ROMÂNIA BREAKING NEWS

"Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci!" Incursiune tulburătoare printre amintirile din Romania Mare (1)

NOUA SULIȚĂ –  HOTIN

Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeste pentru că s-a petrecut.”

Gabriel Jose Garcia Marquez

 

    Trecutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce s-a petrecut aparține morții, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asupra viitorului nostru.

   Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599- 1601, România Mare.

   Nicolae Iorga ne vorbește în Istoria românilor prin călători, despre multe scrieri ale străinilor despre locuitorii țării noastre și m-am oprit la însemnările consulului Marii Britaniei, scrise în 1833, cuprinse într-o voluminoasă descriere, intitulată Pământul Principatelor Române: „… Astfel românii au ajuns a fi o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate. Dinspre partea dacilor sunt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șa, sunt dibaci în a călări și fabrica orice, învățând orice artă nouă numai dintr-o singură vedere la altul, în iuțeala cu care-și găsesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatice, în hotărârea de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunericul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adânci și întunecoase. Dinspre partea romanilor, au priceperea la cânt și la dans, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mânuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăuga numele și graiul”.

   Tot Nicolae Iorga mai amintește însemnările unui consul prusian, prin anul 1848, cu privire la poporului nostru: „Sânt o rasă frumoasă, deosebită prin moravurile-i simple, curățenie și cinste”, cu excepția clasei de sus, asupra căreia s-a întins influența corupătoare a Fanarului”.

   Cât privește Noua Suliță, localitatea este semnalată în descrierea Basarabiei, într-o publicație germană din 1876. Autorul acelor însemnări vorbește despre frumusețea peisajelor, a dumbrăvilor pline de privighetori. Nu lipsesc și anumite remarci de înapoiere, numindu-le „condiții primitive de trai: dorm pe pământ și transmit acest obicei și coloniștilor germani, care se întind lângă pat, unul cu capul pe genunchii celuilalt”. Pe mine m-a amuzat această descriere, chiar mi-am imaginat un tablou pictat… Așa o fi fost în acei ani, în anumite locuri! Dar faptul că nemții imitau gestul, mă face să cred că era ceva ce descoperiseră atunci, acolo, ceva odihnitor, poate un gust al libertății, poate plăcerea de a simți răcoarea și mirosul pământului…

   La vremea când m-am născut, județul Hotin făcea parte din Regatul României și capitala era orașul cu același nume. Județul se afla în nord-estul României Mari și la vest se învecina cu județul Cernăuți. Despre orașul Cernăuți, înconjurat de numeroase edificii religioase, ctitorite de-a lungul secolelor de domnitori și boieri moldoveni, am aflat multe din povestirile bunicilor. Astăzi, când scriu, zeci de kilometri și zeci de ani despart România de orașul pierdut în uitare… Doar clopotele mănăstirilor sucevene încearcă să mai trimită sunetul lor disperat spre Cernăuți. Distanța dintre Suceava și Cernăuți, am aflat din date, este de 82 km și poate fi parcursă în aproximativ o oră și unsprezece minute. Distanța dintre Cernăuți și Putna este de 71 de km și poate fi parcursă într-o oră și nouă minute.

    Când am vizitat Mănăstirea Putna (1970), prima mănăstire zidită de Domnitorul Ștefan cel Mare, mi-au dat lacrimile. Am îngenuncheat în iarba verde. O întreagă pagină de istorie mi s-a ivit în fața ochilor, un sentiment dureros m-a năpădit și am scris poemul: Cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina țărânei și-al strămoșilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent/ în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare, pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune / și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta?

   „Moldova de sus, ne spune Dimitrie Cantemir în « Descrierea Moldovei », cuprinde șapte ținuturi : Hotinului, Dorohoiului, Hârlăului, Cernăuților, Sucevei, Neamțului și Bacăului. Partea din sud a Moldovei a fost o bună vreme sub stăpânirea turcilor, deși erau foarte mulți moldoveni care-și păstrau religia creștină. Era formată din patru părți : Buceag, Akerman, Chilia și Ismail”. Cantemir ne precizează că Buceag în limba tătarilor înseamnă « colț », deoarece aici pământul între Dunăre și Nistru, spre Marea Neagră, face un colț ascuțit; că acest nume vine de la o denumire mai veche « bessi » și de aici ar veni denumirea de Basarabia.

     Despre acele șapte ținuturi ale Țării de sus vorbește și Sadoveanu în scrierile sale, adăugând cele cincisprezece ținuturi ale Țării de jos. De fapt în acest spațiu exista o „ salbă de cetăți” care au străjuit statul românesc de la est de Carpați. 

   Cernăuți-ul își trăiește viața pe malurile Prutului, râul traversând liniștit orașul, deși, în antichitate râul era cunoscut sub numele Pyretus, iar sciții îl numeau Porata, adică apă furtunoasă. Izvorăște din Carpații Păduroși din Ucraina, în drumul său lung curge spre est, mai apoi pe direcția sud-est și se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de orașul Galați. Formează astăzi granița între România și Republica Moldova. Orașului Cernăuți i se spunea „mica Vienă” întrucât avea clădiri cu aspect imperial, unele construite și altele refăcute pe vremea dominației habsburgice. Era un oraș românesc existent de pe vremea lui Alexandru cel Bun, devenit cosmopolit, în care trăiau în perfectă înțelegere: ucraineni, polonezi, români, germani, evrei, unguri. Dar limba pe care o vorbeau era cea românească, chiar dacă graiul suna puțin altfel. Și era al treilea oraș al României interbelice, ca populație, după București și Chișinău.

   La distanța de 48 km nord-est de orașul Cernăuți – fosta capitală a dulcii Bucovine a lui Eminescu – se află orașul Hotin, oraș atestat pentru prima dată în anul 1001, localizat pe malul drept al Nistrului. În orașul Hotin, pe o colină naturală aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri se află Cetatea Hotin. „Colț de țară ștefaniană”, cum frumos a glăsuit un poet de pe acele meleaguri.

   În Istoria Românilor prin călători, Nicolae Iorga scrie cum un evreu bătrân, născut în Hotin, prin anii 1830, povestea despre vizitiii de poștă care duceau drumeții pe drumul Bucovinei, amintindu-și de cirezi, herghelii, treieratul grânelor etc. Apoi pomenește de Noua Suliță, ca fiind „granița a trei împărății”. Acolo locuiau ucraineni, români, ruși, evrei și polonezi.

    În acea Românie Mare, cu Basarabia și partea de Nord a Bucovinei, lipite de „Patria Mumă”, se afla orășelul Sulița, numit și Noua Suliță după pârâul care curge prin el. Sulița era parte din județul Hotin, unul dintre județele Moldovei dintre Prut și Nistru (Basarabia) și era ultimul județ spre Nord al acesteia. Era, pe vremuri, ținutul din marginea Poloniei și cuprindea cetatea Hotinului, menită să apere Moldova dinspre acea parte. Numele de „Bucovina”  provenind din cuvântul slav pentru fag („buk”), putem înțelege că vorbim de o „Țară a fagilor”. Județul și-a luat numele de la cetatea care-și răsfrânge, în fața Cameniței – bastion al Poloniei de altădată – chipul în apele Nistrului.

Cetatea Hotinului

   Ctitorită de daci, refăcută de Dragoș, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, azi este uitată, lăsată pe pământ străin. Istoria cetății pare confuză: Costache Negruzzi ne-a lăsat o nuvelă romanțată în care vorbește de sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanu în această cetate; Miron Costin spune că cetatea ar fi fost construită de daci și dacă avem în vedere că dacii au locuit în Podolia și au avut acolo fortificații între care – Petridava (Kameneț-Podolisk-ul de astăzi) aflată la 17 km de Hotin considerată a fi fost „sora de peste Nistru”- afirmația ar putea fi adevărată. Săpăturile arheologice efectuate în zonă au dezvăluit, în apropiere, zidurile a două alte cetăți mai vechi – una datând din secolele IX-X și alta – din secolele VII-VIII, după unii chiar secolul V, ceea ce ar fi un argument în plus pentru originea dacică a fortificației. Iorga scria despre Cetatea Hotinului în cartea sa Neamul românesc în Basarabia: „Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatră bine potrivită și amestecată cu linii de cărămidă pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colțuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În centru se făcură încăperi de rugăciune și locuință, și printre năruiturile de acum, printre multele schimbări care au pierdut astăzi mai orice înfățișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușă de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreț, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede chiar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăznețe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate vechile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s-a rupt, și ar trebui să te cațeri prin bolovanii risipiți ca s-o vezi mai bine.” Unele informații istorice ne spun că Cetatea a fost înălțată de moldovenii lui Alexandru cel Bun, către 1400.  În secolul XVII, Abdi Pașa  trecând prin Hotin cu oastea sa spre a instala ca rege în Polonia pe Stanislaw Leszczynski, prietenul lui Carol XII și viitorul socru al regelui Ludovic XV al Franței, ar fi pus mâna pe frumoasa cetate a Moldovei. Cu ajutorul chiar al lui Nicolae Mavrocordat care domnea atunci în Moldova, el a făcut reparații și adaosuri „într-un mizerabil stil turcesc”- ni se spune – și a dat-o în primire, împreună cu ținutul înconjurător pe care îl smulsese Moldovei, unui pașă, pentru apărarea Semilunii, în acest punct amenințat de expansiunea Rusiei.

   Așa s-a scris istoria Hotin-ului, a cărui existență a fost tulburată de incursiuni austriece, rusești, turcești. În lucrarea sa Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină, în perioada 1714-1716, Dimitrie Cantemir descria astfel Cetatea Hotin: „Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, față în față cu Camenița. Se numără printre cele mai mari cetăți ale Moldovei. Înainte vreme era întărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanțuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuțite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, i-au dărâmat zidurile cele vechi dintr-o parte, iar în cealaltă parte au împrejmuit-o cu lucrări de întărire noi și au lărgit-o mai mult de jumătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetățile Moldovei. Pe când se afla încă în stăpânirea voievodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă turcesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetățile Moldovei nu va putea fi așezată oaste turcească.”

   Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății. Am găsit de curând, într-o revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniță: „Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleșește. Eleganța exterioară și eclectismul istoric se regăsesc și în interior, unde se amestecă straturi arhitectonice din diverse epoci și culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, puține construcții ar putea fi mai grăitoare și pline de simboluri precum aceasta – de la ornamentele zidurilor și meterezelor, pictura din paraclis datând din vremea lui Petru Rareș, și până la detaliile porților, ușilor, ferestrelor, formelor în lemn, fiecare păstrând câte ceva de la temporarul cârmuitor. Însă cel mai mare mister al fortăreței este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar părea să sugereze că cetatea înstrăinată plânge. O legendă spune că aceasta provine din lacrimile ostașilor moldoveni ce au luptat împotriva otomanilor și care au fost măcelăriți în interiorul fortăreței. O alta, asemănătoare cu legenda Meșterului Manole, vorbește despre plânsul unei moldovence zidite de vie, de turci, în peretele cetății. Hotinul este o filă de aur smulsă dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care străinii încearcă să pună un sigiliu fals. Chiar dacă vorba românească a devenit o raritate, într-un oraș care și-a pierdut buletinul de identitate, e destul să urci pe crenelurile cetății, să vezi Nistrul măreț, să privești la pietrele care mai păstrează sângele și voința de libertate a părcălabilor moldoveni, pentru ca să simți că, oricât ar fi oamenii sub „vremi”, vine o zi care aduce lumină, adevăr și dreptate, acolo unde a dispărut și ultima speranță. Altfel, de ce, de fiecare dată când văd cetatea, cu al său zid arcuit și ornamente din cărămidă roșie, mă încearcă un sentiment de intimitate, de acasă? Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci.” 

   Din Polonia venise cândva bunica tatălui meu cu cele patru fiice, în Hotinul românesc, după dispariția soțului ei cu titlul nobiliar de Pan, obținut pentru merite eroice. Una dintre fiicele ei cu numele de Antoaneta, s-a căsătorit cu bunicul meu, românul cu numele de Teodor care locuia în Noua Suliță, ai cărui părinți purtau frumoase nume de Maria și Ilie. De acolo, din Sulița și din Cernăuți s-au refugiat rudele tatălui meu, în anul 1943, venind toți în locuința noastră din Oltenia.

   Prima mențiune documentară a orașului Noua Suliță datează din anul 1456, timp în care făcea parte din Ținutul Hotinului – regiunea istorică Basarabia, Principatul Moldovei. În 1812, la București, s-a semnat tratatul de pace între Imperiul Rus și cel Otoman, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru și l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei Buceagului luate de la Turci, transformând-o într-o gubernie cu zece ținuturi. După unirea Basarabiei cu România în 1918, Noua Sulița a făcut parte din Țara noastră – România. În 1940 Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost ocupate de sovietici, în 1941 eliberate până în 1944, când au fost integrate separat în RSS și Ucraina.

   Din povestirile bunicului am aflat că pe dealuri creșteau fagii și stejarii frumos dezvoltați. În cea mai mare parte a ținutului pâlcurile de stejari de pe înălțimi erau despărțite de porțiuni cu ierburi înalte și flori; stepa propriu-zisă se strecura numai în lungul văii Prutului, pe o fâșie subțire. La începutul secolului XX-lea, în 1905, a fost construită gara de cale ferată din localitatea Sulița, pe acolo se exportau piei bovine în Austria. Gara este cunoscută și prin faptul că în anul 1915 și-a început faimoasa călătorie în Rusia celebrul scriitor și jurnalist american John Reed. Bunicul fusese numit șef de gară, i s-a dat o locuință în pavilionul gării, pe strada care luase numele de „strada Gării”. Era unul dintre fiii primarului comunei Marșenița, comună apropiată de Noua Suliță și a moașei comunale despre care se spunea că adusese pe lume mulți copii și vindecase multe femei suferinde. Pe atunci femeile nășteau acasă și membrii familiei așteptau cu emoție și vărsau lacrimi de bucurie la ivirea unui copil pe lume.

  Am găsit fotografii cu gara din Noua Suliță. Am privit și din cele aflate de la bunici, se pare că acolo, la etajul clădirii ar fi fost locuința dintâi a bunicilor mei, dacă nu cumva clădirea a fost refăcută între timp.

  Mai apoi și-au construit o casă tot pe strada Gării, acolo unde bunica începuse să dea naștere copiilor, celor doi fii și două fiice. Că așa era pe atunci, când se pornea o femeie să facă copii, dacă aceștia erau reușiți, făcea alții în serie și de multe ori se creșteau unii pe alții. Și se opreau când luau în calcul venitul și întreținerea lor. Acest venit era de cele mai multe ori confortabil pentru o familie. Exista și un liceu comercial în localitate, la care a fost dat fiul cel mare, tatăl meu. După terminarea liceului, sora cea mare se pregătea pentru facultatea de medicină, dar evenimentele istorice au determinat-o să renunțe; tata fusese admis la Facultatea de Electro-mecanică din Paris și deoarece părinții nu puteau să-i asigure acolo întreținerea, a renunțat și a urmat cursurile Academiei comerciale, sora cea mică trebuia să rămână lângă părinți, iar fratele cel mic a fost dat la un gimnaziu industrial. Până la pensie tata a ocupat funcțiile de contabil, șef al depozitelor CAM și economist.  S-a căsătorit în 1933 cu o ființă născută tot în Noua Suliță, de origine poloneză după mamă și ucraineană după tată. Doi ani mai târziu au dat naștere unei fetițe… aceea eram eu. Cordonul ombilical fizic a fost tăiat, dar cel metafizic a rămas. Am rămas legată de cei preexistenți vieții mele, vii sau morți. Cei cunoscuți și dispăruți se reîntorc deseori în visele mele…

   Îmi povestea tata că pe acele meleaguri a învățat pescuitul, fiindcă Prutul avea multe specii de pești, precum: crapul, carasul argintiu, roșioara, șalăul, bibanul. În gospodăria lor aveau un câine lup care se numea Lord (așa aveam să-mi botez și eu primul câine primit în dar). Obișnuia să-l ia cu el la Prut, atunci când nu se ducea pentru pescuit, ci pentru plăcerea lui de a înota. Îl lăsa pe mal și se aventura în înot. Câinele uneori îl însoțea, alteori rămânea la mal și îl urmărea. Într-una din zile, înotând ceva mai departe, a intrat într-un vârtej și pe când se lupta cu furia sălbatică a apei și nu putea nici să strige – tot nu l-ar fi auzit nimeni – s-a trezit înșfăcat de câinele său care l-a dus până la mal. Și acum, la bătrânețe când îmi repovestea, se minuna de inteligența și afecțiunea câinelui, dar, spunea tata, „un înger trebuie să fi fost prin preajmă”.

   Clima în acea parte a țării, îmi povesteau părinții, este mai aspră decât în sudul țării, strugurii, de exemplu, nu ajungeau la coacere. Iernile erau aspre, geroase, viscolite uneori și cu un strat de zăpadă gros și stabil pentru o perioadă îndelungată. Totul în jur se acoperea cu o pătura albă, imaculată și pufoasă, de zăpadă. Peisajul de iarnă, părea desprins dintr-un basm. Doar săniile  cu zurgălăi, mânate de cai robuști, bine hrăniți, conduse de birjari cu căciuli mari pe cap, circulau pe străzile neasfaltate ale Nouă Suliței, cu multe denivelări, așa încât la o viteză mai mare a săniilor, simțeai că poți zbura din sanie.

   Într-o zi de iarnă nespus de geroasă, când mama era în durerile facerii, tata plecase de dimineață în zona gării, unde se sărbătorea ziua Unirii. În acel an, 1935, a fost cu adevărat o iarnă grea, dar frumoasă. Se simțea mirosul de ger proaspăt și scârțâitul omătului sub picioare. Nu mai ningea, fulgii se jucaseră în zilele dinainte, într-un zbor zglobiu. Copacii erau dantelați, parcă pregătiți și ei de festivitate în acea dimineață geroasă de iarnă. Era un peisaj de vis. Cristalele care sclipeau îți fermecau privirea când priveai jos, înspre pământ, căci fuseseră nopți lungi și ninsese mult până în acea zi. Totul  amorțise sub imensul ocean de ninsoare. Și-n adunarea tăcută, în așteptarea începerii festivității, s-a auzit glasul servitoarei: „Domnul șef, vă naște doamna!” „De parcă m-ar fi născut pe mine”, râdea tata de fata care nu știa prea bine românește. Bunica care asistase la naștere, îmi spusese că m-am învinețit, s-au speriat, au chemat preotul și m-au botezat în pripă… Era ziua sfântului mucenic Vavila în calendarul de atunci și bunica le-a spus să-mi dea numele mucenicului din ziua aceea, să fie cu noroc… și nașa se numea Maria și preotul a spus: „Se botează în numele Domnului – Vavila-Maria”. În certificatul ne naștere a fost trecut doar primul nume.

   Într-o zi de sărbătoare națională m-am născut și această sărbătoare a Unirii, la acea vreme reprezenta ceva sacru, pentru întreaga noastră țară. Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost  un eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însemnat, parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu, „cheia de boltă“ pe care s-a construit România modernă.

   Nu-mi amintesc mai nimic din perioada trăită în acest loc, fiindcă l-am părăsit curând și așa sunt copiii, încep să înregistreze imagini și memoria începe să se dezvolte mai târziu.

   Aș fi dorit să descriu casa în care m-am născut, dar despre ea nu am auzit vorbindu-se. Știu doar, din spusele părinților, că bunicul le-a atribuit o parte din terenul de lângă casă, tata a cumpărat toate materialele pentru construcția ei, a făcut și un plan al casei, pe care îl păstrez și astăzi, dar ordinul de mutare în Ardeal a trebuit executat, așa că a lăsat totul, cu gândul că se vor întoarce cândva să-și construiască acea casă mult dorită. Au venit ocupațiile sovietice și visul a fost spulberat. Nu s-au mai întors pe acele meleaguri.

   Acolo sunt neamurile mele de veacuri în țărână-ngropați, alții răspândiți în cimitire îndepărtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorința, dar n-a avut putința să ne păstreze.

   Cândva scriam poezia intitulată Tempi pasatti: În copilărie cântam, dansam Hora Unirii,/ în casa noastră, în curtea școlii./ Cântam:„Pe-al nostru steag e scris unire/ într-o limbă dulce, în care/ mi-am strigat prima oară părinții,/ locul în care am deschis ochii și am privit cerul,/ pământul pe care au călcat primii mei pași…/ Rudele s-au împrăștiat în cele patru puncte cardinale…/ Doamne, spune-mi, cine a suflat cu-atâta ură și blestem/ de s-au risipit toți atât de departe, atât de ușor,/ ca puful unei păpădii?/ Poate de aceea visez oasele strămoșilor/ ieșind din morminte și-alcătuind în aer,/ o imensă cruce din nacru…”

  Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăți de viață! Le adun cu mintea și le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor… Da, am învățat cum numai din clipa trecută poți pleca…

   La doar doi ani împliniți, părinții au plecat într-o localitate montană din Transilvania (Ardeal), regiune aflată în interiorul arcului carpatic.

Pentru R.B.N. Press 

Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

                                                                      ***

Leave A Reply