Cireșe pentru Mareșal – Un monument între coperți de carte

Mai toate modestele mele cronici culturale, volens nólens, sunt intermediate de un nume respectabil care, prin frecvența prezenței sale în demersurile publicistice pe care le semnez, e posibil să capete o oarecare „uzură”. Distinsul purtător al respectivului nume mi-a și sugerat asta, cu o subtilitate, iată, insuficient absorbită de către receptor. Neobositul intelectual chișinăuian dr. Vasile Șoimaru (căci la acest nume mă refer), trup și suflet dedicat Neamului ce are de înfruntat simbolistica nefastă a râului Prut, ori de câte ori are o oportunitate îmbogățește cu noi cărți scrise la Chișinău „ctitoria” sa de la Miroslovești: Biblioteca basarabeană (deocamdată în stadiul de „Secțiune de carte basarabeană”, în extensie, încorporată Bibliotecii Comunale). În ziua de 3 iunie (a. c.), dr. V. Șoimaru se întorcea de la Bacău, de la comemorarea patriotului basarabean Andrei Vartic, eveniment accentuat și de lansarea postumă a unei noi cărți a comemoratului („Ospețele nemuririi”, ed. a II-a), apărută la Editura bacăuană „Vicovia”. Prietenul nostru era însoțit de distinșii scriitori Vlad Pohilă (un alt ilustru prieten al comunității mirosloveștene) și Ion Iachim, care, împreună, în contextul evenimentului amintit, participaseră la Bacău, ca autori sau coordonatori de eveniment, la lansări de cărți scrise la Chișinău. Întâlnirea nostră conjuncturală avea să-mi adauge la beneficiile spirituale încă două valori: un CD cu vocea Artistei Poporului Ninela Caranfil și romanul „Cireșe pentru Mareșal” (Ed. Vicovia/Babel), înmânat, cu autograf, chiar de către autor. Auzisem de cartea domnului Iachim, al cărei titlu (cu o rezonanță poetică ce m-a acaparat) nu-mi spunea însă nimic mai mult decât poate transmite construcția parafrazică prin care se legitima cartea nedeschisă încă de cititor.

Autorul romanului, un domn respectabil prin ceea ce exprima exteriorul persoanei, puțin cunoscută mie, distant prin zgârcenia verbală – în contrast cu jovialul redactor-șef al „BiblioPolis”-ului, care-mi explicita volubil darul celebrei actrițe de la Naționalul din Chișinău al cărei onorant, și onorat, curier era – mi-a indus o oarece nesiguranță. Desigur, dascălul de școală sătească pe care îl întruchipam și-a reactivat spontan compexul ruralului. Și asta m-a împins iar spre o gafă pe care o voi insera în context, ca un mod de autopenitență ce-mi stimulează corijarea. Nerăbdător să pătrund natura poetică și dramatismul care răzbăteau misterios din titlul cărții dlui Iachim, n-a durat mult ca să încep a răsplăti, cu moneda convertibilă aflată la cititor (lectura), produsul cultural al creatorului de Carte. Evident, așa-zisa răsplată e întotdeauna, în raportul cititor-autor, o „plată” simbolică, neacoperitoare. De aceea eu (cititorul), din când în când, îndrăznesc să adaug ceva în plus ofertei mele: un modest omagiu de cititor, anume o impresie de lectură „la cald”. De data aceasta însă, trebuie să recunosc, mi-a luat timp îndrăzneala de a-mi alcătui impresiile de lectură, dat fiind ineditul romanului citit, nefamiliar mie, cititorului, în această nuanță originală. După un timp de ezitare, am îndrăznit totuși, cu o accentuată încărcătură de timiditate, sperând într-o eventuală disponibilitate de a mi se tolera supralicitarea propriei solvabilități.

Un ambient umanizat

Așadar, „Cireșe pentru Mareșal” e un roman istoric, după cum îl clasifică chiar autorul, cu o structură de paisprezece capitole numerotate ca atare, dar scris, oarecum, în alt canon decât romanul comun cunoscut mie. Aș îndrăzni să cred, fără a avea îndrituirea, că am lecturat o carte care ține cumva – în formă, nu în fond -, de curentele literare noi, căci încă nu citisem un roman în care autorul, în derularea subiectului, să se adreseze direct – mie, cititorului -, să mi se justifice, să-mi atragă atenția asupra a ceea ce urmează etc. Original, de asemeni, mi s-a părut întrepătrunderea atât de îndrăzneață a fantasticului cu realul; spre exemplu, în capitolul al VI-lea, în scopul unei sugestive atenționări asupra coexistenței culpei cu buna intenție, chiar cu dragostea, la om, „de când e lumea”. Ariciul, Calul lui darius I (ortografia aparține autorului), Darius I, starețul bulgar Andronic și generalul Ion Antonescu, într-un ambient umanizat, își fac confesiuni, dezvăluindu-și reciproc biografiile. Personajul central al romanului este, în corelație cu titlul cărții, Mareșalul Ion Antonescu, atât de controversata personalitate al carei portret cuprinde, în alte opinii, cea ma largă paletă cromatică: de la culoarea prin care poate fi creionat criminalul de război, până la cea care poate pune în lumină eroul național. Basarabeanul osârditor al aceastei cărți nu va folosi însă decât culori din cea de-a doua paletă, dar le va avea pe șevalet și pe celelalte, anume pentru a ne arăta că ele există în context. Și, mai ales, ca sa sublinieze de ce el, totuși, nu le întrebuințează.

Personajul-copil din Codreanca Basarabiei

Acțiunea romanului urmează, fragmentar, cursul temporal și teritorial al celui de-Al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Est, în stepa calmucă. Eroii secundari ai acțiunii sunt personaje reale sau fictive. Ioan Brad și Evdochim Vărzărescu se detașează de celelalte personaje prin rolul activ în economia acțiunii. În ce-l privește pe Alistar Vărzărescu, copilul basarabean care apare numai în prezența eroului principal, acesta atinge fantasticul prin modul intrărilor sale în scenă, prin contradicția temporală în raport cu timpul fizic al Mareșalului, („băiatul din viitor”, căruia Mareșalul îi lasă, în ultimă instanță, un îndemn testamentar: …„Și nu mă uita…”. Personajul-copil din Codreanca Basarabiei, prin inocența caracteristică vârstei, dar și prin istețimea școlarului sârguincios, îi oferă Mareșalului momente necesare de evadare din sinele cel apăsat de grijile războiului, prilej pentru cititor de a pătrunde mai adânc omul împlătoșat în uniforma lui de general de cavalerie. La locul execuției Mareșalului, copilul Alistar, apărut prin aportul fantasticului, îi aduce condamnatului cireșe, ca un mod de împlinire a ultimei dorinte a celui osândit la moarte. Cireșele poartă semnificația anotimpului care a marcat etapele fundamentale ale vieții Mareșalului.

Restabilirea demnității patriei

Acțiunea cărtii e relativ statică, dar asta cu scopul de a favoriza ceea ce reprezintă mijloacele de forță ale romanului: evocarea, istorisirea, argumentarea, descrierea, portretizarea. În esență, cititorul participă, aș spune, la o analiză de caz, metodă intermediată de mijloacele literare – fie cele clasice, fie altele originale, novatoare. Tehnica literatului e însă, în roman, într-o impresionantă convergență cu instrumentele de lucru ale istoricului. Nu atât încât să se confunde, specifică chiar autorul în „În loc de Epilog”. Literatura, aici, nu e însăși istorie, ci o entitate creatoare care se întrepătrunde cu fapte și personaje istorice. Firul actiunii este derulat din ghem cu ajutorul celor doua personaje foarte angajate în desfășurarea evenimentelor pe front, Ioan Blaj și plutonierul Evdochim Vărzărescu. Acești doi bravi ostași (unul va sfârși eroic, iar celălalt va cădea prizonier), cărămizi solide la temelia Armatei Neamului, sunt nevoiți să lâncezească, într-o vreme de liniște – liniștea cea dinaintea furtunii -, într-o „groapă de lup”, de fapt un adăpost strategic atât împotriva ostașului sovietic, cât și a inamicului Ger din stepa rusească, timp în care autorul le dă de lucru în interesul construcției sale literare. În camuflatele lor escapade după vreascuri, pentru a îmblânzi mușcăturile gerului rusesc, cei doi ostași descoperă corpul împușcat al ofițerului Vasile Fluture, fost preot, înrolat voluntar pentru a-și „aduce obolul la restabilirea demnității patriei” sale (cum el însuși motivează în propriul jurnal, aflat asupra cadavrului). Preotul convertit în ofițer își puse singur capăt zilelor, lăsând, drept testament, un jurnal al său de front, un document personal intitulat „Noua Apocalipsă”. Cei doi, ca să-și omoare plictiseala – paradoxal, un inamic neașteptat în război –
citesc alternativ, zile la rand, implicând astfel în lectură și cititorul, jurnalul ofițerului.

Dumnezeu, Patria, Oștirea

Nu mă îndoiesc, Vasile Fluture, autorul jurnalului, intermediază crezul ideatic al romancierului. Altfel spus, locotenentul este un alter ego al scriitorului, căci în intervențiile sale directe romancierul își subtilizează sau chiar afirmă clar poziția convergentă cu a personajelor sale: „În ce mă privește, consider că sunt trei adevăruri supreme: Dumnezeu, Patria, Oștirea. Această trinitate n-am născocit-o eu ca să epatez. Ea a existat dintotdeauna în subconștientul meu, mai bine zis, de la nașterea mea.” Între timp, în hruba de camuflaj se adăpostește și un ofițer italian, un rătăcit al stepei, vrednic însă de prețuirea cuvenită ostașului, căci purta la piept distincția care îi confirma bravura. Acestuia autorul îi atașează însușiri tipice spiței și spațiului cultural prin care se identifică, atribute ce intră în coliziune cu matricea de viață a celor doi ostași români. Conflictul acesta camaraderesc, rezultat din ciocnirea civilizațiilor, are rolul de a destrăma monotonia din incomodul adăpost, până ce italianul cade răpus de inamic, la iminenta fatalitate contribuind și accesul de panică din vâltoarea luptei.

Scylla și Carybda

Pe tot parcursul cărții, autorul punctează constant apariția Mareșalului, în cele mai diverse ipostaze, cele mai multe în raport firesc cu diferiți decidenți, cobeligeranți ai razboiului sau chiar inamici. Prestația sa, ajustată de arta literară acolo unde lipsesc citatele, e în spiritul documentelor care confirmă rolul său capital în ceea ce înseamnă participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial. Portretul eroului romanului este construit și cu ajutorul unor mărturii cu tușe pregnante despre el ale ofițerilor, ori ale persoanelor civile care au avut contacte cu șeful statului român, cu strategul militar, cu părintele ostașului român. Acești martori ai vremii sunt introduși prin cele mai diverse procedee, aspect care întărește autenticitatea operei. Din toate acestea rezultă un portret tragic al unui Odiseu român fără noroc. Cum pe meleagul său nu crește smochinul, Ulise al nostru n-a avut tutorele de care să se prindă, spre a se salva de câinii celor doi monștri, Scylla și Carybda, cu numele convertit în Germania hitleristă și Rusia stanilistă. Autorul romanului, deși atribuie spațiu dominant Mareșalului Antonescu, găsește loc pentru a face din cartea sa un univers enciclopedic, căci acestui traseu cu urmele pașilor Mareșalului îi atașează o rețea de căi secundare care, plecând de la context, duc spre o diversitate de întâmplări și personaje din arhiva experiențelor umane, din antichitate și până în prezent. Curiozități ce țin de domeniile cunoașterii științifice, ori pilde de viață (unele consacrate, altele scoase din uitare) ne induc, categoric, erudiția prozatorului Ion Iachim, acesta excelând pe tărâmul Istoriei.

Controverse controversate

Iată, acum e momentul să mă explic în legătură cu gafa invocată mai sus, săvârșită în frântura de conversație cu scriitorul, în momentul când mi-a înmânat cartea. Primind o carte cu un titlu legat de o personalitate atât de controversată în Romania – și nu numai -, restricționată, chiar cu efecte penale, de la opiniile pozitive asupra sa, am avut impulsul să-l întreb pe scriitor dacă e și istoric. Desigur, nu se cădea s-o fac, ceea ce am realizat și din starea de disconfort a celui care mi-a replicat într-o propozitie pe care am s-o substitui aici cu răspunsul concis, găsit chiar în roman, ca și cum prozatorul a intuit că i se va pune o asemenea întrebare. Așadar iată ce spune Ion Iachim, legat de scriitorul-istoric despre care intempestivul cititor s-a interesat: „Într-un roman istoric, doua lucruri, cel puțin, sunt foarte importante: fantezia autorului și substratul istoric”. Si, spre edificare, îl folosește ca exemplu pe Lev Tolstoi, autorul romanului „Război și pace”. În context, autorul mai adaugă: „Noi, când am scris romanul despre Mareșal am consultat mai multe cărți. Consultarea/lectura s-a deosebit de compulsarea firească pentru un savant-istoric. Oricum, fără aceste volume istorice, romanul nostru ar fi fost imposibil.” Și urmează o enumerare de 13 titluri, unele în mai multe volume, ale câtorva cărți cu autori români și străini (lista nefiind completă), „care ne-au ajutat să înțelegem mai profund atât caracterul epocii cât și pe cel al Mareșalului”, specifică autorul. Și, în sfârșit – desigur, sfârșitul unui comentariu mult prea sumar și modest în intenția de a crea, pe lângă modul îndrăzneț al cititorului comun de a-i mulțumi autorului, și o imagine potențialului cititor, legată de excepționala carte cu titlul „Cireșe pentru Mareșal” -, aș mai adăuga un amănunt legat de starea de spirit care l-a călăuzit pe autor în alcătuirea cărții sale. La primirea romanului, în menționata mea atitudine de circumspecție legată de controversata personalitate devenită erou de roman, i-am amintit romancierului Ion Iachim de la fel de controversata – Ordonanță, devenită Lege – legată de tabu-ul Ion Antonescu, evident, pe teritoriul României. Reacția la observația mea a fost una succintă și categorică din partea celui care i-a dedicat Mareșalului un Monument între coperți de carte. Ion Iachim a invocat, fără tăgadă, onoarea de a suporta, ipotetic, consecințele acuzațiilor incluse în actul legislativ invocat.

Omagiul scriitorului basarabean adus celui care s-a ridicat, în fruntea Statului Român și a Armatei Române, spre a readuce la Vatra Neamului ținuturile românești

Închei prin a mai adăuga că romanul „Cireșe pentru Mareșal” nu e doar a nu știu câta carte a prolificului scriitor Ion Iachim de la Chișinău, ci, în mod excepțional, este omagiul scriitorului basarabean adus celui care s-a ridicat, în fruntea Statului Român și a Armatei Române, spre a readuce la Vatra Neamului ținuturile românești smulse de către imperiul sovietic (și cedate umilitor de țara-mamă). Între aceste ținuturi strămoșești se află și Basarabia, cu baștina neamului său familial. Cartea a fost concepută și ca un obol personal adus memoriei legate de începutul calvarului Basarabiei, la împlinirea a 200 de ani de la raptul din 1812. Iată, efortul și harul scriitorului, intermediază și cititorului, omul Prezentului, necesara redeșteptare a memoriei, pentru a putea avea în timpul Trecut reperul fundamental spre timpul Viitor. De la cititor, omagiu, domnule Ion Iachim!