ROMÂNIA BREAKING NEWS

CE SE MAI POATE SCRIE DESPRE MIHAI EMINESCU? Aspectele geopolitice din publicistica eminesciană ,,interzisă”

CE SE MAI POATE SCRIE DESPRE MIHAI EMINESCU? Aspectele geopolitice din publicistica eminesciană ,,interzisă”

Evoluând ca o ştiinţă interdisciplinară, la graniţa dintre geografie, istorie, sociologie, statistică, antropologie şi demografie, dezvoltarea geopoliticii româneşti s-a datorat unei strălucite pleiade de cărturari, mai mult sau mai puţin (re)cunoscuţi pentru pentru această ,,valenţă” nebănuită, care, pornind de la preocupările lor de bază, au adus puncte de vedere noi şi o multitudine de abordări inedite în domenii controversate atât în vremurile de demult, din Evul Mediu şi Renaştere până la tumultoasele secole XVIII-XX. Enumerăm, doar, câteva dintre cele mai reprezentative personalităţi româneşti,: Grigore Ureche, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Spătarul Nicolae Milescu – Cârnu, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Averescu, Nicolae Iorga, George Vâlsan, Simion Mehedinţi şi alţii.

Poate părea surprinzător că tocmai Mihai Eminescu, (re)cunoscut prin suita de superlative cu care este aurolat: poetul naţional, poetul nepereche, geniul poeziei, ş.a.m.d.; apare în această ,,listă”, onorantă pentru noi, a precursorilor geopoliticii româneşti, ca ştiinţă şi şcoală:                     …. ,,Oricine parcurge, chiar şi pentru prima oară, părţi din opera lui Eminescu, nu poate să nu remarce profunzimea, extensia cugetării sale, farmecul expresiei în care se eternizează şi trăirile autentice pe care le resimte”. (Studii Eminescologice 14,  Ed. Clusium, 2012, p. 293)

Pornind de la o realitate culturală actuală, opera eminesciană deşi publică (per ansamblu), este, totuşi, insuficient sau chiar necunoscută publicului (căci ,,Eminescu este mai mult citat …decât citit”, conform opiniei unor exegeţi – n.a.), iar o „confruntare” cu o altă realitate a începutului de secol XXI, ne relevă un adevăr incredibil: o parte important a operei sale a devenit ,,subit” interzisă. Din raţiuni greu de definit şi înţeles, în pofida clamărilor lozincarde, cu privire la libertatea de exprimare şi accesul ,,ne-ngrădit” la cultură! Poate, pentru că poezia, proza şi articolele publicate în presă promovau spiritul naţional, inclusiv românismul. Dar, această stare de fapt, nu ne privează de dreptul de a aborda această nouă ,,dimensiune”, în premieră, probabil: aspectele geopolitice, nebănuite, ale operei eminesciene! 

Coperta viitorului volum de geopolitcă eminesciană

Printre avantajele unei astfel de abordări, în plus față de aspectele sale instructive, se pare că, gradul de conștientizare asupra geopoliticii poate fi de mare interes în construirea dezvoltării mentale a oricărei persoane. Într-adevăr, în măsura în care raționamentul geopolitic se confruntă cu anumite puncte de vedere și exclude orice fel de formulare normativă, ,,invită” la exercitarea timpurie a unei gândiri logice sau aplicate. În cele din urmă, pentru cei care ar vedea în această întreprindere, o formă de literatură prea ambițioasă, pentru anumite categorii de cititori, intervine  tentaţia de a opune şi o scurtă pledoarie: devine incitant să descoperi, făcând presupuneri conjuncturale despre problemele lumii (contemporane), combinând elemente şi idei din economie, ştiinţe politice, istorie și geografie. Astăzi există o perspectivă interdisciplinară de  reconsiderare a disciplinelor ,,clasice”: nu mai există, însă, marea literatură, deconectată de la lumea modernă ci, doar, tendinţa de a reintroduce literatura și filosofia în centrul întrebărilor sociale, istorice, geografice şi geopolitice.

Nucleul principal al activităţii de jurnalist politic a lui Eminescu, s-a desfăşurat în perioada 18771883, la cotidianul  ,,Timpul”, oficiosul Partidului Conservator, activitatea pe terenul ziaristicii ,,ce promitea a fi, de acum înainte, mai roditoare“, datorită şi accesului la fluxul de ştiri sosite pe telegraful agenţiei de presă „Havas“ („Reuters“), pe care trebuia să-l ,,proceseze”. Mihai Eminescu, având la bază o solidă educaţie şi instrucţie de sorginte germană, influenţat puternic de filozofia schopenhaueriană, gândea şi vorbea fluent în limba germană, fără să-şi fi alterat filonul lingvistic nativ, românesc, de care era foarte mândru.

Pe plan poetic, în proză sau în publicistică, Mihai Eminescu era influenţat de mari creatori romantici germane: Novalis, Goethe, Lenau şi de alţi mari prozatori germani. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin, scrise în limba germană, s-au păstrat în caietele rămase de la poet şi încă sunt studiate de specialişti în opera sa, de eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. şi a fost influenţat din marile culturi sau religii ale lumii: zoroastrism, budism, catolicism sau ortodoxism.

Principalele teme ale articolelor din publicistica lui Eminescu acoperă perioada războiului de Independenţă, a proclamării independenţei, a satisfacerii condiţiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoaşterea independenţei şi proclamarea regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat despre evenimentele şi despre protagoniştii lor, nu corespundeau cu opiniile ,,consacrate” ale politicienilor sau ale unor istorici, nici de atunci şi nici de astăzi.

Pentru Mihai Eminescu legea supremă în politică ar trebui să fie conservarea  naţionalităţii şi întărirea statului naţional, afirmând că misiunea noastră ca „popor latin de confesiune ortodoxă” este de a face legătura dintre  Occident şi  Orient,  pentru reuşită trebuind ,,să ducem o politică defensivă de echilibrare a influenţelor marilor puteri cu care ne învecinăm”, iar ….toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene.” …..

În articolul ,,Studii asupra situaţiei”, din 19 februarie 1880, scria, argumentând cu exemple, că: … ,,Cele două mari puteri vecine de pe atunci, Polonia şi Ungaria, voiau una întinderea de la Baltica până la Marea Neagră, alta întinderea de la Adriatică tot până la Marea Neagră.  E evident că acest scop politic nu se putea împlini decât pe socoteala ţărilor române.”….      

Mihai Eminescu a fost un patriot total, şi-a iubit patria şi neamul cu patimă nedisimulată, fapt pentru care a fost declarat, postum, …. naţionalist, fascist, antisemit, xenofob, etc. şi-n mod aberant de ,,original” şi excepţional, chiar de către contemporanii noştrii, de secol XXI, drept  … ,,protolegionar”.  Reputația sa universală este o altă poveste.

Dar, deja, vorbim despre literatura sau geopolitică?

Contrar a ceea ce se mediatizează, geopolitica – ca instrument al cunoaşterii şi înţelegere a lumii -, este vizibil absentă din literatura ,,de consum”, cu subiecte de război sau din romanele ,,istorice”, paradoxal, până şi Eminescu constatase, pe la 1880, că-n jurnalistica românească: ….,,Cu aceeaşi uşurinţă cu care transcriem laudele ideilor moderne din gazetele străine, ne însuşim şi urile care nu ne privesc câtuşi de puţin, ba vedem citindu-se de către public cu oarecare sete romanele tendenţioase şi de senzatie.”………

Aşadar, scrierile lui Eminescu n-au fost niciodată un teritoriu rezervat exclusiv doar istoriei literaturii româneşti. Filozofi, sociologi, economişti, istorici ş.a. au descoperit în ele un preţios izvor de gândire, ceea ce a făcut ca, odată cu eforturile de editare a operei integrale, să apară şi unele antologii tematice, sugestive pentru varietatea şi profunzimea preocupărilor marelui poet. A fost preocupat şi de filozofia indiană în aceeaşi perioadă în care începuse să cunoască operele lui Schopenhauer, cel care i-a dat imboldul şi orientarea spre diverse sisteme de gândire indiene, pe care Eminescu le-a aprofundat, parcurgând, prin traduceri, textele fundamentale ale acestora. Analiza operelor eminesciene reliefează faptul că Eminescu, intenţionând probabil să recurgă la surse, el a început să înveţe sanscrita şi, totodată, să traducă din gramatica limbii sanscrite, astfel că: ….,,Comparând începuturile tuturor statelor, observăm la cel dintâiu pas un lucru ce se repetă aproape în mod identic la toate şi pretutindenea. Teritoriul întreg ocupat de un popor se priveşte ca aparţinând statului.” …….

Eminescu nu a fost doar poet, gânditor şi filozof, ci şi un jurnalist de excepţie, în această calitate, fiind printre primii, dacă nu chiar primul analist economic şi (geo)politic din istoria modernă a României. Eminescu nu avea o pregătire formală de jurnalist, însă modul în care el îşi concepea şi redacta materialele denota inspiraţie din curentele filosofice create de  Schopenhauer, fiind  atras de combinaţia dintre filosofia dreptului, a statutului şi a istoriei, din opera filozofului german.

„Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, editate în real sau în virtual – depinde de sursă ! -, orice cititor normal, are o senzaţie stranie, un fel de ,,déjà-vu”, de parcă ar fi fost scrise acum, aici, dar ne scapă sursa, ….autorul!.

……,,Sunt în viaţa popoarelor situaţiuni în care omul luminat trebuie să se ridice mai presus de strâmtele vederi de partid şi să judece oamenii şi faptele cu imparţialitatea istoriografului nepreocupat. O asemenea situaţiune e şi aceea în care statul român se află în zilele noastre. Desvoltarea politică şi socială a poporului român a ajuns într-un stadiu în care oricărui popor i se pune întrebarea: eşti ori nu eşti un element capabil de a întemeia şi de a menţine ordinea socială ca garanţie de desvoltare, pe o bucată oarecare de pământ ?”…… Scria Mihai Eminescu în articolul ,,Misiunea noastră ca stat”, din 2 noiembrie 1879.                                  

De fapt, virtuală este proiecţia în prezent a majorităţii textelor eminesciene, apărute în publicaţiile vremii – cu aproximaţie între anii 1870-1889, – şi din manuscrisele publicate postum, cu oarecare dificultate. În perioada anilor 1870, când spiritul naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de vatra strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine ortodoxe şi a tradiţiilor ancestrale din spaţiul Carpato – Danubiano – Pontic.

În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritul naţional românesc, primele articole fiind publicate de către poet, ….la Budapesta, în ziarul „Federaţiunea”, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni  din imperiul Austro-Ungar.

Având ca suport aceste considerente şi după o analiză temeinică a unei părţi importante a publicisticii lui Eminescu, rezultă, poate în premieră, o concluzie, ce-ar putea produce nedumeriri  sau ironii, privind interpretarea din punct de vedere geopolitic a scrierilor sale. Argumentarea va fi susţinută, pentru introducere, cu un pasaj de excepţie, dintr-o suită de articole, mai mult sau mai puţin relevante, din opera publicistică (re)editată de-a lungul anilor.

…..,,Ar fi regretabil, ar fi o nenorocire pentru noi dacă, a doua zi după recunoaşterea  independenţei noastre, am cădea în greşeala ce o comitea odinioară Grecia în loc să ne inspirăm de politica noastră tradiţională. În ce constă însă aici tradiţiunea ? Ea constă în ceea ce ne impune chiar poziţiunea noastră geografică: de a evita orice provocare faţă de puterile noastre vecine şi de-a întreţine îndeobşte cu toate puterile cele mai bune relaţiuni. Prin aspiraţiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce şi-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a căutat a se apropia de civilizaţiunea apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trenbuie să fie pururea, ţinta noastră pentru a ne întări înlăuntru şi a inspira încredere în afară. Dacă puterile de la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie ca noi, prin atitudinea ce-o vom ţine-o, să nu ne depărtăm câtuşi de puţin de la o politică înţeleaptă, care să nu se inspire decât din propriile interese, româneşti, fiindcă este o probă evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru România, fiindcă pururea am cerut-o, fiindcă am regretat şi regretăm astăzi că înaltul areopag[1] european nu ne-a asigurat el însuşi condiţiile de existenţă ce le doream cu toţii pentru statul nostru. Noi nu putem decât regreta că se văd tendinţe de a (ne) angaja în(tr-o) politică bazată pe apropierea exclusivă către una sau cealaltă din marile puteri, (în)depărtând-o astfel de la linia de conduită pe care o socotim singura bună, fiind inspirată numai din propriile noastre interese.” ….. (Extras din articolul ,,În privirea politicei externe”, publicat pe 6 martie 1880)

Nu mai este un secret, faptul că, România s-a aflat şi se mai află încă, mai ales după integrarea în UE, la interferenţa zonelor de influenţă a marilor puteri mondiale. Pe parcursul secolelor unele dintre aceste puteri au dispărut cu totul, altele s-au schimbat şi probabil încă se vor mai schimba, dar importanţa geopolitică şi geostrategică a acestei zone a rămas o constantă, în timp, a relaţiilor internaţionale. ,,Nenorocitele astea de ţări ale noastre (Moldova şi Ţara Românească, n.a.) sunt demult, dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi internaţionale, cari se ţes, se încâlcesc, dar din nenorocire se discălcesc totdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă a elementului românesc din ele.” (22 ian. 1880).                

Mihai Eminescu a sesizat corect în majoritatea scrierilor sale politice, că, spre deosebire de poziţia geografică a unei ţări care este fixă, poziţia geopolitică variază, uneori pe perioade foarte scurte de timp, în funcţie de anumiţi factori socio-economici şi (geo)politici, chiar dacă la momentul respectiv, nu se ,,inventase” şi nu se utiliza noţiunea de ,,geopolitică”, iar raţionamentele analizelor, efectuate şi publicate erau cât se poate de veridice prin argumentaţie, fiind ,,aşezate” pe cunoaşterea temeinică a istoriei şi a evenimentelor premergătoare marilor schimbări geopolitice ale secolului XIX.

La vremea aceea, în condiţiile istorice ştiute, unele adevăruri erau greu de acceptat chiar de contemporani, însăşi Eminescu avea să constate, că: ….,,Se zice, şi cu drept cuvânt, că pentru a scrie istoria unei epoci trebuie să fi trecut câteva sute de ani de atunci încoace; contemporanii sunt cei mai răi istorici.”

“Poziţia geografică şi geopolitică a României”, “valoarea …”, ”importanţa …” diverselor unităţi de relief sau ale diverselor regiuni, sunt sintagme care au fost utilizate in mod excesiv, fără o fundamentare ştiinţifică corectă, astfel că s-a ajuns la situaţia ca ele să nu mai însemne mare lucru. Consecinţele acestei goliri de sens sunt multiple. Pe de o parte, nu se mai ştie exact ce se află în spatele acestor fraze, ele sunt doar metafore ale discursului public în general, metafore care, aparent, deschid căile de comunicare, dar care, în realitate,  nu mai transmit nimic concret: ……. „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.“…..

….„În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-au păstrat din contră incultura şi vechiul spirit bizantin, care au intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“…..

,,Pornind de la premisa că românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne, ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu puteau fi configurate în structuri instituţio­nale eficiente. Acesta este punctul zero de la care se poate porni analiza mesajului (geo)politic al gazetarului Mihai Eminescu. Şi tot de aici pot fi înţelese şi reacţiile poetului legate de principalele evenimente din epocă. Aşa îşi rezuma crezul jurnalistic Mihai Eminescu, şi, chiar şi din această frază, putem trage prima concluzie asupra viziunii pe care poetul o avea asupra gazetăriei: nu muncă simplă, informativă, ci activitate responsabilă, de formator de opinie”.[2]…..

…..,,Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gînditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se putea ridica la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”….. (Nicolae Iorga, 1934)

Aşadar, o întrebare s-ar impune: Ce a rămas în urma gazetarului Mihai Eminescu?                  Ce amprentă a lăsat Eminescu în istoria presei şi a literaturii din România, acum când opera-i interzisă, deşi o parte-i, încă, ,,nedescifrată” iar personalitatea-I, uneori, contestată şi hulită?

Criticul literar Dan C. Mihăilescu, pe aceeaşi temă şi în acelaşi context, spunea că ,,nu puţină lume în locul meu s-ar hazarda să vă spună că între gazetăria şi opera literară eminesciană este o legătură structurală, iar la rigoare, lucrul se poate demonstra cu destule argument, fiecare dintre cele două planuri conservându-şi autonomia, indisociabile de ideologia autorului.”

Academicianul Eugen Simion (şi critic literar prin excelenţă) accentuează ideea că ,,Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată (nu numai) în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa. În articolele sale este o adevărată fantezie a ideilor. El chiar şi atunci când nu are dreptate, din punct de vedere literar are dreptate, atât de pătrunzătoare sunt ideile lui. Trebuie să-l judecăm cu grijă, în contextul epocii lui, când România venea după 500 de ani de ocupaţie turcească şi era firesc ca el să susţină protejarea identităţii naţionale. Dacă judecăm acum, putem spune că din punct de vedere social aveau dreptate cei care vroiau să modernizeze România. Dar, în acelaşi timp, era nevoie ca această modernizare să se facă sub rezistenţa unui spirit critic. Şi Eminescu a reprezentat în mod strălucit acest spirit critic (al epocii). Era un om al ideilor, dar era şi foarte bine informat. Citea gazetele nemţeşti, multe idei din articolele sale sunt idei care circulau în Europa, el nu era în afara timpului său.”…

 …,,Astfel stau eu în lume, …ca litera cea moartă,

Ca o ruină tristă, fapt împietrit de soartă,

Dar voi nu înţelegeţi, cuprinsul meu adânc (…)

 Eu nu-s din lumea voastră, eu nu-s din timpul vost.”…

,,Semnificaţia finală a metaproverbului, aşa cum apare mai sus, este o provocare pentru generaţiile de astăzi, la valorizarea sa existenţială. Indirect, Mihai Eminescu invită posteritatea la descifrarea sensurilor majore ale existenţei şi creaţiei sale de excepţie” [3].

Ce se mai poate scrie despre Mihai Eminescu?, ….o întrebare care, poate, stăruie în mintea oricui, ce nu trebuie să ni se pară inadecvată atâta timp cînd oameni dedicaţi, cu o pregătire profesională remarcabilă – denumiţi generic şi cu consideraţie ,,eminescologi” -, au ştiut să-l citească şi să-l înţeleagă bine pe Eminescu, mereu într-o cheie nouă, lărgind aria interpretării operei sale, ce ,,şi-au umplut şi împlinit viaţa cu cercetarea operei eminesciene”![4]

,,Aspectele geopolitice din publicistica eminesciană ,,interzisă”, probabil, o abordare în premieră, poate fi şi un răspuns pertinent, de moment – şi convingător -, că (re)descoperirea excepţionalităţii operei eminesciene, încă, n-a ajuns la final şi nu s-a epuizat!

[1] Consiliu și tribunal suprem din Atena antică. Fig. (Livr.) Adunare de savanți, de artiști de mare valoare, de mare competență.  (Sursa: DEX ’09). În citat, Eminescu, ironizează forurile eueropene de la acea vreme.

[2] Extrase şi adaptare din articolul ,,Cronicarul Mihai Eminescu”, Sursa: www.adevarul.ro

[3] (STUDII EMINESCOLOGICE 14, publicaţie anuală a Bibliotecii Judeţene ,,Mihai Eminescu”, Botoşani, în colaborare cu Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, Ed. Clusium, 2012)

[4] Idem

(Extrase din lucrarea: ,,Aspectele geopolitice din publicistica eminesciană ,,interzisă”, în curs de apariţie. Autor: Mihai COPEŢCHI – KOPECKY, 2018)

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: