București și Cernăuți, gazde pentru lansarea volumului al II-lea al lucrării documentare „Călătorii identitare. Românii megieși” al autorului Mihai Nicolae 
VIDEO: „NAȚIONAL și GLOBAL în societatea contemporană” – dezbatere la Muzeul Naţional al Țăranului Român 
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) lansează astăzi, 21 februarie, Sesiunea de finanțare nerambursabilă pentru anul 2024. 
Se lansează prima ediție în limba română a volumului „BASARABIA raport politico-economic”, important document istoric al Comisiei Hoover pentru România, în 1919 
Finalizare proiect Punte peste veacuri al AC Ținutul Neamțului 
Muzică și incluziune – proiect încheiat al Asociației Omis în decembrie 2023 
Proiectul Tradiții de Crăciun al Asociației Omis – 2023 
Documentarul „Vasile Tărâțeanu – Arcașul neamului românesc din nordul Bucovinei” va fi lansat și la București 
Profesorul Virgil COMAN un neobosit susținător al luptei românilor din Peninsula Balcanică va fi omagiat la București 
La Muzeul Țăranului Român se va sărbători 105 ani de la Unirea Bucovinei cu România 
Concepția lui Mihail Moruzov în privința muncii de informații și contrainformații – fără a fi fost vreodată sistematizată și expusă ca atare – era în acord cu ceea ce era modern în epocă. Într‑o serie de rapoarte, care ni s‑au păstrat cu semnătura lui olografă, Moruzov atrăgea atenția asupra necesității prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranța națională.
Pentru aceasta, statul trebuia să dispună de informații bune despre intențiile posibililor inamici și să elaboreze din timp variante de apărare. Actuală era și concepția lui în privința modului în care trebuiau tratați spionii. Iată cum ne‑o redă colonelul Gheorghe Petrescu: „O organizație de spionaj, cunoscută într‑o țară, nu mai este periculoasă atât timp cât este urmărită, mai ales în faza ei de organizare… este mai periculos să o distrugi pentru că va lua naștere alta pe care nu o vei mai cunoaște”[1].
Alte detalii interesante despre ideile lui Moruzov privind activitatea de informații le întâlnim în mărturisirile lui Ștefan Enescu:
„În toamna anului 1939, lui Mihail Moruzov i‑a venit ideea înființării unei « școli de secretari de atașați militari ».
Rațiunea înființării ei, era că Serviciul Secret, fiind o structură a armatei, iar atașații militari erau ușor de descoperit în activitatea lor, trebuia să li se atașeze câte un secretar care să facă în prealabil o școală de spionaj. Cursantul trebuia să învețe limba țării unde urma să fie trimis, tehnicile de fotografiere, camuflaj, scrieri invizibile, conducerea automobilelor etc. și noțiuni de spionaj militar.
Moruzov a trimis din fondul său la Secția a II‑a a M.St.M. suma de 100 000 lei pentru înființarea acestei școli” [2].
După cum știm, precipitarea evenimentelor din primăvara și vara anului 1940 nu a mai permis înființarea unei astfel de școli, de pe urma căreia putea avea de câștigat eficiența activității informative. Ideea a fost însă preluată și pusă în aplicare, aproape un an mai târziu, de Eugen Cristescu.
Toți cei ce ne‑au lăsat mărturii despre Moruzov sunt de acord asupra unui punct:
„Secretul puterii lui Moruzov a rezidat în compartimente cât mai mărunte și exclusive pentru fiecare”. Vintilă Ionescu, alt colaborator al său, îl întărea pe Ștefan Enescu: „Moruzov era un om foarte conspirativ. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales în privința oamenilor de care se servea…
„Educația tuturor era făcută să nu se intereseze unul de ce face celălalt, fiindcă imediat ce ar fi căutat să afle sau să întrebe ceva, era îndepărtat” [3]. Colonelul Octav Vorobchievici menționa în legătură cu discreția lui Moruzov că n‑a „putut pătrunde secretele pe care știa să le păstreze cu severitate” [4].
Nici anchetatorii lui Moruzov nu au putut afla prea multe în toamna anului 1940.
Fostul șef al Serviciului Secret a refuzat să comunice date în problema agenturii altcuiva decât lui Ion Antonescu, șeful guvernului. Cum acesta nu avrut să îl vadă, Moruzov a luat în mormânt și acest secret.
De altfel, dusese principiul compartimentării până acolo încât stânjenea buna funcționare chiar a aparatului. După cum ne spune Gheorghe Cristescu, doar cu greu a putut fi convins ca șefii secțiilor să comunice între ei în problemele de serviciu.
Moruzov stăpânea un alt secret, absolut necesar oricărui șef de serviciu secret de informații, și anume necesitatea de a dispune de propria‑i agentură, prin care să obțină informațiile cele mai sensibile și cu care să poată controla în orice moment ceea ce îi furnizează serviciul, între informatorii lui Moruzov s‑au numărat: Horia Sima („pe care îl plătea cu suma de 200.000 lei lunar” – ne spune Gheorghe Cristescu), prințesa Caragea (care lucra pentru mai multe servicii), maiorul Cristea Nicolae (rudă cu Brătienii, a ajuns în 1944‑1945 prefectul Poliției Capitalei, conducea o adevărată rețea de informatori pentru Moruzov), Eugen Titeanu (îl informa despre ce se întâmpla la Universul și despre Stelian Popescu, cu care nu era în relații prea bune), Mitiță Constantinescu și Victor Iamandi (îi ofereau date despre Dinu Brătianu și bătrânii liberali). De mare ajutor i‑a fost secretarul său general, Ghiță Marincu, care avea legături în toate partidele politice. Moruzov frecventa și pe Alexandru Vaida‑Voievod, Nicolae Iorga (a elaborat unele studii cu caracter istoric la cererea S.S.I.) și pe amiralul Ion Coandă. De asemenea, avea rezervate sume de bani pentru personajele cheie din conducerea Ministerului Apărării Naționale și din Marele Stat Major. O altă metodă era să închirieze de la ei spații pentru serviciu, plătindu‑le o chirie cu mult mai mare decât se cuvenea.
Moruzov a strâns în jurul său o echipă de oameni care l‑au sprijinit și care i‑au fost credincioși (atât cât se poate vorbi despre un asemenea sentiment într‑un serviciu de informații). Principalul colaborator i‑a fost Niky Ștefănescu. Și în acest caz, am avut surpriza să întâlnim diferențe de păreri la cei ce ne‑au lăsat mărturii despre Moruzov. Potrivit relatării lui Constantin Maimuca, Niky Ștefănescu fusese îndepărtat din Siguranță de el, pe când era la Chișinău. Maimuca îi intentase chiar și o acțiune la Parchet. Moruzov l‑a luat însă la el, la Centrul de informații Chișinău, apoi l‑a adus la București, înfruntea Secției Contrainformații.
Niky Ștefănescu era un om fără scrupule, dispus oricând să lichideze chiar și un colaborator devenit incomod. Mai târziu, potrivit aceluiași Maimuca, cât și lui Gheorghe Cristescu, l‑a propulsat în fruntea Corpului Detectivilor din cadrul Siguranței, plasându‑și astfel omul său în instituția rivală. Ștefan Enescu, secretarul personal al lui Moruzov, ne oferă o altă versiune asupra raporturilor dintre cei doi: „Ștefănescu și Moruzov păreau prieteni – impresie care nu a dăinuit mai târziu. Nu se produsese încă între ei acea diferență colosală de rang, ceea ce i‑a adus lui Ștefănescu dispreț din partea lui Moruzov, iar acestuia, din partea lui Ștefănescu, invidia” [5].
Pentru Ștefan Enescu, numirea lui Niky Ștefănescu în fruntea Corpului Detectivilor nu a fost decât prilejul de mult așteptat de Moruzov de a scăpa de un om incomod, de care s‑a ferit tot timpul. Același Ștefan Enescu însă ne spune că Moruzov se ferea foarte mult și de maiorul Ionescu Micandru, iar acesta îl ura. Dacă ultima afirmație poate fi valabilă, prima ridică serioase semne de întrebare, pentru că tocmai lui Micandru i‑a încredințat Moruzov delicata sarcină de a iniția, în februarie 1937, contacte cu serviciul german de informații (doc. nr. 3).
În cazul lui Niky Ștefănescu, opinia fostului secretar personal pare a fi contrazisă de o scrisoare din 31 august 1940, semnată de Moruzov și trimisă unui ministru (doc. nr. 38). Nu putem preciza cine era destinatarul și nici condițiile concrete în care a fost redactată. În scrisoare, Moruzov asigura că era în posesia tuturor datelor din care rezultă că acuzațiile aduse lui Niky Ștefănescu nu erau întemeiate. Moruzov ruga ca „domnul N. Ștefănescu, care a dat dovadă cu viața sa în atâtea rânduri de credință și devotament, să fie repus la postul său, mai ales că încă nu s‑a dat o decizie formală”. Dar, pentru că lumea oamenilor din serviciile de informații este una aparte, să încheiem acest paragraf cu o precizare a lui Constantin Maimuca: „îl vizam pe Nicky Ștefănescu ca un element de mare folos anchetei [declanșată după arestarea lui și a lui Moruzov, în septembrie 1940 – n.n.], mai ales că se desolidarizase de Moruzov și era dispus ca să vorbească pentru ca să‑și creeze o situație mai bună” [6].
Pentru că am vorbit de concepția modernă a lui Mihail Moruzov, să mai amintim, folosindu‑l pe Gheorghe Cristescu, și dotările pe care le aveau biroul și mașina șefului Serviciului Secret de informații. „Cabinetul lui Moruzov, din str. Saita, era prevăzut (conform dorinței lui) cu instalații tehnice speciale și anume: aparate de înregistrare fonică pe discuri și fir electromagnetic; microfoane; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poți observa o persoană, fără ca dânsa să te vadă; periscoape pentru o observare indirectă; celule fotoelectrice detectoare și altele. Unele se manipulau direct de la biroul său, altele de către un operator dintr‑o cameră alăturată… Un automobil Mercedes‑Benz, foarte puternic și de asemenea o instalație de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanți” [7]. Mașina mai dispunea și de un post radio de emisie‑recepție, care îi permitea să țină permanent legătura cu sediul. După 1936, Moruzov a înființat școli pentru pregătirea specialiștilor necesari serviciului (radio‑telegrafiști, filori, foto și cinema, dactiloscopie etc.).
Calitățile lui Moruzov de șef al Serviciului Secret de Informații și aportul instituției au fost și ele diferit apreciate. Cele mai puternice critici i‑au venit din partea reprezentanților Secției a II‑a din Marele Stat Major și au fost făcute – trebuie să subliniem – în cursul anchetei, după moartea lui Moruzov. I se reproșa faptul că informațiile culese în exteriorul țării nu au corespuns nevoilor Marelui Stat Major, că erau adesea eronate sau perimate, că priveau dotarea și pregătirea armatei sovietice din Extremul Orient dar nu și pe cele ale trupelor staționate la granița României[8]. Destul de aspru îl critica și un fost șef al Frontului de Sud din cadrul S.S.I. (compartiment care se ocupa cu culegerea datelor din zona balcanică). Iată ce nota căpitanul Mihail Stănescu: „Până la urmă m‑am convins că activitatea informativă a acestui serviciu se rezumă în a difuza informațiile primite de la unii atașați militari… și de a da ca note informative anumite știri culese din ziare străine. Totul era numai ca zilnic să plece cât mai multe informații a căror calitate însă nu avea nici o valoare. Se punea, de asemenea, preț pe orice articol străin care vorbea de regele Carol al II‑lea”[9]. Totuși, nu i se pot nega lui Mihail Moruzov o serie de merite, cum ar fi crearea din vreme a rețelei de la Târgu‑Mureș, care a funcționat nedetectată în toată perioada ocupației horthyste și care mai trimitea încă note și la începutul anilor ’50, a celor de la Chișinău și Cernăuți, care au furnizat informații în timpul ocupației sovietice în Basarabia în 1940‑1941.
Merite îi recunoștea și Ștefan Enescu, care spune că Moruzov afla cele „„discutate cu ușile închise în Sovietul Comisarilor Poporului din URSS față de noi” [10].
Și îi recunoștea merite și un ofițer american de informații, venit în 1944 în România, maiorul Robert Bishop, care spunea că dosarele S.S.I. „conțineau cea mai grozavă culegere de date despre sovietici din toată Europa, cu excepția dosarelor găsite în Germania. Prezentau o colecție continuă de date, începând cu primul război mondial”[11].
Și‑a iubit țara
O altă întrebare, care a stârnit multe controverse, s‑a pus în legătură cu loialitatea lui Mihail Moruzov față de statul român. Suspiciuni au planat asupra lui încă din perioada primului război mondial. Aflăm dintr‑o adresă, trimisă la 26 aprilie 1918 de Marele Cartier General către Ministerul de Interne, că se hotărâse o anchetă – la care urmau să participe un delegat al armatei și altul din partea Internelor – pentru a verifica o serie de acuzații la adresa lui Moruzov[12]. La 29 mai 1918, acesta solicita aprobarea de a‑și face copii după unele lucrări, pentru a se putea justifica [13].
În 1920 a fost și arestat, dar nu s‑a putut dovedi nimic. Constantin Maimuca declara mai târziu:
„Comandamentul francez a primit pe acea vreme o serie de informații care arătau că Moruzov ar fi fost spion în solda Consulatului țarist rus de la Galați și că, de asemenea, este spion bulgar. Că ar fi existat oarecari legături între el și consulul rus de la Galați reieșea și din unele rapoarte ale Brigăzii de siguranță din acel oraș către Direcția Generală a Poliției, pe care le‑am găsit mai târziu în arhive și le‑am copiat” [14].
Ulterior, pe când activa în cadrul Siguranței din Chișinău, Maimuca l‑a suspectat și el că lucra pentru ruși. S‑a speculat mult pe seama locuinței lui de la șosea, care era gard în gard cu Legația sovietică. Dar nimeni – nici măcar ancheta declanșată după arestarea lui Moruzov – nu a putut produce vreo dovadă în acest sens.
Locotenent‑colonelul Ion Dumitrescu, un vechi lucrător al SSI, a ținut să facă, în ziua de 8 martie 1941, următoarea declarație în fața judecătorului de instrucție; – Alexandru M. Ionescu – care instrumenta „cazul” Moruzov:
„Convingerea mea este că Mihail Moruzov era un bun patriot. Născut, ca și părintele său, preotul Moruzov, pe pământul țării, la Tulcea, iubea Dobrogea cu o dragoste sinceră și fierbinte. Iubea țara cu aceeași căldură. Iubea acest neam în mijlocul căruia se pomenise și pentru care de atâtea ori în trecutul său zbuciumat de informator și chiar agent trimis în alte țări străine, a fost în pericol de a fi omorât. Nu cred și nici indicii nu am avut, cât timp l‑am cunoscut și am colaborat cu alte servicii de informații străine. Este just, că a colaborat cu alte servicii de informații străine, dar întotdeauna, o afirm pe baza faptului că această colaborare s‑a făcut cu știința și concursul oamenilor din acest serviciu, ofițeri și civili, români necontestați. Nici un material nu se putea confecționa personal de Moruzov, fără știința vreunei persoane din cele mai sus amintite, calificate în materia în care se colabora. Din contră, Moruzov a avut previziuni precise asupra pericolelor care constituie o amenințare permanentă a neamului nostru (pericolul slavo‑comunist) și a avut soluții pe care, mult mai târziu, le‑a adoptat însăși Conducerea statului (apropierea de Germania – n.a.)” [15].
Condițiile în care a murit Mihail Moruzov sunt cunoscute. Și Horia Sima și Ion Antonescu îl urau de moarte. Horia Sima, pentru că îi strânsese un dosar compromițător. Ambii aveau interesul să se debaraseze de Moruzov. S‑a vorbit mult și despre intervenția personală a lui Canaris pentru a‑i salva viața. Ne punem întrebarea în ce măsură dorea sincer acest lucru șeful Abwehr‑ului, în condițiile în care germanii putuseră căpăta proba jocului dublu făcut de Moruzov în relațiile cu ei după capturarea, în mai 1940, a arhivei Serviciului de informații francez. Iată deci că personajul Mihail Moruzov rămâne în continuare o figură foarte enigmatică, pe care noi cercetări, mai ales în arhivele engleze, franceze, germane și ruse, ar putea să ne ajute s‑o înțelegem și s‑o descifrăm mai bine.
Autor: Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă
Publicat de romaniabreakingnews.ro
(material republicat de pe platforma rbnpress.info / 22 Ian 2013)
