Bacovia ar fi pictat în versuri chiar întunecata epocă a grevelor minerești de la Lupeni, din anul 1929. Este cazul clasic al oamenilor de litere însușiți de partid în spiritul luptei împotriva moștenirii burghezo-moșierești. Însă nume cu greutate ale culturii s-au predat ideologiei staliniste, susținând infamia cu reputația lor: „Patru fruntași ai culturii și artei românești, candidați ai Blocului Partidelor Democrate: Mihail Sadoveanu, George Enescu, George Călinescu și Gala Galaction“, titra „Scânteia“ despre candidații-intelectuali la alegerile din 19 noiembrie 1946.

De la o vreme, articolele domnului Tudor Arghezi încep să folosească de îndrumări, ca să zicem așa, doctrinare, foii domnului Iuliu Maniu, aflată în mare carență de ideologi și compensată de urgență prin domnii Streinu, Cioculescu, Coposu și Tonegaru.

Miron Radu Paraschivescu

Execuții politice cu miros de cerneală

Adevărata țintă a atacurilor duse în „presa roșie“ erau însă politicienii care făceau parte din opoziția muribundă. Stilistic, războiul prin cuvinte împotriva celor ce se opuneau noii orânduri politice varia între ironii mizerabiliste, demascări în piața publică și atacuri sub centură. Dinu Brătianu era ridiculizat pentru situația în care se afla la acea vreme Partidul Național Liberal, o formațiune politică despre care redactorii „Scânteia“ nu-și putea ascunde satisfacția de a o vedea „pe drojdie“.

„Organul familiei Brătianu își mustră odraslele și eventualii partizani pentru că nu se îndeasă să se înscrie pe listele electorale. Grija e pe deplin justificată, dacă se ține seama de situația tragică: unii, ca Gheorghe Brătianu, Fotino etc., nedemni, alții la răcoare, de când cu «Sumanele negre», alții, în sfârșit, în plină febră a demisiilor“, scriau cei de la „Scânteia“.

Cazul lui Ion Mihalache era tratat ceva mai amplu. Pentru că anticipau deja un „deces politic“, redactorii publicației de partid prezentau, printre altele, cererea de adeziune, depusă de Mihalache către Comandantul Marelui Stat Major al Armatei din București. Prin aceasta, Mihalache cerea să fie ajutat pentru a-și „îndeplini datoria față de țară în acest al doilea război“. Actul, prezentat în „Scânteia“ ca „o justificare a războiului hitlerist“, ar fi fost dovada nesocotorii de către liderul țărănist a datoriei față de țară. Ba, mai mult, de manipulare a „întregii populații a țării de către un partid așa-zis «democratic»“.

În alte cazuri însă, liderii opoziției erau puși la zid cu execuții mediatice josnice, ce puteau ocupa o întreagă ediție a ziarului. Cu redactarea acestora erau însărcinați, în general, cei considerați a fi vârfurile propagandistice ale organului de presă. Un astfel de exemplu este un text despre Grigore Gafencu, un alt lider al țărăniștilor și fost ministru de Externe al României, în perioada 1939-1940. Sub condeiul inconfundabil al jurnalistului Silviu Brucan, Gafencu este descris, pentru început, ca fiind „un om de paie“, pentru a sfârși în „lada de gunoi a istoriei“, sub acuzația de „vechi agent antisovietic“.

Iar „Scânteia“ îi urmărea pe adversarii politici până în ultimele lor momente de libertate. Un alt exemplu: Vineri, 31 octombrie 1947, ziarul își informa cititorii în legătură cu un singur eveniment: „Începerea procesului conducătorilor fostului P.N.Ț.“. Șase pagini – toate! – a rezervat oficiosul PCR acestui episod, și nici realizările glorioase din producție, nici bravele acțiuni ale tineretului sovietic, nici agricultura înfloritoare n-au mai fost de actualitate. „În aula Școlii Superioare de Război, în fața unui numeros public și în fața corespondenților speciali ai ziarelor și agențiilor de presă din întreaga lume“, începea să fie jucat cel mai absurd proces-spectacol al Opoziției democrate. Personajul negativ în rol principal: Iuliu Maniu.

sursa:adevarul.ro