Deschiderea anului scolar de la Tiraspol la care au participat si romani din SUA si Romania

Deschiderea anului scolar de la Tiraspol la care au participat si romani din SUA si Romania; prin imagini il gasim si pe conationalul nostru din New York,  Florin Carlan care ni le-a si trimis. Multumiri din partea redactiei RBN press.




Titus Corlatean a pledat la reuniunea ministrilor de externe pentru dreptul romanilor din regiunea transnistreana la educatie in limba romana

Ministrul Afacerilor Externe al României, Titus Corlăţean, a  pledat, la reuniunea miniştrilor de Externe de tip Gymnich din Cipru, pentru dreptul tinerilor din regiunea transnistreana la educaţie în limba română, în contextul discuţiilor privind problema accesului şi a lipsei educaţiei în state afectate de conflict sau în proces de tranziţie politică, transmite Romanian Global News citand MAE.

Intervenţia ministrului de externe roman s-a concentrat asupra relevanţei abordării atotcuprinzătoare a ciclului educaţional pentru tinerii din imediata vecinătate a UE, atât cea sudică, cât şi cea estică.
Corlăţean a reamintit dificultăţile întâmpinate de şcolile de grafie latină/limbă română din regiunea transnistreană a Republicii Moldova şi a atras atenţia asupra lipsei de progrese în reglementarea situaţiei.

Seful diplomaţiei române s-a referit la importanţa menţinerii pe agenda UE a dreptului la educaţie pentru tinerii din regiunea transnistreană şi asigurarea accesului acestora la şcolile cu predare în limba română.

Totodată, ministrul român de Externe a arătat că accesul la educaţie este o măsura concretă de consolidare a încrederii dintre parţile aflate în conflict, cu potenţial major de detensionare a relaţiilor. A evocat rolul pe care sistemul educaţional din România l-a avut şi continuă să îl aibă în specializarea tinerilor din Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.

Sursa: RGN press




Sfintirea unei troite la Privorochia, regiunea Cernauti, in memoria romanilor nevinovati ucisi de regimul totalitar sovietic

La PRIVOROCHIA a fost sfințită o cruce în memoria românilor nevinovați

La Privorochia a fost sfintita o cruce in memoria romanilor nevinovați, victime ale represiunilor si deportărilor comuniste.

Anii regimului totalitar au lăsat urme adânci si dureroase in memoria romanilor din regiunea Cernăuți numeroase puncte in care gospodari si gospodine ai acestor locuri au devenit victime ale îndelungatei politici totalitare comuniste, ce a avut ca scop asigurarea – inclusiv prin crima – a supremației unui regim dictatorial, a unui partid-stat si a nomenclaturii sale roșii.

In acest înfricoșător context, cercetători de arhive au identificat pana in prezent un număr de 22 de romani nevinovați din Privorochia, care au devenit victime ale barbarei politici staliniste.

Oamenii nu i-au uitat…

Președintele Societății Regionale “Golgota”, profesorul universitar Ilie Popescu, a lansat idea ridicării la Privorochia a unui monument creștin memorial intru pomenirea si eternizarea victimelor represiunilor si deportărilor comuniste si in acest scop a donat din pensia sa primele 500 de grivne.

Ideea sa a fost sprijinita cu alte donații si munca de privorocheni, iar Consiliul Raional Hliboca a aprobat construcția.

Duminica, 2 septembrie 2012, pe dealurile line dintre Siret si Prut a fost o zi frumoasa, soarele trimițându-si razele spre cupolele albastre ale zveltei biserici ortodoxe, situata pe colina din mijlocul satului Privorochia, sfintita in anul 2008, dupa 6 ani de constructie. Pus astfel natural in evidenta, sfantul lacas isi chema din departare enoriasii la el pentru indeplinirea unei binecuvantate indatoriri.

Dupa slujba duminicala, avandu-i in frunte pe prea cucernicul parinte protopop de Hliboka/Adancata, Ioan Gorda, si pe prea cucernicul parinte paroh Ilie Gusulei, un sobor de 6 preoti a sfintit in curtea bisericii din Privorocia crucea memoriala ridicata acolo intru “vesnica pomenire” si eternizare a romanilor privorocheni, victime ale represaliilor si deportarilor in Gulag-ul totalitarist.

Coroane si cosuri cu flori au fost depuse din partea Societatii Regionale “Golgota”, a Consulatului General al Romaniei la Cernauti, a Societatii pentru Cultura Romaneasca “Mihai Eminescu” si a mirenilor.

Inaugurarea crucii memoriale din Privorochia a fost marcata, la mitingul care a urmat, in scurte alocutiuni rostite de profesorul Ilie Popescu, de consulul Corneliu Ionel de la Consulatul General al Romaniei la Cernauti, de Petru Timofti, vicepresedintele Consiliului Raional Hliboka/Adancata, de Vasile Bacu, presedintele Societatii “Mihai Eminescu”, de Gheorghe Gireada, primarul comunei Stanesti, de Mykola Karliiciuk, primarul Storojinetului si altii.

Crucea in memoria romanilor victime ale represaliilor si deportarilor comuniste din Privorochia devine loc de vesnica pomenire si adunare anuala, asa cum a promis parintele paroh Ilie Gusulei.

Video

RBN PRESS / EXCLUSIV




Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică (1918-1961)

Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică (1918-1961)
Aspecte generale

Primul război mondial a însemnat un moment de cotitură în evoluția situației naționale a românilor din Peninsula Balcanică. El a dus la configurarea unor noi realități politice în evoluția statelor din zonă iar românii suddunăreni au căutat în continuare să obțină, cel puțin parțial, satisfacerea unor deziderate în plan politic, cultural, educațional și bisericesc. Un memoriu al directorului Școlii Comerciale Superioare Române de la Salonic, Vasile Diamandi, din martie 1920, menționa trei cauze care „au zdruncinat mult propășirea chestiunei” aromânilor:
– plecarea italienilor din zona Pind „fără a lăsa ceva solid și stabil”, fapt ce a determinat numai ațâțarea grecilor împotriva românilor;
– internarea aromânilor din Macedonia în lagăre de către bulgari, închiderea tuturor școlilor române din Macedonia sârbească și ruinarea multor centre românești precum Magarova, Moloviște, Nijopole și ținutul Megleniei;
– neaplicarea la timp a decretului-lege de asimilare a corpului didactic din Peninsula Balcanică și numirea lui în țară.

Vasile Diamandi arăta în memoriu că în anul 1920 funcționau numai școlile din Grecia și Albania și că rezolvarea problemei bisericești era „cauza primordială a unei existențe trainice și solide a edificiului nostru cultural național de dincolo”. În vederea împlinirii acestui deziderat, propunea:
– numirea unor miniștri plenipotențiari și consuli de origine română „cu tragere de inimă”;
– numirea câte a unui aromân pe lângă fiecare legație sau consulat pentru a apăra interesele acestora;
– acordarea unor burse pentru studenții aromâni care vor studia la Atena și Belgrad, „ca să nu se înstrăineze”;
– apariția unui ziar în limba română și în dialect, cu sediul la Salonic;
– sprijinirea accederii în parlamentele din Grecia și Serbia a unor deputați aromâni;
– redeschiderea școlilor din Tessalia;
– clădirea unor localuri de școli și biserici „ca să convingă poporul că nu este ceva efemer”;
– încurajarea aromânilor prin diferite operațiuni comerciale (procurarea tutunului, reprezentanța serviciului maritim etc.);
Toate acestea pentru asigurarea unor baze solide viitorului neamului aromânesc amenințat să piară, „dând din timp în timp câte o licărire de viață relativ cu acțiunea pornită din țară”.[1]

Raportul ministrului plenipotențiar la Belgrad, Th. Emandi, din decembrie 1920, semnala și el persecuțiile la care erau supuși românii din partea autorităților sârbești. Cea mai mare parte a preoților și învățătorilor se refugiaseră în România și „din bisericile numeroase ce funcționau, abia dacă au mai rămas câteva; iar școlile ce mai există, chiar dacă nu sunt închise, sunt în imposibilitate să funcționeze, din cauza strășniciei cu care autoritățile sârbești interzic intrarea cărților didactice în Serbia”.[2]

O notă din anul 1920, a șefului misiunii militare române din Salonic, locotenent-colonelul Livezeanu, semnala starea materială precară a personalului didactic din Macedonia, datorită neprimirii la timp a salariilor și diferenței cursului de schimb, și propunea:
– achitarea la zi a acestora și acordarea unor indemnizații speciale profesorilor și preoților;
– deschiderea tuturor școlilor românești și trecerea lor de la Ministerul de Externe
în subordinea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice; înființarea unor biblioteci populare și tipărirea unor cărți în dialect; construirea unei biserici românești la Salonic și a unui spital, precum și înființarea, în același oraș, a sucursalei unei bănci din țară.[3]

În aprilie 1921, mitropolitul Miron Cristea, în calitate de președinte de onoare al Societății de Cultură Macedoromână, solicita „ca factorii hotărâtori ai țării noastre să se îndure de frații lor români din Balcani și să le câștige faptic dreptul de a avea școlile lor și biserici românești cu chiriarhi proprii”.[4]
Șeful Serviciului Școlilor și Bisericilor Române din Peninsula Balcanică, Petre Marcu, constata într-un raport din iunie 1923 că singura problemă care nu fusese
rezolvată după înfăptuirea României Mari era „aceea privitoare la asigurarea existenței naționale a românilor macedoneni”. Era menționată diferența dintre mentalitatea aromânilor „înzestrați cu temperament meridional aprins până la exaltare, trecând cu mare ușurință de la o extremă optimistă la alta pesimistă” și mentalitatea românilor „înzestrați cu un temperament calm, cumpănit în gesturi și reținut în toate actele de o veche experiență politică, a cărei valoare n-am putut-o aprecia noi, care… eram forțați a ne face educația politică la școala revoluționară a bulgarilor sau a grecilor macedoneni”.

În ceea ce privește statistica românilor sud-dunăreni, Petre Marcu aprecia că aceștia sunt în număr de 750.000 din care 300.000 în regatul Sârbo-Croato-Sloven, 80.000 în Bulgaria, 200.000 în Grecia și 150.000 în Albania. Șeful serviciului propunea susținerea elementului românesc din Balcani din punct de vedere cultural, politic și economic.[5]
Raportul inspectorilor I. Max Popovici și Victor Babețeanu, din anul 1929, semnala faptul că în statele balcanice, „constituite pe baze etnice solide”, care duceau o politică a deznaționalizării sau a îndepărtării elementelor minoritare, elementul macedonean, „împrăștiat în grupuri răzlețe pe teritoriile a patru țări diferite, lipsit de spiritul moral al unui ideal național realizabil, merge cu pași repezi către o asimilare completă”.[6]

Într-o notă a ministrului Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, din anul 1935, se specifica faptul că în România funcționau, cu predare în limba elenă, 8 școli primare având 884 de elevi, și 2 școli secundare (București și Galați) având 125 de elevi, în care studiau numai copiii supușilor eleni iar profesorii erau numiți de statul elen dintre supușii săi. La rândul său, România întreținea în Grecia 26 de școli primare cu 917 elevi și 52 de cadre didactice și 4 școli secundare cu 360 de elevi și 46 de cadre didactice, toate cu predare în limba română.[7] Diplomele de absolvire eliberate de școlile române din Grecia, ca de altfel și cele din Bulgaria, nu erau recunoscute de autoritățile din țările respective. Această situație a determinat venirea acelor absolvenți în România, fapt ce a condus la lipsirea românilor suddunăreni de o elită intelectuală care săi îndrume în procesul de menținere a identității culturale.

În timp ce în Bulgaria funcționau două școli primare, o școală secundară și două
biserici (la Sofia și Giumaia de Sus), pentru marea masă a românilor de pe Valea
Timocului și din zona Vidin nu exista nici o formă de instruire în limba maternă.

În Albania, după anul 1922, politica de asimilare a autorităților a dus la închiderea majorității școlilor și bisericilor românești: în 1925 mai existau trei, în 1926 se permitea numai predarea unor ore de limba română în școlile albaneze din centrele locuite de români, în 1927 cele trei școli românești care mai existau au trecut sub controlul statului albanez care le finanța iar în 1935 funcționau șapte școli primare de stat finanțate de statul albanez, statul român plătind învățătorilor respectivelor școli câte o indemnizație lunară de 1.200 de lei.

Evenimentele negative din istoria românilor de la sud de Dunăre după Primul Război Mondial și-au accentuat cursul. Aceștia au fost lipsiți de școli și de biserici, folosirea publică a limbii materne nu le-a fost recunoscută, s-a urmărit asimilarea sau îndepărtarea lor (cu sprijinul autorităților din țările balcanice în care locuiau), s-a înregistrat un declin al limbii române, s-a diminuat sentimentul apartenenței etnice.

Cel de Al doilea Război Mondial, prin operațiunile militare purtate în zonă de-a lungul a aproape cinci ani, a determinat prăbușirea ordinii interbelice a statelor balcanice și a provocat mari pierderi materiale și umane românilor sud-dunăreni. Totodată, au fost distruse sau parțial avariate localuri de școli și de biserici românești ce fuseseră ridicate prin contribuția comunităților respective. Într-un raport din octombrie 1940, consulul general la Ianina, V. Știrbu, constata slăbirea legăturilor dintre România și românii suddunăreni și „insuficiența așezământului nostru din Grecia, clădit după modelul celui din țară, fără a se ține seama de condițiunile locului, aplicat de sus, în loc de ai imprima un caracter organic de sine stătător, cu alte cuvinte, un învățământ artificial, lipsit de viață, devenind, din cauza viciilor sale organice, cu mici excepții, o sucursală pentru plasarea elementelor indezirabile din România”.[8]

Se aprecia că obținerea autonomiei școlare și bisericești pentru românii din Pind și Macedonia precum și tradiția învățământului românesc din Macedonia sârbească „au fost pentru națiunea română un câștig politic, național și cultural de mare însemnătate, de care însă noi am dovedit că nu suntem demni; cedând presiunilor sârbești am închis școlile înfloritoare din Macedonia sârbă iar autonomia școlară și bisericească pentru românii din Pind și Macedonia greacă, smulsă de Tache Ionescu de la greci, a rămas iluzorie, nefiind statornicită printr-un regulament sau convenție între România și Grecia. Din această cauză, învățământul românesc din Grecia, fără drept de publicitate, considerat particular, incolor și lipsit de caracterul de aplicație, a deviat de la scopul inițial de a forma o elită conducătoare locală la macedoromâni transformânduse într-o instituție de transplantare a elementelor macedoromâne pregătite în România, servind, prin aceasta, de minune interesele statului elen, care a depus între timp o acțiune uimitoare pentru deznaționalizarea rapidă, brutală, uzând de toate mijloacele turmei macedoromâne rămasă decapitată de propriul nostru învățământ”. Se propunea numirea unor cadre didactice aromâne, legate de comunitățile respective, „profesorul urmând a fi dublat în acest caz de aportul său personal extrașcolar, de popularitatea și trecerea proprie printer macedoromânii localnici”.[9]

La toate aceste neajunsuri s-au adăugat acte de corupție și deturnări de fonduri. O notă informativă adresată la 10 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor Străine, Vasile Stoica, semnala deturnarea a 500.000 de franci elvețieni de către inspectorul general Gh. Papagheorghe de la conducerea Administrației Școlilor și Bisericilor Românești din Grecia, nefiind plătite astfel salariile corpului didactic și bisericesc.[10]

În numeroase rapoarte ale reprezentanților diplomației sau ale inspectorilor școlari din zonă se făcea o paralelă între politica de toleranță culturală față de minoritățile naționale dusă de statul român și cea de asimilare și deznaționalizare dusă de statele vecine față de românii sud-dunăreni. Se sugera adoptarea unei politici similare de către autoritățile române față de școlile bulgărești, grecești sau sârbești din România, ca mijloc de presiune pentru îmbunătățirea tratamentului românilor sud-dunăreni.

În pofida greutăților întâmpinate, a distrugerilor materiale datorate frontului și bombardamentelor, a pierderilor umane, statul român subvenționa învățământul de la sud de Dunăre în anul școlar 1943-1944 cu suma de 23.050.000 de lei.[11] În afară de subvenționarea școlilor și bisericilor de la sud de Dunăre, statul român a ajutat comunitățile române, aflate în condiții grele cauzate de război, cu alimente, îmbrăcăminte, sume de bani și iasprijinit pe cei ce doreau să se stabilească în țară. În martie 1944, Consiliul de Miniștri a adoptat Decretul-lege pentru apărarea demnității naționale și a intereselor românești de peste hotare, prin care se urmărea apărarea românilor cetățeni ai altor state și se înființa, pe lângă Ministerul Afacerilor Străine, un consiliu național compus din cinci persoane.

În a doua parte a anului 1944, ca urmare a evenimentelor din 23 august, s-a modificat profund situația politico-teritorială din zonă. În timpul celui de al doilea război mondial, românii de la sud de Dunăre s-au implicat în lupta împotriva ocupanților germani, italieni, bulgari. În Iugoslavia, Albania, Grecia, unde sadezvoltat o amplă mișcare de partizani, în care elementele comuniste au avut o implicare importantă, sa promis pentru perioada postbelică drepturi egale minorităților etnice, inclusivminoritarilor români. În anii 1944-1945, în Iugoslavia și Albania, s-au instaurat regimurile comuniste ale lui Iosip Broz Tito și Enver Hodja, dar promisiunile făcute nu au fost respectate. În aceste țări, românii au fost ținta unei politici de asimilare în vederea pierderii identității lor naționale. Școlile și bisericile românești din Albania au fost închise, cele din Macedonia sârbească nu au fost redeschise iar pentru românii din Timoc situația a rămas neschimbată.

În Banatul iugoslav funcționau, în anul școlar 1946-1947, 32 de școli primare românești, un liceu mixt și o școală normală (la Vârșeț), care aveau și două internate. Personalul didactic era format din 98 de învățători plătiți de statul român cu sume între 2.000 și 3.000 de lei lunar și 145 de învățători plătiți de statul iugoslav.[12]

În Grecia, aromânii au fost implicați în războiul civil dintre forțele democratice și
cele comuniste ale generalului Marcos. Autoritățile elene au folosit acele împrejurări pentru a face masive mutări de populație din zonele muntoase în centrele urbane din sud și au urmărit înlăturarea din zonă a intelectualilor și fruntașilor aromâni. În februarie 1946 guvernul elen a dispus închiderea școlilor românești, preluarea imobilelor și expulzarea cadrelor didactice de cetățenie română. Aceeași soartă au avut și bisericile românești din această țară.

În Bulgaria, în mai 1945, autoritățile au luat măsuri pentru desființarea celor trei
școli românești din această țară. Peste un an, în mai 1946, directorul Institutului Român din Sofia a fost înștiințat că statul bulgar „este de acord a recunoaște școlilor pe care le conduceți dreptul de a se bucura de privilegiile art. 350 din Legea Educației Naționale”.[13]

În noiembrie 1946, un grup de intelectuali români din Sofia au înaintat un memoriu autorităților comuniste din Bulgaria, în care solicitau recunoașterea dreptului de a avea școli și biserici românești. În memoriu se aprecia că în Bulgaria trăiau două grupuri de români: dunăreni și valahi pe de o parte și români macedoneni de cealaltă parte. Primul grup, în număr de 100.000 de persoane, trăia în satele din valea Dunării, iar cel de-al doilea, în subgrupuri răzlețe în toată țara. Se amintea faptul că românii din Bulgaria au sprijinit mișcarea de partizani, iar după instalarea noului regim au sperat în rezolvarea justă a drepturilor minorităților. Datorită persecuțiilor la care au fost supuși în timpul vechiului regim „minoritatea română este speriată… și nu îndrăznește să-și manifeste libertatea sa națională”. Se arăta că, întrebată „dacă dorește să i se deschidă școli românești, ea n-a îndrăznit să răspundă în mod afirmativ, cu toate că ea rămâne în sufletul ei o populațiune românească, după cum îi este portul, obiceiul și graiul, în special aceasta se observă la femei, care totdeauna au fost și sunt păstrătoare și purtătoare a naționalității”.[14]

Se solicita reintroducerea registrelor de stare civilă în care minoritatea românească să fie trecută la rubrica români, deschiderea de școli românești întreținute de stat, libertatea desfășurării slujbei religioase în limba română, recunoașterea școlii românești de la Sofia, dreptul de a se organiza în grupuri profesionale și organizații culturale, presă în limba maternă.[15]

Cu toate că autoritățile bulgare au acordat drept de publicitate Institutului Român
de la Sofia, în toamna anului 1947, guvernul comunist condus de dr. Petru Groza îl va închide. În septembrie 1948, imobilele și întregul inventar al Institutului vor fi date în custodie Ministerului Educației Naționale din Bulgaria „iar gestiunea în bani și arhiva au fost preluate de Ambasadă, urmând ca profesorii să părăsească Bulgaria, întrucât guvernul bulgar nu are nevoie de serviciile lor”.[16]

Biserica română de la Sofia, refăcută de statul român după bombardamentele din primăvara anului 1944, a fost cedată statului bulgar în martie 1951.[17] Dezinteresul manifestat de autoritățile comuniste din România față de soarta românilor suddunăreni și renunțarea la tradiția inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, de sprijinire a școlilor și bisericilor românești din Peninsula Balcanică, a fost însoțit, după cel de Al Doilea Război Mondial, de intensificarea fenomenelor de aculturare și asimilare.

Împărțiți de Cortina de Fier între lumea liberă și cea totalitară, românii suddunăreni au fost supuși unor presiuni politice, educaționale și culturale în scopul deznaționalizării și au suferit un accentuat declin demografic. S-a intensificat fenomenul emigrației, au apărut și sau dezvoltat comunități aromâne în Germania, Franța, S.U.A., Canada, Australia.

S-a născut astfel, prin nerecunoașterea de către statele balcanice a existenței unei minorități aromâne sau vlahe, sentimentul iminentei dispariții istorice a ei. Din studiul realizat de Direcția de Cultură a Ministerului Afacerilor Externe, din
iunie 1961, rezulta că în nordul Greciei, într-o zonă locuită de aromâni, mai existau biserici în:
– Veria, unde, în anul 1956, preotul român Nicolae Calipetri slujea în grecește;
– Doliani, unde nu era un preot român și se slujea în grecește;
– Turia, lipsită de preot și unde nu se slujea;
– Fetița, Gramaticova, Hrupiștea, complet distruse;
– Grebena, dărâmată de autoritățile elene, pe locul ei se construiseră birourile și locuința mitropolitului.[18]

În pofida acestor vicisitudini, românii sud-dunăreni Și-au păstrat în mare măsură limba, obiceiurile și conștiința propriei identități, deși statul român i-a abandonat de-a lungul a peste patru decenii.

—————————————————————-
[1] A.M.A.E.(Arhiva Ministerului Afacerilor Externe), fond Problema 15, vol. 1, f.
7879.
[2] Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (19201930), nepaginat.
[3] Ibidem, fond Problema 15, vol. 1, f. 8182.
[4] Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (19201930) nepaginat.
[5] SA.N.I.C.(Serviciul Arhivelor Nationale Istorice Centrale), fond Ministerul
Instrucțiunii Publice, dosar 799/1923, f. 811.
[6] A.M.A.E., fond Problema 18, vol. 1, nepaginat.
[7] Ibidem, fond Problema 15, vol. 55, f. 49.
[8] Ibidem, fond Problema 18, vol. 5, Grecia, nepaginat.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, fond Problema 15, vol. 87, f. 166.
[11] Ibidem, fond Problema 15, vol. 4, f. 234.
[12] Ibidem, fond Problema 70, vol. 2, 19451948,Minorități, nepaginat.
[13] Ibidem, fond Bulgaria, dosar 210/19451949,nepaginat.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, fond Grecia, 1946/1949,nepaginat.
[18] St. Brezeanu, Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente,
București, 1997, p. 363.




Eroii Neamului, sub Tricolor – Mareșalul Ion Antonescu la Tătărășeni

„Cer sa fiu condamnat la moarte și refuz dinainte orice grațiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalți, nu veți fi siguri dacă veți mai fi aici când veți fi morți”. (Mareșal Ion Antonescu)

„Un gest de recunoștință pentru cei care nu mai sunt
și care au murit pentru Patrie”

Mareșalul Ion Antonescu la Tătărășeni

Incomod așezat în absurdul unor decizii de mămăligă pripită, imposibil de măsurat, de tăiat cu ața adevărului istoric, mareșalul Ion Antonescu continuă să nutrească biografia, viața atâtor și atâtor oameni. Testamentul său circulă, cum Psalmii lui David, pe Internet, indiferent de tabuurile politicianiste și de diplomația parșivă care încearcă să ridice ziduri de lut crăpat în jurul adevărurilor sale. Secerarea vieții Ostașului formulează mitul eroic. Iar în tot mai adânca aplecare de grumaz a românului, în acest experiment al devitalizării identitare, se încuibă frica, teama, autocenzura bolnavă, nemeritat asumată între atâtea parascovenii lestând o democrație de import pentru consumul diurn al românilor. Martir al bolșevismului sovietic – și mă uit la individul de după ochelarii negri, președintele completului de judecată al însăilatului „Tribunal al poporului” din ΄46, cum încearcă scremut să traducă sentința din rusă, limba în care a fost mai mult ca sigur școlit de N.K.V.D. – și mă doare maxilarul în scrâșnet, așa cum îl durea pe tatăl meu, Constantin, îngropatul de obuz de lângă Odesa.

Fixat, cum și Țara, într-o discordantă regrupare de interese ale marilor puteri, ale forțelor mondialiste oculte, ale bursei profiturilor nemeritate, Ion Antonescu își asuma martiriul greșelii de a găsi calea supraviețuirii națiunii printr-o devoțiune jertfelnică aparte. Vândut, trădat în viață dar și în moarte, transformat în moneda de schimb a unor câștiguri interne aparente dar acoperind uriașe profituri exogene, Mareșalul așteaptă, încă așteaptă desigilarea dovezilor nevinovățiilor sale. Iar acestea sunt atât de clare, atât de vizibile încât, printr-o inversare de perspectivă, devenind uriașe, ne refuzăm percepția lor. Și cum altfel dacă, după o zeciuială înmiită de avere smulsă de sovietici, o altă zeciuială trebuia să se adauge, post-revoluționar, pentru alți profitori nemeritați ai îngenunchierii ființei naționale românești. Și mă uit la tristele figuri ale președinților României postdecembriste, figuri de ceară bolnavă, ce se vor topi în uitare în curând, ieșind de sub umbra de trăire reală a adevăraților conducători de destin românesc, între care, într-ales, Ștefan și Mihai și Cuza și Ferdinand și Antonescu. Iar Ion Antonescu este cu atât mai real, mai actual, declara un împătimit al istoriei românești, cu cât, după el, locul de conducător devotat țării nu a mai fost ocupat de nimeni de atunci. Regalitatea? S-a autoexclus la 23 august 1944. Punct!

Dorința ridicării unui semn de piatră întru istorie prin Ion Antonescu îl bântuia demult pe tumultuosul cărturar botoșănean. Încă din timpul apariției celei de a doua ediții a excelentei monografii dedicate lui Ștefan cel Mare – o contemporaneizare riguroasă a marelui domnitor, încă înaintea strângerii într-un unic volum de ordinul sutelor de pagini a eseurilor dialogate despre universul duhului trăitor românesc: „Exorcismul tăcerii”, o operă în care fusese secundat de mai tânărul dar valorosul filosof-poet Ciprian Voloc și cu mult înainte de primăvara aceasta în care prin exegeza „Titu Maiorescu – om politic” i se confirma amânata ocupare a locului de excelență pentru titlul de doctor în științe istorice.

Alunecam spre Tătărășenii Havârnei pe ultima pagină de august copleșit de recitirea paginilor de sagă tragică a vieții și lucrării Mareșalului, de personalitățile care vor face neîncăpătoare curtea casei din dâmbul de uliță aproape anonimă până la Gică Manole. Tricolorul mă salută într-o vibrație intensificată de emoțiile amfitrionului. Săteni, gazetari de valoare profesională din Botoșani și Dorohoi, profesori, prieteni, curioși pe aripa stângă a bustului acoperit. În dreapta iarba reînverzită, spațiu dedicat altor invitați de elită (preoți, reprezentanți ai Asociației Veteranilor de Război, autorități) se răsfață neatinsă. De parcă, cum și altădată, istoria reală poate fi încremenită pe genunchi de un decret, un O.U.G. sau alt script dat de marii anonimi ai momentului. Or ăștia habar nu au că istoria este cu atât mai vie cu cât i se fixează atele și ghips în dorința unei fracturări convenabile unor interese de grup, dar nu și de conștiință națională reală, perpetuă, regenerabilă. Explicația se află, în parte, pe telefonul profesorului Manole, în mesaje. Mi le arată: frica, teama încuibată absurd și adânc și de-aiurea în unii și alții, sindromul nedepășirii cutumelor celor 50 de ani de cenzură comunistă. Și mă cuprinde o tristețe de priveghi din care mă scoate replica gazdei: „Uită-i. Nu meritau să-și atingă istoria. Paginile lor sunt albe. Începem!”

Cvartet uman dinaintea bustului încă acoperit, palma profesorului descleindu-se din topitura solară și, eliberat din căușul pânzei, portretul de piatră al Mareșalului Antonescu. Valorosul autor al lucrării, un prieten al istoricului care a solicitat anonimatul (!) lipsește. Pudoare? Modestie? Teamă?
Aleg în scurtătura carnetului fumul de candelă al cuvintelor.

„Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României”

Dr. în științe istorice, prof. Gică Manole: Prezența dumneavoastră aici este un semn că ce am făcut eu și cu meșterul sculptor nu a fost în zadar. Am trudit de pe 12 august și până la 22 august la ridicarea acestui monument. Un monument ridicat celui care a fost un simbol al demnității noastre naționale: Mareșalul Ion Antonescu. Și nu doar mareșalului Ion Antonescu i-am ridicat și i-am dedicat acest bust ci și tuturor acelora care au murit pe Frontul de Est pentru dezrobirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Peste 350.000 de fii ai României au murit pe Frontul de Est, la Stalingrad, la Cotul Donului, la Odesa, la Cernăuți, pentru ca patria românească să fie la Nistru, întru hotarele sale firești. Dumneavoastră știți cum arată istoria noastră astăzi. Dacă am ridicat un bust mareșalului Antonescu am făcut-o pentru că, o știu bine, a fost un om cinstit, și-a iubit din tot sufletul și a slujit neamul și statul român. El a slujit România în patru războaie: războiul al doilea balcanic, războiul prim mondial, războiul cu Ungaria din 1919 și, evident, Al Doilea Război Mondial.

Domnilor, nimeni în această țară – spune Mareșalul Ion Antonescu înainte de a fi executat din ordinul lui Stalin, în 1946, 1 iunie – n-a slujit și n-a făcut mai mult bine patriei numită România, decât el. Îl cred, îl credem. Fiindcă onoarea, cinstea și demnitatea națională pentru el au fost mai presus de îndoială. De asemenea vreau să vă spun că mareșalul Ion Antonescu merită un bust în patria sa, România, deoarece a avut puterea și curajul să desrobească prin jertfă și luptă aspră Basarabia și Bucovina în iulie – august ’41. De asemenea, la trecerea Tisei, în 1919, iulie, când armata română condusă de generalii Măldărescu și Traian Moșoiu, (printre ostași se afla și fruntașul Gheorghe Manole, bunicul meu), regele Ferdinand ia Ordinul Mihai Viteazul de la pieptul său, îl cheamă pe Antonescu și-i spune: « Colonel Antonescu, eu, regele tău, știu cât îți datorează România. Iată, Ordinul Mihai Viteazul își aparține! » Iar gestul regelui Ferdinand a fost îndreptățit și de faptul că viitorul mareșal Antonescu a fost în spatele victoriei de la Mărășești , fiind la secția operații a Marelui Stat Major al armatei române, artizan al victoriei războiului cu Ungaria din aprilie – august 1919.

De ce un bust Mareșalului Ion Antonescu? Pentru că acest bărbat cu adevărat a salvat România de la moarte. Acest bărbat a salvat statul român dela dispariție. Pentru că acest bărbat a avut curajul, întâia oară în istorie, să spună NU! lui Stalin și Armatei Sovietice. Pentru că acest bărbat a reușit, cu Armata Română, să desrobească în iulie-august 1941 Basarabia. Evident, istoria îl va judeca drept, spune el înainte de a fi executat. Până acum istoria este nedreaptă cu el. Spunea: « … Dv și urmașii Dv veți face mâine ceea ce am încercat să fac eu astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României. ». Dar fiind arestat, înfrânt și predat rușilor în ’44, eu continui să cred că prin simbolul său de demnitate, de cinste, de hărnicie, de onoare și de curaj românesc, Mareșalul Ion Antonescu merită și azi în România, în marile orașe, statui gigantice. El este, dacă vreți, un simbol al demnității istoriei noastre. În testul marilor eroi ai neamului făcut acum 10 ani, Ștefan cel Mare a ocupat locul întâi, al doilea loc a revenit lui Mihai Eminescu apoi urmează Carol I iar pe locul șase națiunea română care nu-i uitucă, nu-i vegetală, l-a așezat și pe Mareșalul Ion Antonescu. Așadar eu consider că ridicarea unui bust Mareșalului Antonescu aici, în ograda casei mele părintești, la Tătărășăni, Havârna, Botoșani este o reparație morală și istorică pentru cel care a făcut toată viața doar servicii istoriei noastre, demnității noastre și neamului românesc. Mareșalul Ion Antonescu – erou martir al neamului nostru, mort atât de dramatic, dar demn, la 1 iunie 1946, lui și celor care au murit pe Frontul de Est între 1941 – 1944, în satul acesta al țării am ridicat acest monument din sufletul meu, cu bună inimă și în credință.

Nu este ușor să ridici un monument, mai ales când are caracter de singularitate, puțini îl vor înțelege, mulți îl vor condamna. Dar eu stau drept în cugetul meu și știu că ceea ce am făcut este dintr-un sentiment de adâncă recunoștință față de cel care a fost în stare, împreună cu armata română, să ne croiască un destin demn și onorabil în istorie și sub soarele lui Dumnezeu”.

„Chintesența românismului”

Prof. Ioan Puiu – Dorohoi: Azi noapte la Prut/ Războiul a-nceput/ Românii trec dincolo, iară,/ Să ia prin armă și scut/ Moșia pierdută astă vară./ Mergem în câmpia Basarabiei/ Plină de glorie, plină de dor,/ Și-n Bucovina cea cu brazi înalți/ Mergem ‘nainte, dragi camarazi.//

Cu acest cântec înainte a pornit Armata Română avându-l în frunte pe Mareșalul Ion Antonescu, om rupt din sufletul poporului român, omul care întreaga sa viață și-a dedicat-o cu chibzuință, fără temere, cu riscuri în bună parte, omul care nu a servit nici o clipă interesului politicianist, față de ceea ce se întâmplă astăzi la noi. Dacă străbatem memoriile contemporanilor lui vedem că nu a replicat niciodată în favoarea cuiva sau că a manifestat tolerență față de cineva. Și mă gândesc la corupția care străbate în conștiința noastră astăzi. Aș avea curajul să spun că în vremea guvernării lui Antonescu, ca niciodată, România a fpst tămăduită de această boală. Mareșalul Antonescu a fost dârz în fața acestei stări care amenința neamul românesc. Sigur că Mareșalul Ion Antonescu a intrat în vizorul unor forțe oculte ale timpului, ulterior în vizorul celor care au fost învingători conform preceptului antic de victimizare a victimelor. Probabil că în sufletul lui peren, până la judecata de apoi, el duce în lumea de dincolo, cu foarte multă tristețe și amărăciune starea aceasta de învinși în care am fost aduși. Iar starea de învinși o suportăm și noi, cei de astăzi. Dincolo de preceptele cu privire la ceea ce au fost anii comunismului, România a fost greu umilită, distrusă, lăsată descoperită – o simplă piață de desfacere pentru capitalurile din afară. Probabil că cei de atunci și cei de acum, care doreau aceasta, și-au atins scopul. Cu atât mai mult noi trebuie să ne sprijinim conștiințele pe ceea ce este și trebuie să rămână în noi Mareșalul Antonescu. El este chintesența românismului. Nu există patriotism dincolo de românism. Și el a apărat această demnitate cu spiritul jertfei. El rămâne pentru noi o mare emblemă. În conștiința noastră Antonesciu este reabilitat. Este omul care trebuie să aibă statui pretutindeni. Gestul pe care l-a făcut domnul Gică Manole, să dea Dumnezeu Sfântul să fie un început pentru toți românii, pentru toți cei care trăiesc sentimentul de continuitate în apărarea intereselor naționale. Statuia sa, chiar dacă nu va sta încă în piețele publice, trebuie să stea în ograda fiecărui bun român.

„… O bornă, un semn, un punct de întâlnire”

Prof. Corneliu Dreșcanu: Urcând către casa domnului Gică Manole am avut senzația că urc spre o mișcare de rezistență. O mișcare ascunsă dar care apără o identitate și reconstruiește o nouă privire, o nouă radiografie și o nouă tendință în istorie, aceea de a recupera. Există în dreptul străvechi expresia: „Restitutio in integrum”. Din acest moment domnul Manole pune pe temelia, pe soclul dezvelit, nu numai bustul Mareșalului Antonescu ci chipul unei istorii ce trebuie reabilitată, recuperată dar mai ales repusă în drepturi în manualele școlare și în programele de învățământ. (…) Cred că se impune să aducem aici omagiu celui care a fost un apărător cu principii deosebite, Ion Antonescu, care spunea: munca și dreptatea, călăuza și adevărul, cinstea și justiția, aceste principii fiind călăuzitoare în guvernarea lui care a constituit o carte de identitate în destinul poporului nostru. Aici, la nord de Botoșani, există un istoric căruia ar trebui să i se acorde mai mult respect, inclusiv din partea oficialităților locale. Unde sunt profesorii de istorie? Unde sunt membrii cercului pedagogic? Exersând un text biblic se arată că între poporul străvechi și Dumnezeu s-a creat un semn fiindcă Dumnezeu le-a poruncit să pună o bornă, un semn de hotar unde va fi locul de întâlnire. Aici, în acest moment se pune o bornă, un semn. Și în orizontul viitor cred că se va spune: Da, ne întâlnim la statuia lui Antonescu, și asta va însemna mult.

„Kilometrul zero al demnității naționale”

Profesor Gruia Cojocaru: Aici, în acest loc, în Tătărășenii Havârnei, a început astăzi un proces de recuperare națională și un demers de demnitate. Consider că gestul pe care domnul Manole pe care l-a făcut prin realizarea acestui bust al Mareșalului Ion Antonescu e un act de curaj în condițiile în care istoria e nedreaptă cu poporul român. Întâmplător sau poate carmic, în această lună m-am aflat în Germania și mergând prin Nürnberg, acolo unde a fost procesul conducătorilor celui de-Al Treilea Reich, am intrat în locul unde ministrul de externe german Ribbentrop a pus o bornă între noi și Basarabia, între noi și nordul Bucovinei plus ținutul Herței. Și mă gândeam că, dacă el a ajuns hulit de toată lumea, de ce Mareșalul Antonescu nu este recuperate? Pentru că, așa cum s-a spus și aici, a fost de partea învinșilor. Și totuși noi, poporul român, nu avem atâta demnitate încât să recuperăm faptic memoria lui Antonescu? Iată că aici, în acest loc, semnul acestei demnități a erupt. Și tocmai pentru aceasta trebuie ca noi, cei de azi, să-i mulțumim istoricului, profesorului Gică Manole, pentru acest act de demnitate și curaj. Sunt convins că nu-i va fi ușor în următorul interval de timp. Și poate până la capătul zilelor. Dar dacă noi vom da dovadă de curaj și de demnitate o să știm să-l ajutăm și să-l sprijinim. Iar aici, la kilometrul zero al demnității naționale ne vom întâlni în fiecare an.

„Ne declarăm filoromâni”

Doctor în filosofie, prof. Ciprian Voloc – Dorohoi: Cred că toată lumea și-a făcut o idee și a reintrat imaginativ în acele zile și în acei ani deosebit de grei pentru România și pentru români. Ne aflăm astăzi într-o situație stranie în care multe personalități, mulți oameni importanți au refuzat să participe, să ajungă alături de noi. Motivația nu este greu de întrezărit dar eu vreau să atrag atenția că noi, aici, astăzi, nu am încălcat în nici un fel legea emisă de Adrian Năstase (și nu știu dacă este o coincidență în faptul că Adrian Năstase este acolo unde este), deoarece legea spune foarte clar că este interzisă instalarea unui bust al Mareșalului Ion Antonescu în locuri publice, cu excepția muzeelor. Dar noi ne aflăm pe proprietatea privată a domnului Gică Manole, iar frica manifestată de anumite persoane nu este, din punctul meu de vedere, justificată. Proprietatea privată, conform constituției, este inviolabilă. Dacă vrei poți să te declari filonazist, în casa ta poți face ce vrei. Noi ne declarăm filoromâni. Și nu trebuie să uităm că asocierea lui Ion Antonescu cu nazismul este mai mult decât forțată, este o grosolănie a istoriei. El nu a avut concepții naziste. Nici „soluția finală” nu a vrut să o pună în aplicare. Îl felicit pe domnul Gică Manole. Cu siguranță acest efort, după cum mi-a mărturisit, îi oferă puterea de a merge mai departe. S-ar părea că astăzi nu mai avem aproape deloc repere, iar această încercare de a rezista în calitate de român își are drept rezultat și dezvelirea acestui bust al Mareșalului Ion Antonescu.

Aurel Brumă: În casa mare masă de pomenire cu așezarea cuminte a sătenilor și a celor veniți de mai departe. Și aproape fiecare are de vărsat un strop de vin în amintirea neamurilor spulberate sub glonț într-unul din multele războaie sau în alte condiții de nefericire. Mă uit la bust, da, poate că soclul are volumetrie disproporționată față de bust sau poate tocmai asta s-a vrut, punerea în valoare a fragilității umane dar și forța pe care o concentrează, așa cum firul de iarbă ieșit din crăpăturile stâncii.

Îl întreb pe doctorul în științe istorice, profesorul, autorul de importante cărți de istorie și civilizație românească dacă sunt de aprins lumânări, dacă ceremonialul se îngeamănă pomenirii?

Gică Manole: Este și o pomenire, dar o pomenire fericită de prezența tuturor celor care au venit astăzi, 31 august 2012 aici, la Tătărășeni, Havârna, pentru a inaugura bustul Mareșalului Ion Antonescu ridicat în curtea casei părintești. Sigur că trebuie să-i pomenim pe cei care au murit pentru patrie. Citez aici titlul unei mari cărți, una dintre ultimele cărți ale lui Mihail Sergheievici Șolohov: „Ei au căzut pentru patrie”. Dacă rușii își iubesc și își onorează eroii, cu atât mai mult poporul român care a fost victimă a istoriei de atâtea ori este obligat. Și noi, românii, astăzi, în plin post-modernism diluat de conștiința națională suntem condamnați să fim atenți la sudoarea și jertfa celor din trecut. În Tătărășăni – Havârna, în două războaie mondiale au murit 70 de bărbați. Evident că, ridicând bustul Mareșalului Ion Antonescu aici, la Tătărășeni, în ogradă, m-am gândit și la cei mulți, necunoscuți, care au murit între 1941-1944. Ei nu sunt puțini, sunt mulți, foarte mulți, ca și florile câmpului, ca să-l citez pe Mihail Sadoveanu care a scris despre moartea fiului său, Mihu, în septembrie 1944, „ca și florile câmpului sunt mulți și nevinovați care zac sub iarbă” murind pentru ca România să aibă demnitate, mândrie, onoare și națiunea să fie liberă iar dreptatea noastră istorică să triumfe. Căci cei care au luptat conduși de Ion Antonescu au murit pentru Basarabia noastră sfântă și pentru nordul Bucovinei la fel de sfânt. Lor și numai lor și Mareșalului Ion Antonescu le închin acest monument „istoric”, zic eu, din curtea casei părintești.

A.B.: Nu este un gest politic ?!

G.M.: Nici vorbă. Cine îl interpretează politic, ca pe un gest de frondă sau de poliță politică este de rea credință sau un inconștient. O fac pentru că o aspră necesitate interioară m-a determinat să purced la acest gest. Trebuie un semn pentru cei care au plecat, și care au fost demni și au murit cu demnitate.Să nu uităm că generalul american Schyler din misiunea militară a Statelor Unite dela București a trimis Departamentului de Stat în iunie 1946, imediat după execuția mareșalului Antonescu, o scurtă prezentare a evenimentelor. Spune generalul Schyler: Mareșalul Antonescu s-a purtat cu o extraordinară demnitate la proces. Și-a apărat cauza cu multă noblețe și are în multe privințe dreptate. De asemenea, de la participanți direcți, am aflat că a murit cu multă demnitate și care face cinste lui și poporului în numele căruia a căzut.

A.B.: Există multe, încă multe documente care validează realul comportament al Mareșalului în degringolada războiului. Din păcate, se zice, aceste documente sunt sub sigiliu, fie la Moscova, fie undeva, în Orientul Mijlociu. Ce știți?

G.M.: Eu știu că nu cunoaștem cu adevărat toate documentele epocii în care a trăit mareșalul. Mihai Biciucă a editat trei volume: „Procesul Mareșalului Antonescu”. Știu că Mareșalul Antonescu, în ultimul său cuvânt, între altele, a zis așa: „Foștii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu ma desolidarizez de greșelile lor. Las Țării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Eu știu doar atât: Ion Antonescu rămâne mai departe un simbol al drepturilor noastre istorice nu doar afișate ci împlinite în istoria noastră din Est și din Nord-Est. Din acest moment eu cred că sunt bine înțeles în gestul meu. Am făcut ceea ce am făcut ca un gest de recunoștință pentru el și pentru toate sutele de mii de fii ai poporului nostru care s-au jertfit pentru patrie, pentru desrobirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Orice interpretare politică a acestui gest este nulă și neavenită și lovită de rea credință.

A.B.: Cineva, un intelectual al Tătărășenilor, îmi vorbea de codul special al profesorului Manole. Codul lui Gică Manole: Tricolorul.

G.M.: Da fiindcă m-am născut sub acest semn. Am găsit acum 14 ani actul de vânzare-cumpărare al pământului pe care stăm aici, acum, casa și grădina. Aparținea unei femei din Havârna, Ecaterina Sava. În 1935 ea a vândut de veci lui Vasile și Aglaia Câșlaru, bunicii mei după mamă, cu 500 de lei în fața unui notar din Darabani, unul Danilov, acest pământ. Și spune acea femeie de 85 de ani: „Vând de veci lui Vasile și Aglaia Câșlaru pământul acesta pe care îl am dela tatăl meu care l-a primit ca împroprietărire dela Cuza Vodă”. Și uite ce minune: Sava primește pământ dela Cuza Vodă, fiica Ecaterina îl vinde bunicilor Câșlaru și în 1930 tatăl meu, Cozma, a ridicat casa împreună cu Zamfira Manole iar eu le urmez. Or astăzi ce se întâmplă aici este și un gest de sfidare a atitudinii dulcege și a stării de lipsă de coloană vertebrală pe care o au toți în raport cu așa zisele personalități controversate ale istoriei noastre. Ion Antonescu nu poate fi controversat tocmai fiindcă este un personaj de o înaltă ținută morală și istorică. Prințul Golțîn, 1917, pe frontul de est, l-a cunoscut pe locotenent colonelul Ion Antonescu. După ce l-a cunoscut a zis: „Am impresia și convingerea că locotenent colonelul Ion Antonescu este un militar de mare ținută și un om de mare caracter”. Judecata prințului Golițîn din 1917 a fost probată, la infinit va fi probată de istorie și de destinul dramatic al lui Ion Antonescu. Gândindu-mă la gestul meu, l-am făcut fiindcă mi se pare cu totul de nepermis ca unui martir al neamului nostru, mort pentru Basarabia și nordul Bucovinei, să nu i se ridice un semn în piatră în țara lui curată și sfântă numită România și pe care atât de mult a iubit-o.

A.B.: Când ați ținut mâna pe colțul eșarfei acoperitoare bustului, câte alte mâini ați simțit suprapuse?

G.M.: Infinite! Infinite! Să fluturi tricolorul deasupra capului Mareșalului te gândești la toate umbrele eroilor neamului nostru, vechi și noi care zac sub iarbă și s-au jertfit întru temelia traincică a neamului nostru. Un semn de recunoștință nesfârșită am pentru cei care au fost în stare să moară, cu adevărat să moară – nu doar să vorbească, pentru țara lor, România. De aceea am alăturat și sfântul nostru Tricolor – ca un gest de recunoștință pentru cei care nu mai sunt și care au murit pentru Patrie.

Epilog: Cameramanii sunt brusc alertați de suferința unui pneu al mașinii (lipsește roata de rezervă) și accelerează filmarea. Renunțăm la interioare (masa de pomenire, odaia de lucru a istoricului condamnat la navetism perpetuu, icoanele părinților, biblioteca) și căutăm un loc potrivit dialogului final. Spovadă. Sunt translat pe unghiuri neînchipuit de complicate, scos din încornarea unui trunchi de fost măr domnesc, presupunerile, alternanța de dihotomii ale așezării în realul convenabil camerelor de filmat continuând parcă povestea Mareșalului dar în alt registru. Mă neliniștește trucajul, artificialul, recompunerea într-un estetism conjunctural, nepotrivit biologiei momentului. Revin pe contextualitatea absențelor dela eveniment: „Mai periculos este un mort fals decât unul adevărat” (Eduardo de Filippo). Filmăm, plecare pripită, verificarea, punerea în normal a roții la un atelier din Dorohoi. Meșterul vede aparatura video și întreabă: unde și ce? Am filmat la statuia lui Antonescu, spun eu, iar mecanicul se rupe în hohote. Nu știa că interimarul președinte s-ar lega cu ceva de teritoriul botoșănean. Rectific, fac adăugirile necesare iar cel din fața mea trece brusc la poziția de ostaș în front, la drapel: „Pentru Mareșalul Ion Antonescu, atât cât îl știu eu, vă verific încă 100 de roți pe gratis, că merită!”

Un articol de Aurel Brumă

Sursa: REVISTA ART – EMIS,  Nr.60/12 septembrie 2012




Ziarul de Garda: UN TUR ÎN JURUL ROMÂNIEI: BULGARIA. România este și acolo unde e un singur român

Românii din Bulgaria susțin că guvernul de la Sofia le încalcă drepturile în mod fragrant. Politica de deznaționalizare a românilor, manifestată activ de către statul bulgar, este mult mai accentuată decât lupta pe care o duc românii din sudul Dunării pentru păstrarea și promovarea limbii și culturii românești.
Bulgaria a aderat la Uniunea Europeană în 2007 fără a acorda drepturi depline comunității românești din acest stat. Constituția nu recunoaște minoritățile naționale, astfel, românii din Bulgaria sunt incluși doar în categoria grupurilor etnice. Conform datelor oficiale de la recensământul din anul 2011, numărul vorbitorilor de limbă română nu depășește cifra de 6 mii («vlahi» – 1964, romi – 1837, români – 822, bulgari – 733).
De cealaltă parte, reprezentanții românilor din Bulgaria susțin că ultimul recensământ a fost falsificat și că cifra reală a românilor ar fi de peste 50 de mii doar în regiunea Vidinului. Totodată, pe pagina web a instituției guvernamentale române, Departamentul Românilor de Pretutindeni, se arată că în Bulgaria trăiesc în jur de 150.000 de vorbitori de limbă română, localizați mai ales în valea Dunării, Varna, Veliko Târnovo, Burgas, Silistra și în regiunea Rodopi.
Fobia față de români
«La recensământ m-au întrebat ce naționalitate am? Le-am răspuns: român. M-au întrebat – cum român? și a notat cu un creion, ca ulterior să se poată de făcut modificări. I-am zis: nu, doamnă, cu pixul însemnați, pentru că e ușor de șters român și de scris bulgar», spune Nicolay Marinov Patchev, membru al Uniunii Scriitorilor Liberi din Bulgaria.
Ivo Gheorghiev, președintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria – AVE, afirmă că în Bulgaria există o fobie față de români, mai ales față de termenul de – român. «Se duce o politică de deznaționalizare și în special chestia cu «vlahii» e băgată așa cum este introdus în mod intenționat și termenul de «moldoveni și limbă moldovenească» în R. Moldova. Acum nu știu R. Moldova ce orientare are, dar aici, noi toți suntem români sută la sută. Numai că unii se recunosc ca fiind români. Alții, sub influența unor structuri de stat și în special cu susținerea unor organizații antiromânești, se denumesc vlahi». Reprezentantul românilor din Bulgaria a mai spus că se creează această confuzie între român și «vlah» pentru că se vrea neamul dezbinat, să nu fie uniți toți sub denumirea de român.
Sofia. Diplomație de fațadă


Guvernul de la Sofia îi lipsește pe români de dreptul de a învăța în limba maternă. Astăzi, în Bulgaria mai există o singură școală românească. În anul 1999 Liceul «Mihai Eminescu» de la Sofia și-a reluat activitatea după o întrerupere de 51 de ani. Această instituție de învățământ românesc, care funcționează mai mult pe bază de reciprocitate între statul bulgar și român, este un «liceu de fațadă», susțin mai mulți români din Bulgaria. «Liceul a fost deschis la Sofia, acolo unde sunt 100 de români, în loc să fie amplasat în regiunea Vidinului, unde este o masă compactă de români, în număr de 50 de mii».


Pe 13 iulie curent am efectuat o vizită la liceul românesc din Sofia. Sediul se află în aceeași clădire cu o școală bulgară. Astfel, din cele patru etaje ale instituției, liceul românesc activează pe un singur etaj. La etajul 4. Am încercat să discut cu directoarea liceului, care mi-a răspuns în limba bulgară că am nevoie de permisiunea Inspectoratului școlar de la Sofia pentru a purta orice discuție cu ea.
Nicolay Marinov Patchev, din orașul Kozloduy, profesor de limba română, spune că la liceul «Mihai Eminescu» din Sofia se duc mai mult copii bulgari care vor să învețe cât de cât limba română, ca ulterior, să obțină o bursă de studii în România. «Locul acestui liceu trebuie să fie în regiunea Vidin. Acolo se află cuibul românismului din Bulgaria. și așa am avea posibilitatea să trimitem la un liceu românesc și copii din satele mai îndepărtate, unde nu există nicio școală românească».
Dacă vreți să învățați românește, duceți-vă la Sofia
De aceeași părere este și Ivo Gheorghiev, președintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, care afirmă că amplasarea liceului român la Sofia a fost o politică intenționată a statului bulgar și, totodată, este vorba de slăbiciunea politicianului român. Liceul român de la Sofia s-a făcut mai mult în baza orgoliilor din spatele biroului și în niciun caz nu a fost făcut pe bază de reciprocitate.
«Dacă în București există o comunitate bulgară prin care Liceul bulgar «Hristov Botev» servește această comunitate, la Sofia nu există comunitate românească. La Sofia sunt câțiva aromâni. Pe noi ne deranjează că există acest liceu la Sofia, pentru că oricând statul bulgar ne scoate ochii cu acest liceu. Ne spune: «Dacă vreți să învățați românește, duceți-vă la Sofia». Lucru imposibil. Masa compactă de români este aici, la Vidin. Noi vrem liceu românesc la Vidin».
Fără școală românească, merge în clasa I la un liceu bulgar

Oficial, la Vidin nu există școală românească. Lucica Gheorghiev, profesoară de limba română, în mod voluntar mai ține cursuri de limba română la o bibliotecă din Vidin.
Cursurile de limba română sunt frecventate de 12 — 15 tineri. «Am început să ținem cursuri de limba română în regiunea Vidinului atât timp cât s-a desfășurat un proiect susținut din partea guvernului României. Acum nu ne mai finanțează. S-a stopat totul. De un an am început să țin cursurile în mod voluntar, ca să nu se piardă ceea ce am început».
Luni, 16 iulie, am asistat la cursurile de limba română. Cea mai tânără elevă se numește Ioanna și are 7 ani. Acasă a învățat să vorbească în română. «Nu știu să scriu românește și am venit la cursuri. Am început cu abecedarul. Deja pot să scriu puțin. Mă uit după litere și le unesc ca să obțin un cuvânt. Din toamnă merg la școală. Aș vrea la un liceu românesc. Și pentru că nu avem, trebuie să merg la o școală bulgară», spune Ioanna, care în timp ce vorbește cu noi își scrie numele în limba română.
Daria are 19 ani și este din localitatea Kapitanovtsi (Căpitănuț), situată la 6 km de Vidin. În fiecare zi de luni și miercuri vine la cursurile de limba română. «Sunt din familie vlahă și nu vorbesc bine românește. Aici la fiecare lecție avem gramatică. Facem dialog și avem teme pentru acasă», spune Daria, care deja a învățat să scrie și să citească în limba română.
La poliție i-au cerut listele cu elevii care învață în limba română
Florin este elev în clasa VI la școala bulgară nr. 8 din Vidin. Știe să vorbească în română de la părinți și bunici. «Eu sunt român din Bulgaria. Știu să citesc și să scriu în limba română. Vreau să mă fac arheolog și să învăț în România».
Nicolay Marinov Patchev, 72 de ani, din orașul Kozloduy, a început să țină cursuri de istorie încă din anul 1983. «Noi, românii din Bulgaria, am văzut că ne topim și am început să țin ore de istorie cu 17 copii. Le predam istoria graiului matern». În anul 2007–2009 profesorul de istorie a organizat și cursuri de limba română la casa de cultură din orașul Kozloduy, dar și în satul vecin Harlets. Au fost grupe de copii și de adulți, inclusiv un bătrân de 74 de ani, care vrea să scrie în limba străbunilor.
«După 2009 nu am avut posibilitatea să mai facem nimic. Suntem persecutați. Aici există naționalismul balcanic. Pentru că am predat limba română, nu sunt alungat. Sunt azvârlit cu copitele. M-au lăsat fără lucru și sunt invitat cu degetul la poliție. Mi-au cerut listele elevilor care veneau la cursurile de limba română. M-am adresat la ambasada României de la Sofia cu problema dată și mi-au răspuns să nu le dau nicio listă nimic. Se vorbește de mine că sunt românizator. Eu nu sunt românizator. Eu sunt român».
Profesorul de română a fost chemat la inspectoratul școlar din regiune și i s-a spus «nicio limbă română să nu se mai studieze». Nicolay Marinov Patchev spune că limba sa maternă este – limba română. «Mie mama mi-a cântat în română: nani-nani, puiul mamei, și nu în bulgărește. Așa că, acolo unde este scânteie de românism, noi trebuie să o facem flacără, și nu să o lăsăm să piară».
În instituții se vorbește bulgara, la piață – românește

În zona Vidinului nu contează că sunt 50 de mii de români sau 100 de mii, pentru că în instituții oricum se vorbește bulgărește, îmi spune un trecător pe care l-am întâlnit lângă gara de trenuri din Vidin. Acesta mi-a spus că, dacă vreau să aud vorbindu-se românește, să merg la piața agricolă. «La bazar toți vorbesc românește».

Slaviana Neofidova este din localitatea Slanotran, situată la 15 km de Vidin. Zilnic, vinde la piață pepeni galbeni. Ea spune că în localitate toți vorbesc româna. «De aici, de la Dunăre, și până la Marea Neagră numai românește se vorbește. Vorbim româna, cântăm în română. Bătrânii mei n-au știut niciunul bulgărește. Vorbesc doar pe românește. Copiii deja vorbesc româna mai greu, pentru că învață la școală bulgărească».
Violeta Traianova din localitatea Kapitanovtsi susține că în toate satele din jurul Vidinului se vorbește românește. «Limba română am pomenit de la moși-strămoși. La recensământ, mai sunt unii care vorbesc pe românește, dar se declară bulgari pentru că aici s-au născut. Dar una este etnia și alta cetățenia», explică bătrâna, care a împlinit vârsta de 70 de ani.
«Eu vorbesc română. Nu pot să spun ce etnie am pentru că lucrez la primărie și să nu fie probleme», mi-a spus un bărbat la piață, care mi-a cerut să nu-i public numele.
O singură biserică românească – tot la Sofia

Reprezentanții românilor din Bulgaria spun că după anii 2000 au primit un sprijin din partea României. S-au ținut cursuri de română printr-un proiect pilot. Au fost deschise câteva ziare românești. Apoi acest sprijin a devenit tot mai vag, pentru că românii din Bulgaria nu au și cetățenie română, iar astfel, «noi nu aducem voturi României. Am primit mesaje clare din România. Banii vor fi redirecționați către cei care dau voturi. Până în acest an, tot ce a venit ca sprijin din partea României a fost atât de vag și atât de puțin, încât cei care ni l-au acordat au vrut să-și spele fața și să spună doar că ni-l dau. Până la momentul actual, noi considerăm că nu am primit sprijinul necesar. Din partea Bulgariei cu atât mai mult. Bulgaria sprijină «vlahii», pentru că ei sunt puntea de dezbinare și de rupere a românilor», afirmă Ivo Gheorghiev.

Dacă comunitatea românească din Bulgaria nu are parte de școli românești, în ceea ce privește presa și biserica românească – e jale, îmi spune un român din Vidin. «Biserica este încă la etapa în care se salvează pe ea însăși. Am avut o biserică într-o localitate aflată la 20 km de Vidin unde părintele a slujit în limba română. Acum nu mai slujește. O face uneori doar la cerere».
Biserica ortodoxă română «Sfânta Treime» din Sofia este singura biserică românească din Bulgaria care ține de Patriarhia Română. Preotul Neluț Oprea spune că această biserică este frecventată atât de români, cât și de bulgari. Slujba se ține în două limbi. «În mod normal și principial este să se țină slujba în limba română. Dar în varianta în care la ora nouă dimineața, când începe Sfânta Liturghie, sunt numai bulgari în biserică, mi se pare absolut normal să încep în limba bulgară și după aceea, când vin românii noștri de la Ambasada României sau de la Ambasada R. Moldova la Sofia, să continui în limba română».
La Biserica «Sfânta Treime» se oficiază anual în jur de cinci cununii. «Când avem o cununie mixtă între bulgari și români mai chemăm câte un preot bulgar, bineînțeles la voința mirilor». Părintele Oprea mai spune că românii din satele românești vin mai rar pe la biserică, doar când sunt în trecere prin Sofia.
Vizita ministrului de Externe la Sofia și memorandumul

Pe 13 iulie curent, Andrei Marga, ministrul de Externe al României, a efectuat o vizită de lucru la Sofia, la invitația omologului bulgar, Nickolay Mladenov. Marga s-a întâlnit și cu reprezentanți ai oamenilor de afaceri români și ai comunității românești din Bulgaria. La dorința ministrului de Externe al României,
presa nu a fost prezentă la această întâlnire. Însă, imediat după vizita la Sofia, presa românească a titrat: «În timpul vizitei în Bulgaria, Marga a uitat de românii din țara vecină». Asta am auzit și de la alți români din Bulgaria. «Politicienii vin, ne salută și ne spun la revedere. Dar problemele rămân aceleași», mi-a spus un participant român la întâlnirea cu ministrul de Externe.
Tot la 13 iulie curent, Ivo Gheorghiev, președintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, i-a transmis la Sofia un memorandum ministrului de Externe, Andrei Marga. În acest memorandum privind drepturile românilor din Bulgaria, conform convenției-cadru pentru apărarea drepturilor minorităților, ratificată de țările membre, se solicită implicarea urgentă și un sprijin acordat de guvernul României în domeniul învățământului și al culturii românești din Bulgaria.
«Limba română să fie studiată în școli ca limbă maternă. Oficierea slujbei religioase să se facă în limba maternă în parohiile cu populație majoritar românească. Un liceu cu predare în limba română și engleză la Vidin. Presă în limba română. Un ansamblu folcloric reprezentativ» – sunt doar câteva dintre punctele din memorandumul adresat ministrului Afacerilor Externe, Andrei Marga.
Ivo Gheorghiev, reprezentantul românilor din Bulgaria, susține că nu este posibil să se păstreze un neam fără istorie, fără învățământ, fără limbă, fără tradiții. «Ne-am păstrat până acum pentru că am avut tradiții, muzicieni buni care cântau istoria neamului românesc. Așa ne-am păstrat ca neam. Însă nu-i mai avem nici pe aceștia. Au murit. Acum am rămas orfani, din orice punct de vedere. Școală nu avem. Copiii noștri nu mai vorbesc românește, tocmai de aceea că niciodată n-au învățat corect să vorbească. Bulgarii spun despre noi că românii sunt țigani, românii sunt mămăligari, și asta creează o jenă într-o persoană», afirmă Ivo, care a ținut să mai sublinieze că România este și acolo unde e un singur român. Dacă e pe lună, și acolo e România.
Iurie Sanduta




Copii istroromâni din Susnevita, Istria, sunt in tabara DRP de la Sulina

Copii istroromâni din Susnevita, Istria, sunt in tabara DRP de la Sulina

(POATE NU STITI CE SUNT ISTROROMANII) SUNT ROMANII DIN CROATIA DIN PENINSULA ISTRIA !!!, -ei nu au venit acolo de undeva ci sunt mai vechi pe pamanturile acelea decat Croatii ! sunt „nepotii si stranepotii” – metaforic vorbind ai lui Nicolae Tesla ! un istro roman autentic !În această lună august, însemnată de grave incertitudini politice, la care se adaugă canicula şi seceta care au pus la grea încercare agricultura noastră, iată, din Istria, ne soseşte şi o veste bună: străbătând o distanţă foarte lungă, cu autobuze şi trenuri, a sosit un grup de copii istroromâni din Suşnieviţa, invitaţi la mare şi în Delta Dunării de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.

Astfel, un grup de cinci copii din satul Suşnieviţa, care învaţă la Şcoala medie din Cepici, au sosit la 6 august la Tulcea, de unde au mers la Sulina şi au văzut şi Marea Neagră, rămânând la noi în ţară până la 13 august; ei erau însoţiţi de domnişoara învăţătoare Davorka şi de domnul profesor Dean Nestorovich, precum şi de mama unei eleve din grup, doamna Loredana Travaglia, mama Silviei Travaglia, o elevă care s-a distins la învăţătură şi a participat la toate spectacolele şcolii, recitând poezii în dialectul strămoşesc istroromân.

Ei au trecut în drumul lor şi prin Bucureşti, şi s-au întors la Suşnieviţa în ziua de Sântă Marie, la 15 august, entuziasmaţi cu toţii, inclusiv cei mari ce i-au însoţit, de frumuseţea ţării noastre şi de căldura sinceră, dragostea cu care au fost întâmpinaţi, care nu au fost cu nimic ştirbite de greutăţile inerente drumului lung, pe timp de vară, pe care l-au parcurs. Am constatat personal entuziasmul lor şi admiraţia cu care vorbeau de Ţară, chiar dacă marea Adriatică şi coasta, nu numai a Istriei -cu renumitele ei staţiuni, ca Opatia (Abbazia) la care venea şi regina noastră Carmen Sylva, în primii ani ai secolului trecut-, dar şi coasta Dalmaţiei, sunt printre cele mai frumoase din lume.

Entuziasmul sincer al acestor copii, precum şi al adulţilor care i-au însoţit, sunt cea mai bună carte de vizită a ţării noastre, cea mai bună diplomaţie şi politică culturală, datorate, în cea mai mare parte, Dlui. Ambasador Cosmin Dinescu, care, pentru prima dată în istoria diplomaţiei noastre în Croaţia, ia contact personal cu Istroromânii, ca de pildă, printre alte exemple, în acest an, vineri 29 iunie, când a invitat comunitatea istroromână la un dialog liber, la o cină la principalul restaurant din localitatea Vranjie, desfăşurată într-o atmosferă sărbătorească, cu participarea a circa 30 de membri ai comunităţii istroromâne.

Încheiem această relatare, evidenţiind încă odată entuziasmul acestor primi copii şi însoţitori ai lor, de la Şcoala din Suşnieviţa şi din Cepici, care vin în România, precum şi regretul acelora, care deşi invitaţi, nu au venit, dar în mod sigur, ascultându-i pe prietenii lor, care au dat curs invitaţiei unei vacanţe pe litoral în România, vor veni cu siguranţă în anul viitor. Ne rezervăm să revenim, în măsura posibilităţilor, cu fotografii făcute de participanţii la această excursie.
Un reportaj de Emil Petru Raţiu




In Maramuresul Istoric (Transcarpatia-Ucraina), a fost adoptata limba romana ca limba regionala de stat

 

Consiliul Regional din Transcarpatia a adoptat, vineri, cu 78 de voturi “pentru”, o decizie prin care recomandă autorităților locale din regiunea Transcarpatică să ia măsuri de punere în aplicare a dispozițiilor Legii referitoare la principiile politicii lingvistice a Ucrainei”, care prevede că dacă limba unei minorități este vorbită de cel puțin 10% dintre locuitorii unei localități, aceasta poate fi declarată limbă regională pe raza teritoriului respectiv.

Potrivit portalului de știri Zaholovok, în hotărârea adoptată de Consiliul Regional Transcarpatia se arată că pe teritoriul unităților administrativ-teritoriale din această regiune (sate, comune și orașe), limbi regionale pot fi considerate maghiara și româna.

Controlul asupra punerii în aplicare a prezentei decizii se atribuie unei comisii permanente pentru educație, știință, cultură, spiritualitate, politică de tineret, sport, minorități etnice și politica de informare, condusă de Vegheș M.M, precum și vicepreședintelui Administrației Regionale de Stat Transcarpatia, Kaciura I.I.

Înainte de adoptarea acestei decizii, guvernatorul regiunii Transcarpatia, I.Baloga, a declarat că “este vorba de o chestiune politică” și și-a îndemnat colegii din administrație să se abțină de la vot.

Votul asupra proiectului de decizie a continuat, însă, în ciuda huiduielilor venite din partea reprezentanților partidului naționalist “Svoboda” și ai formațiunii “Batkivșcina”, care au protestat în fața clădirii Administrației Regionale din Ujgorod.

În ceea ce privește recunoașterea statutului regional al limbii române la nivel local în Transcarpatia, aproape toate localitățile românești au adoptat până în prezent o decizie prin care limba română a devenit limbă regională la nivel local.

Noua lege ucraineană cu privire la principiile politicii lingvistice a Ucrainei, adoptată de Parlamentul de la Kiev la 3 iulie, permite utilizarea oficială a limbilor regionale-minoritare în activitatea administrației publice locale, în cazul în care 10% din populația unui teritoriu este vorbitoare a unei limbi regionale-minoritare.

sursa:portalului de știri Zaholovok




Mari actrițe, cântărețe și savante ale lumii, de la începutul secolului trecut, au origini românești

Ana de Noailles (n. 15 noiembrie 1876, Paris – d. 30 aprilie 1933, Paris)

Ana de Noailles, născută prințesa Brâncoveanu, este prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, membră a Academiei Române, Franceze și Belgiene.

Poetă franceză de origine română și vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului 20, Ana a fost fashion-icon-ul Europei în Belle Epoque, admirată și adorată de Proust, Cocteau, Colette, Rodin, Valery, Gide.

Ana de Noailles a fost modelul personajului Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil” al lui Marcel Proust, și s-a considerat cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La slujba de înmormântare a prințesei, ținută la Biserica ortodoxă din Paris, au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii ei.

Ana de Noailles

Elvira Popescu (n. 10 mai 1894, București – d. 11 decembrie 1993, Paris)

„Un pahar de șampanie cu lacrimi la final”.

Elvira Popescu a fost actriță româncă de teatru și film, jucând alături de Jean Marais, Alain Delon și Claudia Cardinale, precum și directoare de scenă, cu o carieră strălucită în Franța.

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București, a fost angajată la Teatrul Național și a întemeiat Teatrul Mic și Excelsior, alături de actorii Ion Manolescu și Ion Iancovescu. Louis Verneuil, care a scris special pentru ea numeroase piese de teatru, a jucat un rol decisiv în viața și cariera actriței, pe care a și angajat-o, în 1923, la Teatrul De la Michodière din Paris, deși ea nu stăpânea bine limba franceză. Aproape instantaneu, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial. Critica a elogiat-o, ceea ce este foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”, „Monstre Sacré” etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat 65 de ani, dar repertoriul pieselor cu ea a fost relativ restrâns, pentru că toate țineau afișele cu anii, actrița fiind foarte solicitată de public. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Unele piese în care a fost protagonistă au depășit 2.000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori sau actrițe. A jucat în filmele „La Présidente”, „Ils étaient neuf célibataires”, „Austerlitz”, „Plein Soleil” etc.

Elvira Popescu a condus și o companie teatrală, fiind co-directoare, alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris și Théâtre Marigny. A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincții ale statului francez.

Elvira Popescu a încetat din viață la venerabila vârstă de 99 de ani, în Paris, și este înmormântată într-un cavou din marmură pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise.

Elvira Popescu

Pola Illery (n. 15 octombrie 1908, Corabia – d. 15 februarie 2012, SUA)

Născută Paula Iliescu, românca a plecat din Corabia și a ajuns star de film mut în Paris, fiind totodată muza lui Rene Claire în „Sous les toits de Paris”.

A fost fascinată de teatru din copilărie, iar numele ei de scena, Pola Illery, este inspirat de cel al vampei filmelor mute Pola Negri. În Paris, Paula a fost distribuită în pelicula „Captain Fracasse”. S-a mutat în SUA la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost soră medicală voluntară pentru Crucea Roșie, și a obtinut cetățenia în 1946. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Daniel Alpert, iar din căsnicia care a durat 54 de ani, până la moartea lui din 1999, au rezultat patru copii.

În 1954, Paula Iliescu s-a mutat în Pennsylvania, unde a murit în acest an, în orașul Scranton. Trecerea ei în neființă nu a trecut neobservată. „The Telegraph” i-a dedicat un necrolog în care precizează că „emana sexualitate și farmec, deși avea înălțimea sub 1,5 metri”.

Pola Illery

Alice Cocea (n. 28 iulie 1899, Sinaia – d. 2 iulie 1970, Franța)

A fost actriță franceză de teatru și film, de origine română. A urmat cursurile Conservatorului din București, dar studiile dramatice le-a absolvit în Paris, în 1917, unde se și stabilise. A debutat în cinematografie în 1917, dar a preferat să urmeze o carieră teatrală.

În anii ’30, când tabloidele nu erau „en vogue”, Alice Cocea, mondenă absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganța, poveștile de iubire, scandalurile personale și preferința ei pentru lux copleșitor.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea teatrului „Théâtre des Ambassadeurs” (1940-1944). După retragerea de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură și a mai avut câteva prezențe pe marile ecrane, în anii ’60, în roluri minore.

Alice este sora avocatului, scriitorului și temutului pamfletar N.D.Cocea și mătușa marii actrițe Dina Cocea.

Alice Cocea

Nadia Gray (n. 23 noiembrie 1923, București – d. 13 iunie 1994, New York)

Născută Nadia Kujnir-Herescu, în București, într-o familie româno-rusă, ea a debutat pe scena de la Majestic la 15 ani și a ajuns mai târziu actriță la Hollywood. A părăsit România pentru Paris, spre sfârșitul anilor ’40 pentru, a scăpa de regimul comunist. Filmul de debut al Nadiei a fost „L’Inconnu d’un soir”, în 1949. Probabil că cel mai cunoscut rol al ei este în celebrul film al lui Federico Fellini „La Dolce Vita”, din 1960.

Nadia, de care a fost îndrăgostit scriitorul Ionel Teodoreanu, s-a măritat la 16 ani cu Constantin Cantacuzino (din 1946, până la moartea lui, în 1958). Ulterior s-a recăsătorit cu tatăl actriței Linda Gray din „Dallas”, cu care a pornit spre California, în anii ’60. Românca nu a trecut neobservată la Hollywood, ajungând să joace în filme alături de Audrey Hepburn și Frank Sinatra.

În 1967, a renunțat la cinematografie și s-a căsătorit a treia oară cu Herbert Silverman, un avocat din New York, iar căsnicia a durat până la moartea ei, în 1994, la vârsta de 70 de ani. Celebra publicație New York Times i-a scris epitaful.

Nadia Gray

Lola Bobescu (n. 9 august 1919, Craiova – d. 4 septembrie 2003, Belgia)

„Diva cu vioara” Lola Violeta Ana-Maria Bobescu a fost violonistă și profesoară de vioară originară din România. Cea despre care maestrul Yehudi Menuhin spunea că e „cea mai mare violonistă a secolului XX” este fiica marelui compozitor și dirijor Aurel Bobescu și și-a început studiile muzicale la vârsta de 5 ani. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu este una dintre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège – și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles.

Lola Bobescu a avut și activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles. A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, a concertat în recitaluri de muzică de cameră, adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty, dar a revenit în România cu regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii și Radio din București, precum și în provincie. Incredibil de talentată și elegantă, Lola Bobescu a înregistrat discuri la casele Electrecord, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc.

Lola Bobescu

Ana Cumpănaș (n.1889 – d. 25 aprilie 1947)

„Femeia în roșu”, care l-a predat FBI-ului în 1934 pe inamicul public nr. 1 al SUA, John Dillinger, era o prostituată româncă, născută în Comloșu Mare, Banat, cunoscută și sub numele Anna Sage.

În 1909, ea s-a mutat în America, după căsătoria cu Michael Chiolak, iar în 1911 a dat naștere unui băiat, Steve Chiolak. Căsatoria s-a destrămat, Ana a început să lucreze ca prostituată și a devenit mai târziu proprietara unor bordeluri în Chicago și Gary.

S-a recăsătorit cu avocatul Alexandru Suciu și a revenit temporar în România, pentru a-și vizita mama. Ulterior, autoritățile din SUA au catalogat-o drept „femeie ușoară” și au început procedurile pentru a o deporta. în 1934, John Dillinger a început să frecventeze bordelurile Anei, care era apropiată de iubita lui de atunci, Polly Hamilton. După ce a aflat cine era gangsterul, Ana s-a hotărât să îl denunțe, cu gândul de a obține cetățenie permanentă în America.

Astfel, pe 22 iulie 1934, gangsterul a fost împușcat în fața tearului Biograph din Chicago, după ce Ana Cumpănaș anunțase autoritățile că îl va însoți acolo și că va fi îmbrăcată în roșu. Ea a ales, totuși, să poarte o rochie oranj în seara respectivă și se zvonește că s-ar fi răzgândit vizavi de a-l preda pe faimosul criminal.

Dupa moartea lui Dillinger, Ana a primit de la autorități o recompensă de 5.000 $ (jumătate din suma promisă) și a fost mutată în Detroit, apoi în California, iar în 1936 a fost deportată în România, în ciuda eforturilor ei de a împiedica acest demers.

Un an mai târziu, Ana s-a îmbolnăvit și a murit în țara natală, iar între timp numele ei a devenit un adevarat simbol în America, unde era cunoscută drept „Femeia în roșu”. Referitor la cazul Anei Cumpănaș, se spunea că gangsterul John Dillinger a fost ucis de propria slăbiciune pentru femei.

Ana Cumpănaș

Florica Sas (n. 6 august 1841, Aiud – d. 11 martie 1916, Anglia)

Cunoscută ca Lady Florence Baker, Florica a fost exploratoare de origine transilvăneană. A devenit Lady la curtea Reginei Victoria și e cunoscută la nivel mondial drept una din primele femei-explorator din lume.

A fost a doua soție a cunoscutului explorator britanic Sir Samuel White Baker, pe care l-a însoțit în toate călătoriile sale spre izvoarele Nilului, până la lacul Albert din Africa.

Florica era fostă roabă crescută într-un harem și a fost cumpărată de soțul său. Avea reputație controversată în societatea britanică ultra-rasistă, în secolul 19, dar succesul expedițiilor, renumele lui Samuel Baker, rolul jucat de ea în expediții și buna educație i-au deschis în cele din urmă ușile saloanelor „high-life”. Doar regina Victoria a refuzat până la capăt să o primeasca oficial.

Florica Sas

Smaranda Brăescu (n. 21 mai 1897, Hânțești – d. 2 februarie 1948)

A fost prima femeie pilot din România, prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul mondial deținut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest record înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez și un bimotor de tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit cu cel de-al doilea avion primul record de traversare a Mării Mediterane, în 6 ore și 10 minute, străbătând distanța de 1.100 km, între Roma și Tripoli.

O stradă din București a fost denumită în memoria sa, iar în decembrie 2010 a fost lansat „Jurna­lul celebrei Smaranda Brăescu”, semnat de Ana Maria Sire­teanu și Tudor Sireteanu, strănepoți ai renumitei parașutiste românce.

Smaranda Brăescu

Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, Brăila – d. 20 mai 1988, București)

Femeia care a descoperit „elixirul tinereții” a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 și director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988).

A preparat vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de țări și folosit de personalități internaționale, între care Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, și a creat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980.

În 1922, Ana Aslan a absolvit Facultatea de Medicină, a fost numită preparator la clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care a îndrumat-o și în alcătuirea tezei de doctorat. În 1949, a devenit șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București – punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. A experimentat procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continuat cercetările într-un azil de bătrâni și a evidentiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Rezultatele ei remarcabile au fost comunicate Academiei Române.

Se spune că metodele de lucru ale Anei Aslan aduceau statului profit anual de 17 miliarde de dolari.

Ana Aslan

Alexandra Bellow (n. 30 august 1935, București)

Românca Alexandra Ionescu Tulcea, născută Alexandra Bagdasar, în București, a fost matematiciană, specialistă în sisteme dinamice și teorie ergodică. A devenit a patra soție a lui Saul Bellow, scriitor laureat cu Nobel în 1976, deși diferența dintre ei este de aproape 20 de ani. I-a stat alături din 1974 până în 1984, iar Saul Bellow s-a recăsătorit, în 1989, pentru a cincea oară, cu Janis Freedman, o studentă a lui, cu care a ramas până la decesul lui din 2005.

Alexandra, la rândul ei, s-a recăsătorit cu matematicianul Alberto P. Calderon în 1989, alături de care a fost împlinită atât pe plan personal cât și profesional. Românca este fiica profesorului dr. Dumitru Bagdasar – creatorul neurochirurgiei românești – și a Floricăi Bagdasar, fostă Ciumetti, specialistă în psihiatrie infantilă. Florica Bagdasar a fost ministru al sănătății, în perioada 1946-1948, urmând în acest post soțului ei, decedat în 1946.

Alexandra Bellow și-a încheiat studiile de matematică în 1957 și a rămas în SUA cu primul ei soț, matematicianul Ionescu-Tulcea, cu care a fost căsătorită în perioada 1956 – 1969, devenind profesoară de matematici la Nordwestern University din Evonston, Illinois.

Imediat după cutremurul din 1977, ea și Saul Bellow au revenit în România și au rămas în București până după moartea și incinerarea Floricăi Bagdasar. Experiența acestei vizite este descrisă în romanul „Iarna decanului”, apărut în 1982. Alexandra mai apare în cartea „Jerusalem and Back” (1976), dar și în romanul „Ravelstein” (2001), scris după 15 ani de la divorț, în care Bellow o atacă dur pe fosta lui soție și pe Mircea Eliade, pe care îl cunoscuse prin intermediul Alexandrei.

Alberto Calderon și Alexandra Bellow

Marta Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, București – d. 28 noiembrie 1973, Paris)

Romancieră, poetă, om politic și memorialistă franceză de origine română, Marta Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat.

Marta s-a căsătorit cu prințului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles. A fost considerată cea mai inteligentă femeie din Franța, iar frumusețea ei i-a cucerit pe prințul Wilhelm, moștenitorul tronului Germaniei, și pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. în plus, casa Dior, a cărei reclamă vie Marta fusese ani la rând, realiza pentru ea haine speciale, mai ales tunici somptuoase, lungi până la pământ.

Marta Bibescu și-a publicat prima carte, „Les Huit Paradis”, în Franța, în 1908. Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, semnate, parțial, sub pseudonimul Lucile Decaux. Românca este de asemenea autoarea unui jurnal politic.

Din 1916, Marta Bibescu a condus un spital pentru răniți din București, iar din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul ocupat inițial de contesa Ana de Noailles. Cumnatul Martei, prințul Antoine Bibescu, a fost prieten în copilărie cu Marcel Proust, pe care Marta l-a întâlnit de foarte multe ori. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul „Au bal avec M. Proust” (1928).

Marta Bibescu a murit în Paris, iar în porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise se găsește cavoul familiei Bibescu, în care este înmormântată și Ana de Noailles.

Marta Bibescu

Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galați)

„Eu nu sunt o amantă, o culcăreață. Eu sunt o iubeață.”

Renée Annie Cassian este poetă, eseistă și traducătoare româncă, născută într-o familie de origine evreiască. La vârsta de 16 ani, a intrat în organizația Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate. A debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste „La scara 1/1”, a scris și literatură pentru copii, a realizat traduceri remarcabile, a publicat peste 50 de cărți de poezie, eseuri și proză și a inventat o nouă limbă poetică, limba șpargă. În 1969, i-a fost decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, Nina Cassian trăiește în New York, iar „proiectul major al vârstei și vieții” sale este scrierea memoriilor.

Poeta spunea despre bărbații din viața ei: „În general, am fost atrasă de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalți și frumoși, superbi sau monstruoși, chiar oribili la vedere. Am avut parte și de frumoși, și de urâți. În general, da, în sfera intelectualității. Totuși e nevoie de comunicare, nu poți numai să te ții de degetul cel mic.”

Nina Cassian

Hariclea Darclee (n. 10 iunie 1860, Brăila – d. 12 ianuarie 1939, București)

Soprana despre care Charles Gounod a spus că „are în gât o privighetoare” este una dintre personalitățile cele mai importante ale României, născută Hariclea Haricli. În februarie 1881, Darclee s-a căsătorit cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulary. În același an a debutat într-un recital de canto din Brăila, apoi a plecat la Paris unde a fost remarcată de Charles Gounod, care i-a oferit rolul Margaretei în opera „Faust”, cu care a debutat pe scena Operei, în 1888. La Scala din Milano, scena consacrării ei mondiale, Hariclea Darclee a debutat pe 26 decembrie 1890, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi. Între 1893 și 1910 a cunoscut faima pe marile scene ale lumii, revenind deseori la Scala din Milano. Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a ofeit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclee a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire).

Hariclea Darclee a susținut crearea Operei Române din București în 1921, iar fiul ei, Ion Hartulary-Darclée, a devenit dirijor și compozitor. Din păcate, nu au fost păstrate înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclee. În ultimii ani ai vieții, artista atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani și Puccini, care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în țară în anonimat și a murit săracă, în București, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.

Hariclea Darclee a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută și 16 în premiere locale foarte importante. 45 % din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziția singulară pe care o ocupă Hariclea Darclee în istoria tearului liric universal. Festivalul „Hariclea Darclee”, inițiat de soprana Mariana Nicolesco, îi omagiază post-mortem strălucirea.

Hariclea Darclee

Lizica Codreanu (n. 1901, București – d. 1993)

Născută în București, în familia unui avocat, Lizica Codreanu a plecat la Paris în adolescență, cu sora ei mai mare, unde a studiat baletul clasic cu renumitele maestre Valadina și Nijinska. Frecventa cercuri de artiști în care i-a intalnit pe Tzara, Brâncuși, Sonia Terk-Delaunay, Man Ray etc. De la dansul avangardist a trecut la acrobația de circ (cu Fratellini), apoi la gimnastica artistică (cu George Herber). Lizica Codreanu a lucrat cu maeștri celebri precum Diaghilev, Larionov, Iliaz și a apelat la Constantin Brâncuși pentru a-i crea costumele de scenă și scenografia, menite sa-i susțină viziunea îndrăzneață a spectacolelor, unele improvizate chiar în atelierul sculptorului. Pentru spectacolul „Gymnopedies”, care cuprinde trei piese, compuse în 1888 și orchestrate de Claude Debussy, Brâncuși a creat costumele, în 1922, devenind astfel un artist cochetând cu designul vestimentar. Partea capilară a costumației trimite la sculptura în lemn „Vrăjitoarea”.

Lizica Codreanu a plecat în Shanghai în 1928, unde s-a căsătorit și a devenit mamă, dar a revenit la Paris și a divorțat în 1936. Cunoscătoare a practicilor yoga, ea a deschis propriul cabinet în capitala Franței, numit Hatha Yoga, devenit în scurt timp foarte popular. Însuși Mircea Eliade s-a împrietenit cu Lizica Codreanu „care punea la punct, pe-atunci, o gimnastică medicală, folosindu-se de anumite exerciții hathayoga”, nota filozoful in Memoriile sale. Din această perioadă datează studiul Lizicăi Codreanu „Înțelepciunea și nebunia trupului”, la care a lucrat intens ani de zile, după ce renunțase la dans.

Artista a decedat în 1993, iar doi ani mai târziu a fost omagiată la Biblioteca Națională Franceză, în cadrul expoziției „Le cinema aux rendez-vous des Artes”. Grație nepotului ei, artistul plastic și poetul Dragoș Morărescu, decedat între timp, Lizica Codreanu a devenit cunoscută și în România, după 1989, ca artistă celebră a artei avangardiste interbelice din Paris.

Lizica Codreanu

Mențiuni:

Alma Gluck (1884 – 1938) – A fost soprană americană de origine română, una dintre cele mai faimoase cântărețe din lume la apogeul carierei sale (1910). A fost căsătorită cu violonistul Efrem Zimbalist, cu care a avut doi copii, și a trăit în SUA de la o vârstă fragedă. A cunoscut succesul la Metropolitan Opera din New York și a ajuns foarte cunoscută în SUA, devenind prima cântăreață de muzică clasică care a vândut 1 milion de copii ale înregistrării „Carry Me Back to Old Virginny”, la casa de discuri Victor Talking Machine Co.

Floria Capsali (1900 – 1982) – A fost balerină și maestră de balet din România. A deschis o Școală particulară de dans, unde s-au format marii balerini români. Din 1938, a fost maestră de balet la Opera Națională București, apoi directorul Operei Române. A organizat Liceul de Coregrafie din București, unde s-au format și continuă să se formeze generații întregi de dansatori. În 1998, printr-un ordin al ministrului Andrei Marga, Liceul de Coregrafie din București și-a schimbat denumirea în Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”.

Vera Atkins (1908 – 2000) – A fost cea mai importantă femeie-spion din al doilea Război Mondial. Jan Fleming, și el spion, autorul celebrului „James Bond”, a cunoscut-o bine pe românca născută în Iași și chiar s-a inspirat din personalitatea ei pentru a contura figura lui Moneypenny, șefa superagentului 007. Vera Atkins a fost personajul-cheie al Serviciului Operații Speciale britanic, SOE, iar numele ei real era Maria Vera Rosenberg. S-a retras după mai bine de zece ani „din serviciu activ”, în 1947, într-un sat din Anglia. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, când a murit.

Catherine Caradja (1893-1993) – Prințesa Ecaterina Caradja, a cărei urmașă este controversata Brianna Caradja, a avut un destin spectaculos, pe care puțină lume îl cunoaște. Născută în București, ea a fost răpită în copilarie și dusă în Anglia, unde a fost educată la cele mai bune școli. Cunoscătoare a cinci limbi, a devenit înger pentru sute de prizonieri de război, părinte-surogat pentru mii de copii abandonați, a fost prigonită de comuniști și medaliată de americani. A fost măritată cu prințul Constantin Caradja, a devenit personaj de carte și a decedat la vârsta de 100 de ani, în București.

Sylvia Sydney (1910 – 1999) Concurenta elegantei Grace Kelly, muza lui Hitchcock și fiica unei croitorese din Bacău, Sylvia Sydney, al cărei nume real era Sophia Kosow, a fost actriță de film și teatru, devenită celebră la Hollywood în anii ’30. A jucat alături de celebrii Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Fredric March, George Raft și Cary Grant. În 1952, a interpretat rolul Fantine în „Les Misérables”, pentru care a fost apreciată de critici și care i-a deschis multe uși în lumea cinematografiei. În 1973 a primit o nominalizare la Oscar pentru rolul secundar din „Summer Wishes, Winter Dreams”, iar în 1982 a primit premiul „George Eastman”, pentru întreaga carieră. A fost căsătorită de trei ori și murit din cauza cancerului la gât, în New York.

Irene Ghica

„Errol Flynn s-a logodit cu o prințesă adolescentă”, titra publicația The Milwakee Sentinel, secolul trecut.

Actorul australian era un playboy cu iz hollywoodian, iar ea era o prințesă ingenuă, care la 17 ani fusese cucerită de șarmul și siguranța de sine ale lui Errol Flynn, atunci în vârstă de 40 de ani. Prințesa Irene Ghica era româncă și considerată „exotică”, toată lumea fiind de părere că relația lor va dura.

Cei doi s-au cunoscut la Paris și au petrecut împreună vacanțe luxoase pe Coasta de Azur, înconjurați de prieteni bogați și excentrici. Într-un interviu, Errol Flynn a declarat: „n-ai cum să nu te îndrăgostești de această tânără româncă, bogată și independentă, cu cei mai frumoși ochi albaștri din lume”. Între timp, Irene spunea: „Îmi place că Errol știe să își țină gura când vreau liniște”.

Totul s-a încheiat prost pentru prințesa noastră, după ce s-a aflat că actorul ducea viață dublă. În timp ce era cu Irene, el îi ceruse mâna lui Patrice Wymore, cu care s-a și căsătorit. Irene Ghica s-a întors la Paris, unde a locuit cu mama ei.

Irene Ghica

Lisette Verea (n. 1914, Bucuresti – d. 2003, New York)

Lisette Verea este considerată o vedetă a cabaretului românesc din anii ’30. Era foarte apreciată și pentru vocea ei, fiind prima care a cântat celebra piesa „Ionel, Ionelule”, compusă de Claude Romano (pseudonimul artistic folosit de George Sbârcea). Pe fondul celui de-al doilea Război Mondial, Lisette, care era evreică, a părăsit țara și s-a mutat permanent în SUA. Numele ei figurează pe o listă de pasageri ai vaporului President Grant, sosit în New York pe 3 octombrie 1941.

Cariera ei cinematografică a început în 1932, primul film în care a jucat fiind „Chemarea dragostei”, în regia lui Jean Mihail. A avut apoi rol principal într-o ecranizare a piesei „Trenul fantomă”, semnată de Arnold Riedley.

Când Claude Romano a fost amenințat cu concedierea de directorii Teatrului „Alhambra”, dacă nu va fi compus o melodie de succes, el a lansat celebra piesă „Ionel, Ionelule”, în 1937. Primele interprete ale melodiei au fost Lulu Nicolau și Lizette Verea, un duet de succes al epocii. Un an mai târziu, Sică Alexandrescu, directorul teatrului „Comoedia” din București, a lansat cu succes cupletul Lizette Verea – George Groner, în comedia muzicală „Dragoste pe note”.

În SUA, Lisette Verea a jucat în „A Night in Casablanca”, produs de frații Marx – Groucho, Harpo și Chico -, în 1946. Artista a mai apărut în opereta „The Merry Widow”, dar cariera ei cinematografica a fost scurtă din cauza accentului neplăcut în limba engleză.

Lisette a murit în 2003, în New York, iar necrologul i-a fost scris de The New York Times.

Lisette Verea

Mitza Bricard

În anii ’50, Christian Dior era cea mai importantă casă de modă haute couture din Paris. Rivalii brand-ului erau Pierre Balmain și enigmaticul designer spaniol Cristobál Balenciaga. Niciunul dintre aceștia nu avea, însă, susținerea de care se bucura Dior, grație celor trei „muze” ale sale, care îl ajutau la crearea colecțiilor. Raymonde Zehnmacker, Marguerite Carré și românca Mitza Bricard – designer de pălării, stilist și șefa departamentului de creație.

După moartea lui Christian Dior, Jacques Rouët, care i-a construit afacerea din umbră, a organizat o conferință de presă, în cadrul căreia a declarat că cele trei femei vor fi continuat să lucreze la casa Dior. „Mitza Bricard va continua să imprime bunul ei gust asupra colecțiilor”, spunea atunci Rouët. De altfel, ea a impus în modă și în colecțiile lui Dior nuanțele de lila și imprimeurile „panthere-jungle”.

În anii ’50, Mitza Bricard era tot tiimpul în preajma lui Dior, fiindu-i și prietenă bună. Invidiată de Parisul secolului trecut, ea devenise subiect de cancan mai ales pentru că ar fi fost tentată de relațiile cu bărbați mai tineri decât ea. Se spune că Mitza avea mereu la încheietura mâinii o eșarfă mică, „leopard-jungle”, pentru a acoperi semnul durerii unei mari iubiri. Ea nu purta niciodată lenjerie intimă, însă era tot timpul acoperită cu bijuterii somptuoase. Turbanul, perlele și pantofii stiletto erau preferatele ei. Întrebată ce flori preferă, Mitza Bricard a răspuns simpu: „Cartier!”

Despre ea, faimosul Dior spunea: „Este una dintre acele persoane rare pentru care eleganța este singura rațiune de a trăi”.

Mitza Bricard

Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, București – d. 22 iunie 1963, București)

„Privighetoarea” din mahalaua Cărămidarilor din București a apărut în premiera pe scenă în 1921, iar la 21 de ani s-a angajat la Teatrul „Cărăbuș”. În aceeași perioadaă a imprimat prima ei romanță, „Mansarda”, iar în 1938 a debutat la radio și din acel moment avea să devină cea mai cunoscută interpretă de muzică populară.

Supranumită de Nicolae Iorga „Pasărea măiastră”, Maria Tănase a lucrat la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu, iar în 1939 a mers la Expoziția Universală din New York (New York World’s Fair), unde au mai venit George Enescu, prof. Dimitrie Gusti și Constantin Brâncuși. Acolo a cântat cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca.

În 1940, Garda de Fier a distrus toate discurile artistei, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Motivul real era că din cercurile de prieteni ale Mariei Tănase făceau parte și evrei (folcloristul Harry Brauner și jurnaistul Stephan Roll).

În martie 1941, Maria a plecat într-un turneu artistic în Turcia, unde a devenit „cetățean de onoare”, desemnată chiar de președinte.

A avut o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, și s-a căsătorit cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), în 1950. Pentru că nu a putut avea copii, în 1960 Maria Tănase a adoptat o tânără de 16 ani, pe nume Minodora Nemeș.

În primăvara anului 1963, într-un turneu la Hunedoara, a aflat că era bolnavă de cancer pulmonar. După ce a întrerupt turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască, s-a întors acasă, iar o lună mai târziu a decedat în Spitalul Fundeni, nu înainte de a scrie un testament. Repertoriul ei cuprinde aproape 400 de cântece din toate regiunile României.

Maria Tănase

Maria Prodan Bjørnson (n. 16 februarie 1949, Paris – d. 13 decembrie 2002, Londra)

Maria Elena Viviane Eva Bjørnson a fost fiica Miei Prodan, născută în Cluj, și a unui om de afaceri norvegian pe nume Bjørn Bjørnson, nepotul dramaturgului câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne Bjørnson. Bjørn era însurat cu altă femeie când a cunoscut-o pe Mia Prodan și inițial a refuzat să își recunoască fiica. Mia l-a da în judecată și a câștigat, iar Bjørnson a fost obligat să plătească pentru întreținerea Mariei.

Considerată una dintre cele mai impotante scenografe din Anglia, cu o carieră de peste 30 de ani, Maria Prodan Bjørnson a realizat scenografia celebrului musical „Fantoma de la Operă”, în regia lui Andrew Lloyd Weber, pentru care a obținut, în 1988, două premii Tony, pentru costume și decoruri.

La vârsta de 14 ani, Maria l-a întâlnit pe Cecile Collins, care a îndrumat-o spre scenografie. Susținută de mama ei, ea a urmat cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art Design, unde l-a avut professor pe scenograful Ralph Koltai. Și-a început cariera în 1970, la „Citizens Theatre” din Glasgow, a mai lucrat pentru „Scottish Opera” și pentru Wexford Festival, iar recunoașterea ei a venit odată cu spectacolul „The Tempest”, pus în scenă la „Royal Shakespeare Company”, în 1983. Producătorul Cameron Mackintosh i-a propus apoi să lucreze pentru „The Phantom”, prima ei producție comericală, pentru care a fost premiată. Maria a mai primit Medalia de aur la Quadreniala de scenografie din Praga, în 1975, și Premiul Franco Abbiato, în 1999. Creația ei pentru „Fantoma de la operă” a devenit reper în domeniu și a restabilit standardele din scenografie.

Maria Prodan a moștenit de la Bjørn Bjørnson 2 fabrici, una de perne și saltele și una de flori din mătase, o fermă de vulpi și câteva case de vacanță pe coasta Norvegiei. A donat mare parte din banii moșteniți și câștigați unor asociații caritabile din România, a inființat Asociația scenariștilor și autorilor români, a susținut proiecte de terapie prin vorbire în Sri Lanka și a sprijinit în carieră studenții la design.

Înainte de deces, Maria Prodan pregătea producțiile „Il Trovatore”, pentru Opera din Paris, „Les Troyens”, pentru Opera Metropolitană, și „The Little Prince”, pentru Houston Grand Opera.

Maria Prodan Bjørnson

Mica Ertegun

Mica Ertegun, născută Ioana Maria Banu, este unul din cei mai importanți designeri de interior din New York. Mica a emigrat în SUA după venirea comuniștilor la putere și trăiește de mai bine de 60 de ani pe continentul nord-american. A fost căsătorită cu producătorul de muzică Ahmet Ertegun, cel care i-a descoperit pe Led Zeppelin, The Rolling Stones, Eric Clapton și Phil Collins. Ahmet a murit în 2006, în urma unei leziuni la creier. După un an de la moartea acestuia, trupa Led Zeppelin s-a reunit, pentru prima dată în 27 de ani, și a susținut un concert în memoria sa, pe Arena O2 din Londra.

Mica Ertegun și-a făcut o carieră în design interior, iar anul acesta Universitatea Oxford a anunțat bursele Mica și Ahmet Ertegun, donațiile filantroapei depășind 30 de milioane de euro.

„Noi am dus-o foarte foarte bine. Ne-am răsfățat. Nu am copii. Ce altceva era să fac cu banii – să-mi cumpăr diamante? Mulți oameni donează bani unor spitale, dar pentru mine este mai interesant să investesc în educație”, a declarat Mica.

Tatăl ei, George Banu, a fost medic și apropiat al familiei regale din România. În 1947 Banu a fost închis. La insistențele lui și pentru a-și putea scoate familia din țară, Mica s-a căsătorit, la 16 ani, cu un boier pe nume Ștefan Greciani, în vârstă de 31 de ani. Familia Banu a reușit să ajungă în Elveția, iar de acolo s-au mutat la Paris, unde Mica a fost, pentru scurt timp, fotomodel Dior. Ulterior s-au stabilit în Canada, unde familia a cumpărat o fermă pe malul Lacului Ontario, cu ajutorul unui împrumut. În 1960, Mica s-a dus la New York în încercarea de a obține eliberarea tatălui ei din închisoare. George Banu suferea de cancer și, in ciuda eforturilor fiicei sale, a murit închis. În timpul acelei vizite Mica l-a cunoscut pe Ahmet Ertegun, care fusese căsătorit cu o femeie din Scandinavia.

În 1947, Ahmet a înființat casa de discuri Atlantic Records, iar în 1961 el și Mica s-au căsătorit. Românca și-a descoperit în acea perioadă pasiunea pentru design-ul interior și a deschis o companie numită MAC II, iar astăzi creațiile ei sunt recunoscute în toate lumea.

Mica Ertegun

Maria Virginia Andreescu Hareț (n. 1894, București – d. 1962, București)

Maria, nepoata marelui peisagist român Ion Andreescu, a devenit prima femeie-arhitect din lume și a fost soția savantului Spiru Haret.

Născută in 1894 la București, Maria Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani și s-a văzut obligată să aibă grijă de gospodarie și de cei trei frați ai săi. A studiat acasă și a făcut în privat liceul, iar la 18 ani a intrat prima la Școala Superioară de Arhitectură. În paralel a studiat Belle-Arte și a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

La 29 de ani s-a angajat în serviciul tehnic al Ministerului Educației Naționale, unde a lucrat până în 1947. Ea este prima femeie care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaționale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova și Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieții nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.

Multe dintre proiectele sale au fost realizate în București: pe bd. Schitu Magureanu – palatul fostei societăți Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, ornată cu basoreliefuri reprezentând scene din antichitate; pe Calea Victoriei a ridicat un fronton de clădiri, printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ și dependințele subterane ale aeroportului Băneasa; liceele Cantemir Vodă și Gheorghe Șincai; alte clădiri de stat sau particulare.

Maria Virginia Andreescu Hareț

Maria Cutzarida-Crățunescu (n. 10 febr. 1857, Călărași – 16 nov. 1919, București)

Maria Cutzarida a devenit prima femeie medic și prima care a obtinut titlul de doctor în medicină, din România. De numele ei se leagă și începutul mișcării feministe de la noi, precum și cele dintâi demersuri din domeniul asistenței sociale, prin înființarea primelor creșe din țară.

Maria a studiat la Școala Centrală din București și la Zürich, unde, în 1877, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Ulterior s-a transferat la Montpellier, unde a absolvit Facultatea de medicină, dar stagiile de spital și de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris. Aici a primit titlul de doctor în medicină, în 1884. Pentru a obține libera practică în țară, Maria – căsătorită Crățunescu – și-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu „magna cum laude”.

După revenirea în țară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară. În 1886, a devenit șeful catedrei de igienă la Azilul „Elena Doamna”. S-a ocupat de asistență medicală în Fabrica de Tutun din București, îngrijind, între 1885 și 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899, a inființat prima creșă internă din România, iar în 1898 a pus bazele „Societății Materna”, în scopul ocrotirii copiilor nevoiași. În 1904 a renunțat la cabinetul particular, dedicându-se total „Societății Materna”. Spre sfârșitul vieții a acordat îngrijiri medicale la Institutul și internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134), în timpul Primului război mondial. A murit pe 16 noiembrie 1919, la 62 de ani.

A doua femeie care a urmat cursuri de medicină, de data aceasta la Facultatea de Medicină din București, a fost Olga Secară Tulbure.

Maria Cutzarida-Crățunescu

Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgoviște – d. 26 ianuarie 1944, București)

Smaranda Gheorghiu a fost scriitoare, publicistă, militantă activă în mișcarea feministă a secolului trecut și membră a mai multor societăți culturale. A devenit prima femeie exploratoare a Polului Nord.

Smaranda era nepoata lui Grigore Alexandrescu și descendentă a familiilor boierești Andronescu și Vlădescu. Ea scris celebrele versuri: „Vine vine primăvara / Se așterne-n toată țara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”.

La sfârșitul secolului 19, Smaranda a condus un cenaclu frecventat și de poetul Mihai Eminescu și a fost prietenă cu Veronica Micle, cea care a supranumit-o „Maica Smara”. A colaborat la cele mai importante ziare și reviste ale vremii, între care „Convorbiri literare”, „Fântâna Blanduziei”, „Literatorul”, „Tribuna”, „Universul”, a fost membră a unor organizații culturale – „Dante Alighieri”, „Storia et Arte di Roma”, „Alianța Universală a Femeilor” – și a participat la diverse congrese internaționale, ca reprezentantă a României.

Pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut România și multe țări din Europa și din Asia, apoi a scris cărți și a ținut conferințe pentru a relata impresii din aceste călătorii. Cea mai interesantă călătorie a ei a fost în 1904, spre Capul Nord, urmând itinerarul Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord. La întoarcere, a vizitat orașul Cristiania (în prezent Oslo), unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen.

În parcul Mitropoliei din Târgoviște și în parcul Cișmigiu din București au fost ridicate monumente în amintirea Smarandei Gheorghiu.

Smaranda Gheorghiu

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920 – d. 21 martie 2008)

A fost primul medic neurochirurg din România și totodata prima femeie care a efectuat o operație pe creier.

A urmat Liceul de Fete Fălticeni și Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, apoi Facultatea de Medicină Umană din București. Din 15 octombrie 1943 a efectuat un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București. A intrat în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești, și de doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, care în 1945 i-a devenit soț. Sofia Ionescu a spus într-un interviu ca este prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din Sud-estul Europei.

După ce a operat un copil care căzuse victimă bombardamentelor asupra Bucureștiului, în 1944, cariera Sofiei a atins un punct de cotitură. „Această operație mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”, a declarat Sofia.

În 1945 și-a susținut doctoratul în medicină și chirurgie și tot atunci s-a căsătorit cu doctorul Ionel Ionescu, cu care a avut doi copii. În 1954 a fost încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 a obținut gradul de medic primar neurochirurg II. Sofia Ionescu a avut contribuții remarcabile în domeniul neurochirurgiei, fiind recunoscută în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și a semnat numeroase lucrări stiințifice, apărute în „Acta chirurgica Belgica”, „Journal de chirurgie”, „Neurologia”, „Psihiatria”, „Neurologia”, „Neurochirurgia”, „Revue Roumaine d’ Endocrinologie”.

Numărul articolelor și comunicărilor ei prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120. Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită de-a lungul anilor cu premii și diplome importante, totul culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, acordată în martie 2008.

Sofia Ionescu-Ogrezeanu

Ștefania Mărăcineanu (n. 18 iunie 1882, București – d. 15 august 1944)

Chimistă și fiziciană română de renume internațional, Ștefania Mărăcineanu a formulat teorii importante despre radioactivitate și a surprins-o pe Marie Curie când și-a susținut la Paris teza despre radioactivitatea artificială, temă nemaiauzită până atunci.

A studiat la Liceul „Elena Doamna” din București și a urmat cursurile Facultății de Științe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A fost profesoară la Școala Centrală din București, iar din 1922, cu ajutorul unei burse, a urmat cursurile de radioactivitate ținute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris. Doi ani mai târziu și-a susținut lucrarea de doctorat pentru care a primit calificativul „Tres Honorable” și a rămas șase ani în Paris pentru a studia efectul radiației solare asupra substanțelor radioactive, timp în care a făcut observații revolutionare.

În 1930 s-a întors în România și a reusit să înființeze primul Laborator de Radioactivitate, iar cu ajutorul profesorilor Dimitrie Bungențianu și Nicolae Vasilescu-Karpen a experimentat o metodă de declanșare a ploilor artificiale prin dispersarea de săruri radioactive în nori. În 1935, Ștefania a fost consternată când premiul Nobel pentru chimie a fost câștigat de Frédéric Joliot-Curie și Irène Joliot-Curie, pentru descoperirea radioactivității artificiale. Irene Joliot-Curie folosise mare parte din observațiile Ștefaniei, fără să menționeze. Ștefania a susținut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris, dar i-a fost recunoscut meritul post-mortem.

Savanta care a studiat și relația dintre cutremure și precipitații, s-a lansat în diverse ipoteze controversate, cum ar fi influența razelor de soare sau a apei de ploaie asupra radioactivității. Ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută intens în comunitatea științifică din Franța, Germania și Anglia, iar disputa a devenit atât de aprinsă încât Ștefania Mărăcineanu a fost izolata de grupul de la laboratorul Curie.

În 1944, savanta a murit după ce se îmbolnăvise de cancer din cauza iradierii.

Ștefania Mărăcineanu

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (n. 27 aprilie 1867 – d. 26 august 1935)

Prima româncă avocat și prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris a fost și prima femeie din lume care a devenit Doctor în drept. A obținut licența în științe juridice în 1887, iar în 1890 a devenit prima femeie din Europa care a obținut doctoratul în drept. În 1891 a fost admisă în Baroul Ilfov, prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu.

Totuși, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănișteanu dupa șase ani de la admiterea în Barou și s-a retras din avocatură, continuând să fie, însă, activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române, care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

Mihail Fărcășanu i-a publicat biografia în 1947, sub pseudonimul Mihai Villara.

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912 – d. 6 octombrie 2003)

Despre Elisabeta Rizea cu siguranță că n-au auzit prea mulți. S-a născut într-o familie de țărani, în apropiere de Curtea de Argeș și a fost nepoata fruntașului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de Securitate în 1948. Elisabeta Rizea a fost simbolul rezistenței țăranului romîn în fața Evului Mediu comunist. Câți mai știu astăzi că pentru a învinge sătucul de munte Nucșoara trupelor de Securitate și Miliție le-au trebuit zece ani și mobilizarea celui mai mare număr de securiști pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste?

În 1945, după ocuparea țării de armatele și consilierii sovietici, Elisabeta Rizea și soțul ei, Gheorghe Rizea, s-au alăturat Rezistenței anticomuniste din munți Muscelului (sud-estul munților Făgăraș), sprijinind cu mâncare, haine, unelte, bani și informații grupurile de partizani cunoscute după numele comandaților Arsenescu și Arnăuțoiu.

Elisabeta Rizea a fost arestată pe 18 iunie 1949 și ținută în detenție, fără judecată, doi ani, în faimoasa închisoare din Pitești, unde a fost pusă in lanțuri și aruncată într-o celulă de maximă securitate. Comuniștii nu se jucau! Sentința pronunțată împotriva ei a fost: 7 ani de temniță pentru „favorizarea infractorului”. Eliberată în primăvara anului 1958, după 9 ani de detenție cumplită, Elisabeta a continuat să ia legatură cu ofițerii și cu consătenii din Rezistență. Când conducatorul rezistenței anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu, a fost arestat, în 1961, Elisabeta Rizea a fost reținută din nou și condamnată la moarte. Pedeapsa i-a fost comutată, iar sentința i-a fost prelungită cu 25 de ani.

A fost transferată la Mislea, închisoarea centrală a femeilor-deținut politic și torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un cârlig și bătută până la pierderea cunoștinței. Rizea a ieșit din închisoare în 1964. Aproape 30 de ani a fost ținută sub supraveghere strictă și era chemată mereu la interogatorii, ea și soțul ei fiind considerați „dușmani ai poporului”. 35 de ani mai târziu, povestea femeii a fost publicată în ziarele românești și prezentaă în documentarele despre perioada comunistă.

Elisabeta Rizea

Maria Rosetti (n. 1819 – d. 1893)

Prima femeie ziarist din România era „oacheșă, nu chiar frumoasă, dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă. (…) Scria bine cu însuflețire romantică, scotea frumosul din orice lucru întreprindea și îl împrăștia în jurul ei. Cu puține obiecte rânduia o cameră de-ți era drag, croia o rochie cântând, parcă se juca: credeai că a prăpădit stofa, dar ieșea ceva grațios și îi punea o mică garnitură care o deosebea de toate celelalte”, aflăm din corespondența familiei Brătianu.

Maria Rosetti a fost modelul picturii „România revoluționară”, a lui C.D. Rosenthal. O muză nu doar pentru revoluționari în sine sau pentru lumea artistică, ci și pentru poporul pe care l-a adoptat cu sufletul. Când revoluționarii de la 1848 erau urmăriți pentru a fi arestați, Maria le-a fost alături, îndrumându-i pe Dunăre, cu fiica ei de câteva luni în brațe, pe care o botezase Liberté Rosetti. „Mama Rose”, cum era denumită de Sabina Cantacuzino, sau „Gitana”, cum era strigată de Ion C. Brătianu și Alexandru Golescu, a fost nu doar redactor de succes, ci și editoarea publicaței „Mama și copilul”, revistă literară săptămânală în care apareau articole și traduceri despre educarea copiilor. În cadrul acestei publicații Maria Rosetti coresponda cu micii cititorii și le oferea sfaturi.

Maria a militat toată viața pentru ideea de maternitate și a organizat diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. La moartea ei, un necrolog mare a fost publicat în ziarul „Voința Națională”, care a proclamat-o una dintre cele mai remarcabile românce din generația ei. Maria Rosetti a devenit și personaj de carte, în romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu.

Maria Rosetti

Marina Știrbei (n. 19 martie 1912, Austria – d. 15 iulie 2001, Franța)

Fiica prințului George Știrbei, nepoata lui George Valentin Bibescu și verișoara lui Bâzu Cantacuzino, a obtinut brevetul de pilot gr. II, în 1935, după un stagiu la Școala de Pilotaj, condusă de Ioana Cantacuzino.

În 1936, Marina a ocupat locul I la primul concurs aerian organizat în România și a participat la un mare raid în nordul Europei, singură la bordul avionului, pe ruta București-Stockholm. A devenit apoi prima româncă ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică. A participat la prima Conferință tehnică internațională de ajutorare aeriană, în1937, la Budapesta. La inițiativa ei au fost obținute două avioane sanitare care puteau transporta câte doi răniți și o însoțitoare. În 1938, a participat, în calitate de membru în comitetul de conducere al Crucii Roșii Române, la manevrele militare regale din Galați, iar după ce a zburat pe un avion sanitar, i-a venit ideea creării unei escadrile sanitare militare, cu personal navigant feminin, după modelul organizației feminine finlandeze „Lotta Svard”.

La 25 octombrie 1940, din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandorul Gheorghe Jienescu, a fost constituită Escadrila Sanitară („Escadrila Albă”), cu sediul pe aerodromul de la Băneasa. Trei aviatoare au fost aduse în noua unitate: Mariana Dragescu, Virginia Thomas și Nadia Russo. Supranumele „Escadrila Albă” venea de la faptul că avioanele mici, tip RWD-13, de fabricație poloneză, au fost inițial vopsite în alb, având pe aripi și pe partea laterala a fuzelajului cruci roșii și tricolorul desenat spre extremități. Ulterior, pentru că sovieticii nu țineau cont de avioanele sanitare și le bombardau, spre sfârșitul anului 1941 acestea au fost vopsite în culori de camuflaj.

În februarie 1942. Marina s-a căsătorit cu prințul Constantin Basarab Brâncoveanu, nașii lor fiind Marta Bibescu și George Matei Cantacuzino. După instalarea comunismului în România, familia Marinei Știrbei a fost deposedată de toate bunurile, soțul ei a fost arestat în 1947, iar ea și cei doi copii ai lor au ajuns să trăiască din vânzarea bunurilor rămase, din mila prietenilor și din ajutorul Crucii Roșii. Au reușit să plece din țară cu ajutorul Martei Bibescu, prin intermediul Crucii Roșii.

Marina Știrbei

Mențiuni:

Elena Caragiani-Stoenescu (b. 13 mai1887 – d. 29 martie 1929) – Prima femeie aviator din România a zburat prima dată în 1912, însoțită de instructorul ei de călărie, Mircea Zorileanu. S-a înscris la Școala Civilă de Aviație din Mourmelon le Grand, în Champ de Chalon, condusă de Roger Sommer, a dat toate examenele și a primit, la 27 de ani, Brevetul Internațional de Pilot Aviator, cu nr. 1591, eliberat în 22 ianuarie 1914 de Federația Aeronautică Internațională.

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București- d. 17 februarie 1947 Paris) – Scriitoare franceză de origine română, a fost dublă laureată a premiului Academiei Franceze și a avut o idilă cu regele Ferdinand, interzisă de Casa Regală. A debutat în anul 1886, publicând la Paris volumul „Chants d’Aurore”, premiat de Academia Franceză.

Ella Negruzzi (n. 11 septembrie 1876, Iași – d. 19 decembrie 1949, București) – Juristă româncă și figură proeminentă în mișcarea feministă din România, în perioada interbelică. A fost președinta Asociației „Emanciparea femeii”. După instaurarea fascismului în Germania, Ella s-a remarcat ca luptătoare împotriva războiului, a făcut parte din organizația „Grupul avocaților democrați”, înființată în 1935, a înființat organizația „Frontul feminin”, în1936, dar s-a remarcat și în publicistică.

Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 – d. 25 noiembrie 1973) – Sora inginerului Dimitrie Leonida și prima femeie inginer din lume a fost șefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. Membră a Crucii Roșii în timpul războiului, Elisa a fost decorată cu „Medalia de Război a Republicii Franceze”. A fost profesoară de fizică și chimie, a evidențiat calitățile bentonitei în filtrarea vinului și a contribuit la cercetarea bogățiilor minerale ale României. Din 12 noiembrie 1993, fosta stradă Salcâmi nr. 9 din București se numește ing. Eliza Leonida-Zamfirescu.

Zsofia Toma – Prima româncă arheolog a studiat la Cluj, unde a primit titlurile academice. În 1875 a descoperit, în Turdaș, Alba Iulia, locuințe neolitice, fiind cea care a făcut primele săpături. Situl de aici a dat și numele „Culturii Turdaș”.

sursa: apropo.ro




UMILINȚE DE NEIMAGINAT PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN LIMBA ROMÂNA ÎN TRANSNISTRIA ! Liceul „Ștefan cel Mare” din Grigoriopol, școala care activează de 11 ani în exil (TRANSNISTRIA)/ REPORTAJ VIDEO

Mai bine de 10 ani, elevii Liceului “Ștefan cel Mare și Sfânt” din orașul Grigoriopol, sunt nevoiți să treacă zilnic prin una din vamele transnistrene. Pentru a putea învăța materia de studii în limba română, cei aproape 200 de elevi sunt transportați cu patru autocare din Grigoriopol la Doroțcaia, unde rămân să învețe după ce elevii băștinași le cedează clasele.

De multe ori, elevii au fost percheziționați și intimidați de vameșii transnistreni. Însă, nici aceaste umilințe nu i-a întors din drumul spre școala cu grai românesc.

Urmăriți povestea lor în reportajul ce urmează:

https://www.youtube.com/embed/6oYZZeu7CW8
SURSA: Moldova.ORG

 

Articole recomandate de rbnpress.info :