DESCOPERIRE ARHELOGICA FABULOASĂ ÎN HUNEDOARA !

De la corespondenții noștrii:

Arheologii români au făcut o descoperire de senzație în județul Hunedoara! Aici a fost descoperit un oraș imens, cel mai vechi din Transilvania, și chiar mai vechi decât piramidele egiptene!

De cele mai multe ori, arheologii români au ocazia de a descoperi istoria României, ascunsă sub straturi de pământ, doar când autoritățile vor să mai construiască una-alta. E și cazul celui mai vechi oraș din Transilvania, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr, înainte să apară piramidele din Egipt (2.630 – 2.611 î.Hr.). Așezarea a fost descoperită în timp ce muncitorii săpau pentru amenajarea autostrăzii Sibiu- Nădlac.

Se întinde pe 100 de hectare

Situl aflat în Turdaș, Hunedoara, se întinde pe 100 de hectare, are fortificații, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase și statuete valoroase. „Un sistem de apărare din acea vreme, pe o așa mare suprafață, nu s-a putut cerceta în Europa: costă foarte mult. Noi am avut această șansă datorită autostrăzii”, a declarat Sabin Adrian Luca, coordonatorul cercetărilor.

Scrieri de 7.000 de ani în aceeași zonă

Civilizației Turdaș îi aparține și cea mai veche scriere din lume (aproximativ 7.000 de ani). Este vorba despre celebrele tăblițe de lut (foto) descoperite, în anul 1961, la Tărtăria, localitate situată între Alba Iulia și Orăștie. Acestea sunt inscripționate cu semne asemănătoare cu cele ale scrierii sumeriene, dar cu cel puțin o mie de ani mai vechi decât orice alfabet. Scrierea a rămas, deocamdată, nedescifrată.

Cercetările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nădlac au scos la iveală primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, județul Hunedoara , care era un centru regional de de producție și distribuție a ceramicii.

Sabin Luca, directorul Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, instituție care a coordonat o parte din lucrările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nădlac, a declarat, miercuri, într-o conferință de presă, că în punctul Luncă din județul Hunedoara, în apropierea râului Mureș, a fost descoperit primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, care datează “de dinainte de piramide”.

Suprafața cercetată de la arheologii sibieni, între lunile mai – noiembrie 2011, a fost de aproximativ 11 hectare, “o cercetare arheologică imensă, peste orice standard în Europa”.

Așezarea de la Turdaș era cunoscută de arheologi încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, datorită materialului deosebit de bogat descoperit, inclusiv Sabin Luca conducând, din 1992, timp de opt ani, cercetări arheologice în zonă, împreună cu Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, însă acestea au fost de mici dimensiuni.

“Primele cercetări s-au făcut în jurul anului 1850. Poate că e unul din primele situri cercetate în România. Iar prima cercetare sistematică s-a făcut în 1875, de prima femeie arheolog din zona aceasta a Europei, Zsofia Torma”, a spus Luca.

Explicația materialului arheologic foarte bogat, descoperit de-a lungul timpului în zonă, stă în faptul că această așezare, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul chiar consacrat religios, dovadă fiind sacrificiile umane descoperite.

“De ce spun că e primul oraș din Transilvania, ca să nu spun cel puțin din sud-estul Europei: pentru că am descoperit un sistem de fortificație, de împrejmuire, compus din 11 palisade și șanțuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri. Am descoperit două porți de intrare în sistemul de fortificație, cu turnuri, totul din lemn. Acest sistem, de o așa de mare dimensiune, nu s-a putut cerceta în Europa fiindcă costă foarte mult. Am surprins aceste palisade, șanțuri, turnuri, care ocroteau un nucleu care, din punctul meu de vedere, în stadiul inițial avea cam 100 de hectare împrejmuit. Faptul că este consacrat după toate regulile vedem din faptul că, la distanțe de aproximativ 200 de metri, în interiorul primei sau celei de-a doua fortificații este pus câte un sacrificat. Am găsit vreo cinci (schelete – n.r.). Ceea este curios este că nici unul nu e în aceeași poziție, deci e clar că e sacrificiu, nu este o înmormântare. I-au sacrificat în diverse ritualuri. Sunt puși fie pe burtă cu mâinile și picioarele legate, fie pe spate cu mâinile și picioarele legate, fie cu capul tăiat și pus pe piept”, a declarat directorul muzeului Brukenthal.

Potrivit acestuia, așezarea de la Turdaș a fost un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramică, de la vase, în stilul Turdașului, “unic în Europa”, până la statuete antropomorfe, zoomorfe, și “statuete pe tron”, care exemplifică regalitatea și care au mai fost găsite doar în “două – trei situri din Europa”.

“Trebuie să ne gândim la un mare centru regional al acelui moment. Am găsit explicația asupra numărului mare de vase și statuete de lut descoperite aici. Am găsit 60 de cuptoare pentru arderea obiectelor de mici dimensiuni și singura concluzie care se poate trage este că aici se făcea plastica de statuete, idolii, pentru o țară. și această mare așezare sacră cu caracter urban livra aceste piese, consacrate deja, spre comunități. E singura așezare din toate cele cercetate până acum din Europa neolitică care are un număr așa mare de cuptoare. (…) Putem argumenta ideea că suntem în fața unei așezări protourbane aidoma marilor așezări din Orient, o așezare care avea sigur regi, datorită statuilor pe tron”, a explicat Sabin Luca.

În situl de la Turdaș au fost descoperite șase orizonturi diferite, datate în neoliticul timpuriu, eneoliticul timpuriu și dezvoltat, perioada dacică și cea medievală, în jurul secolului XII.

Potrivit lui Luca, așezările neolitice descoperite aici erau suspendate, la șase-opt metri înălțime, datorită inundații, localnicii dovedind cunoștințe inginerești și datorită sistemului de fortificații care a rezistat calamităților. De asemenea, s-a putut dovedi existența în acea perioadă a “metalurgiei cuprului, lucru ce toată lumea bănuia până acum”.

“Săpăturile din ultimul an și jumătate au creat un nou muzeu, avem deja mii de piese întregi restaurate, extrem de reprezentative, unicat, de la ceramică la metal, de la piatră la os. La cercetarea aceasta se va mai lucra patru-cinci ani până când vom tipări volumele. (…) Până acum s-a cercetat un eșantion ceramic de doi-trei la sută și s-a cercetat cam trei-patru la sută din oase. La cea mai mare cercetare din Europa nu poți să estimezi nimic, decât că la final vom raporta cel mai mare eșantion ceramic cercetat în Europa, cel mai mare eșantion osteologic cercetat în Europa, cel mai mare, pentru că ăsta a fost norocul nostru”, a adăugat Sabin Luca.

Ce relatează agenția de presa MEDIAFAX :

Mai multe obiecte argheologice au fost descoperite pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Nădlac, între acestea fiind o replică de mici dimensiuni a unui car de fier, „o piesă superbă, unică în acest areal”, conform directorului Muzeului Național Brukenthal, Sabin Luca.

Directorul Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, Sabin Luca, a prezentat, miercuri, într-o conferință de presă, o parte din descoperirile arheologice făcute pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Nădlac, cercetările, care au durat un an și patru luni, fiind făcute de această instituție.

Cercetările au fost făcute pe 40 de kilometri din traseul viitoarei autostrăzi, pe teritoriul a trei județe: Sibiu, Alba și Hunedoara, echipa fiind compusă din 40 de specialiști din țară, dar și din străinătate.

„Am cercetat nouă situri arheologice pe o distanță de aproximativ 40 de kilometri de autostradă, iar porțiunea descărcată arheologic este de aproximativ cinci kilometri. Înmulțit cu 70 de metri, cât e lățimea autostrăzii, rezultă că sunt unele din cele mai mari cercetări arheologice făcute vreodată în țara aceasta”, a spus Luca, care a prezentat o parte din materialul metalic, descoperit într-un sit la Miercurea Sibiului.

Potrivit acestuia, cea mai importantă descoperire este o replică de mici dimensiuni a unui car de fier, „o piesă superbă, unică în acest areal”.

„Aceasta este o parte din materialul metalic descoperit într-un sit la Miercurea Sibiului, un sit extrem de complex a cărui cercetare se va încheia sâmbătă definitiv. Este important pentru că putem să facem referiri la mitul genezei dacilor și la comportamentul acestora. Am descoperit o așezare care începe în epoca bronzului, iar primul nivel de colonizare care ar avea legătură cu strămoșii noștri este de vreme celtică, între secolele III și II înainte de Hristos și avem o piesă superbă, unică în acest areal, un car din fier care la momentul publicării va fi cert un cap de serie și se va numi Tipul Miercurea Sibiului, pentru că este unic. În zonele celtice consacrate se îngroapă cu carul în mărime naturală, aici s-a preferat într-o groapă să se depună acest obiect extrordinar, unic”, a afirmat Sabin.

Piesa era în 80 de fragmente, restaurarea acesteia, ce a durat trei săptămâni, fiind complicată și din cauza materialului dificil, fierul.

Pe lângă această piesă, s-au mai descoperit fibule, arme, unelte, vârfuri, pinteni, dar și un tezaur de argint, care numără peste 280 de monede grecești și dinari republicani romani, un tezaur „important pentru județul Sibiu”, dar mediu ca număr de piese.

 „Un lucru extrem de important prin unicitatea tipului de descoperire, nu prin faptul că există, este cea a acestui tezaur. Astfel de tezaure de argint de această vreme sunt cu sutele (…) dar foarte rar s-au descoperit in situri, de către o echipă de arheologi, majoritatea se fac întâmplător, în urma unor diverse lucrări ale naturii sau ale omului” , a explicat Sabin Luca.

Potrivit acestuia, materialul arheologic descoperit în cele nouă situri, care datează din neoliticul timpuriu până în perioada medievală, va fi restaurat într-un an.

Prima expoziție în care vor fi prezentate o parte din descoperiri va fi organizată în luna mai a anului viitor.

Sursa: Jurnalul

 




DIN SERIA EROII ROMÂNIEI – azi Comandor (r) Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu la împlinirea vârstei de 100 de ani !

  • ADEVARAȚII EROI : ROMÂNI ȘI ROMANCE CE S-AU JERTFIT PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI !

  • Doamna Comandor (r) Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu a împlinit azi 100 de ani. LA MULȚI ANI !

„Respectul nostru , doamnei Comandor (r) Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu la cei 100 de ani (!!!!!!)
Singura femeie-pilot în viață, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial pe ambele fronturi și singura supraviețuitoare care a făcut parte din „Escadrila albă”, unitate sanitară formată doar din femei (România fiind unica țară din lume de la acea dată care dispunea de o astfel de unitate) și cel mai longeviv pilot român.

Comandor (r) Mariana Dragescu decorata la aniversarea centenarului cu emblema „Onoarea Armatei Romaniei cu insemne de pace”, pentru transportarea cu avionul a peste 1500 de raniti in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe ambele fronturi…
(foto: Laura COZLOV / CER SENIN)”

La mulți ani cu sănătate la împlinirea frumoasei vârste de 100 de ani doamnei Comandor (r) Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu!
Singura femeie-pilot în viață, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial pe ambele fronturi și singura supraviețuitoare care a făcut parte din „Escadrila albă”, unitate sanitară formată doar din femei (România fiind unica țară din lume de la acea dată care dispunea de o astfel de unitate) și cel mai longeviv pilot român. Oare există suficiente cuvinte prin care să ne exprimăm mulțumirea fată de sacrificiile și devoțiunea domniei sale față de poporul român și România?   DAN PURIC / facebook

A salvat mii de militari români în cel de-al doilea război mondial și a pilot neînfricată avioanele ”Escadrilei Albe”, singura escadrilă de avioane sanitare din lume la acea vreme. Astăzi, la aniversarea centenarului, Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu a fost înaintată la gradul de comandor în retragere de către ministrul Apărării Naționale.

Doamna Drăgescu este singura femeie-pilot în viață, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial pe ambele fronturi și a contribuit la salvarea vieții a peste 1.500 de militari.

Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu a început să zboare în dublă comadă în anul 1935, obținând al șaptelea brevet feminin din România. În anul 1937 a fost încadrată la Aeroclubul Regal, apoi, din iunie 1940, la Ministerul Transporturilor, Navale și Aeriene, în funcția de pilot.

A fost mobilizată și, din anul 1941, a plecat pe front făcând parte din Escadrila Sanitară, supranumită Escadrila Albă, participând la război pe ambele fronturi, până în ultima zi.

Si inca o data La multi ani doamnei comandor (r) Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu, la sarbatorirea onomasticii, dupa ce ieri a implinit un secol de viata! In aceasta fotografie ne citeste fara ochelari despre Campania Stalingrad despre care ne-a spus cu emotie ca a fost „cea mai grea campanie”…

Doamna Comandor (r) Marie-Ana-Aurelia (Mariana) Drăgescu  – ISTORIE VIE ȘI EXEMPLU VIU AL  EROISMULUI ȘI SPIRITULUI DE SACRIFICIU

o istorie pe scurt…

Marie Ana Aurelia [Mariana] Drăgescu (n. 7 septembrie 1912, Craiova). Aviatoare. Fiica unui ofițer și a unei profesoare de muzică, a absolvit în 1935 Școala de pilotaj „Ing. Mircea Cantacuzino” de la Băneasa, unde a fost instruită de căpitanul Constantin Abeles. Mariana Drăgescu a obținut cel de-al șaptelea brevet feminin în aviația din România. Lucrează până în 1938 la Aeroclubul Regal, unde a avut ocazia de a cunoaște mai mulți piloți francezi care participaseră la Primul Război Mondial, între care colonelul Brocard, comandantul escadrilei Cygognes, Rene Fonk și, în 1936, pe Antoine de Saint-Exupéry. Participă, în 1938, alături de alte cinci aviatoare, la manevrele militare ce au loc la Galați. În 1939, Marina Știrbey a depus un memoriu la Ministerul Aerului prin care solicita înființarea unei escadrile sanitare pentru transportul răniților, cu avioane pilotate de femei. „Escadrila Albă”, din care făceau parte Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu, Smaranda Brăescu, Victoria Pokol, Maria Nicolae, Stela Huțan-Palade și Eliza Vulcu, a fost înființată la 25 iunie 1940. Supranumele de „Escadrila Albă”, dat de ziaristul italian Curzio Malaparte, venea de la faptul că avioanele tip RWD–13, de fabricație poloneză, au fost vopsite inițial în alb, cu crucea roșie aplicată pe fuselaj și pe aripi. După intrarea României în război (1941), „Escadrila Albă”, din care făceau parte acum doar Mariana Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas, a fost mutată de mai multe ori, pe aerodromul de la Focșani, pe cel de la Tecuci și de la Tighina, de unde prelua răniții pentru a fi duși în diverse direcții sau direct la București. Escadrila a transportat în timpul războiului (1941–1945) mai mult de 1 500 de soldați grav și foarte grav răniți. A fost decorată cu „Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa Crucea de Aur (1941), Ordinul „Vulturul German”, clasa III (1942) și Crucea „Regina Maria”, clasa III (1943). După război a lucrat câțiva ani ca instructor de zbor la Școala de aviație Ghimbav–Brașov. În 1955 (fiind considerată cu „origine nesănătoasă”), a fost exclusă din aviație fără nicio explicație și a lucrat ca funcționară la Policlinica C.F.R. „Ana Ipătescu” din București, până în 1967, când a fost pensionată. A fost recunoscută, după 1990, ca ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r) și decorată cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler. A fost cooptată ca membră a Asociației internaționale a fostelor femei pilot, singura din blocul comunist, participând la multe dintre întrunirile acesteia, ținute în Franța, Anglia, Austria, Italia etc. Mariana Drăgescu a devenit și eroina unui documentar despre „Escadrila Albă”, regizat de Șerban Creangă și realizat de Studioul cinematografic al Armatei Române. „O viață începută în 1912 în slujba unei idei, zborul, pe care l-a servit cu pasiune în drumul ei spre aștri” (gen. Ioan Dobran). Cu ocazia centenarului, Mariana Drăgescu a fost înaintată la gradul de comandor în retragere și decorată cu emblema „Onoarea Armatei României cu însemne de pace” (7 septembrie 2012).

Fișa se regăsește în Enciclopedia personalităților feminine din România, coord. George Marcu, cuvânt înainte acad. Marius Sala, lucrare publicată de Editura Meronia, București, 2012.

 

http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_george-marcu-r…

 http://www.youtube.com/watch?v=xEiVypqoJrE

 

 

SURSE DE DOCUMENTARE, TEXTE ȘI IMAGINI:

*http://reteaualiterara.ning.com

*http://www.evz.ro

*CER SENIN/ facebook

*DAN PURIC / facebook

 

Redacția RBN PRESS

 




DIN SERIA EROII ROMÂNIEI – azi Generalul Gheorghe Avramescu

Generalul Gheorghe Avramescu, a fost executat de NKVD

A luptat in Primul Razboi Mondial si al Doilea Razboi Mondial din 22 iunie 1941 pana in martie 1945 cand a fost executat de sovietici.
Pe 2 martie 1945, la ora 13.00, Generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. G-ralul Avramescu sosește la 2 martie 1945 chemat de urgență la comandamentul g-ralului Jmacenko pentru a prezenta un raport. Este însoțit de doi ofițeri și de garda sa personală comandată de locotentul Alexandru Doroftei care rămân toți în anticameră. După prezentarea raportului, i se comunică lui Avramescu că este chemat de urgență la București pentru a primi o importantă funcție politică. Având în vedere propunerile din presă și înțelegerea sa cu Regele, Avramescu nu vede nimic neobișnuit în această chemare. Mai mult, la îndemnul ofițerului sovietic, scrie un bilet soției, spunându-i să plece a doua zi la București cu familia ca să asiste la ceremonie. Până în acest moment, Avramescu nu bănuiește nimic. Dacă ar fi bănuit o cursă, nimeni nu ar fi putut să-l determine să scrie acel bilet care va pecetlui soarta unei părți a familiei sale. În momentul următor, Avramescu este invitat în mașina NKVD-ului cu destinația București fără să mai ia contact cu garda personală. Probabil că Avramescu și-e exprimat nedumerirea observând lipsa gărzii personale dar Jmacenko s-a grăbit să-l asigure că totul este în regulă și că el va fi dus la București escortat numai de militari sovietici. Odată în mașină, văzându-se flancat de doi ofițeri NKVD iar alături de șofer, un general NKVD, Avramescu intră la bănuieli. În clădirea comandamentului lui Jmacenko, el predase pistolul de serviciu. Sovieticii nu l-au controlat corporal deoarece Avramescu ar fi realizat intențiile rușilor și s-ar fi creat un incident deoarece garda personală ar fi intervenit în caz că acesta ar fi fost în pericol. Avramescu avea însă un mic revolver Browning ascuns în brâu de care nu se despărțea niciodată. Evident că nu se putea folosi de revolver fiind flancat de cei doi ofițeri. Se gândea că a doua zi, parte din familia lui se va îndrepta fără să știe spre dezastru, atrasă în cursă de acel bilet. Singura soluție, și aceea cu puțini sorți de izbândă, ar fi fost să provoace un incident care să fie observat de cineva care ar fi putut să alerteze vreun militar din armata română. Ocazia o pierduse însă în clădirea comandamentului datorită stratagemei sovieticilor. O nouă ocazie se ivește în momentul atacului avionului german. În confuzia creată de atac, Avramescu reușește să iasă din mașină, să scoată revolverul, să schimbe câteva focuri cu agenții NKVD-ului ca până la urmă să fie și el împușcat. G-ralul NKVD a mușamalizat împrejurările sfârșitului generalului român de teamă că va fi tras la răspundere pentru că a scăpat de sub control un prizonier important. După o oră, ofițerilor din delegația română li s-a comunicat că Avramescu și generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemați de mareșalul Malinovski. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenții pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-s sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.
Pe 3 martie 1945, Adela, soția generalului și fiica sa, Felicia, au fost arestate. Fata sa, Felicia Sturza, care avea un fiu în vârstă de 11 luni, s-a sinucis imediat în momentul arestării. Adela s-a reîntors din Siberia în 1956, fiind grav bolnavă.
Ce a declanșat această tragedie familială? Agenții dubli și organele de spionaj sovietice au fost informate că generalul Avramescu nu vedea cu ochi buni conlucrarea cu armata sovietică și că era un mare naționalist anticomunist.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

G-ralul Avramescu înființase „Cantina Românească” pentru copiii orfani ruși și de alte naționalități din Simferopol unde a lucrat și fiica sa Felicia ca voluntară. A fost singurul general român căruia sovieticii i-au adus mulțumiri pentru comportamentul umanitar în campania din Est. În ciuda meritelor sale, a fost arestat de autoritățile militare sovietice și executat de NKVD.




Din seria EROII ROMÂNIEI – azi aviator Tudor Greceanu

Tudor Greceanu
“Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? (…) Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu…M-am bătut pentru țara asta și la 2000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de răsărit și pe cel de apus…Și uitați-vă ce-am cules.”
Sunt cuvintele unui supraom. Ale unui erou. Un pilot care a murit in 1994, in mizerie, intr-o garsoniera din Ferentari, cu ambele picioare taiate ca urmare a torturilor, dupa o viata pe care multi nici nu ne-o putem imagina reala astazi. A fost singurul supravietuitor al evadarii din inchisoarea de la Aiud.

Tudor Greceanu (n. 13 mai 1917 București – d. 29 decembrie 1994) a fost un aviator român de elită în timpul celui de al doilea război mondial. Unele din faptele sale sunt amitite în engleză la Forțele Aeriene Regale ale României.

Tudor Greceanu era descendent al unor vechi familii de boieri moldoveni, și strănepot al lui Ion Ghica. Era posesor a șase brevete de pilot (brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate), inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american, a avut la activ 6000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locotenentul Tudor Greceanu a avut 42 de victorii, doborând 42 de avioane inamice, pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III.
După război, a fost arestat de regimul comunist din România și ținut în închisori cu regim sever ca cea de la Aiud, timp de mai mulți ani. A scăpat de plutonul de execuție, după o evadare spectaculoasă din Penitenciarul Aiud, dar de pe urma torturilor din închisoare i-au fost amputate ambele picioare.
Ca urmare a rezultatelor deosebite, la terminarea războiului s-a consemnat în dosarul său: „blocat pentru mobilizare în cadrele Flotilei 1 vânătoare ca indispensabil”. De aceea, când a ieșit din închisoare, în 1964, și-a păstrat gradul de căpitan, cu toate ca legea prevedea că detenția politică atrage inevitabil după sine pierderea gradului militar și obținerea livretului militar de soldat simplu.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

Să încercăm niște nume care, cel puțin în teorie, ar putea fi mai familiare românilor: Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ion Milu, Constantin Rozariu, Tudor Greceanu, Ioan Dicezare, Ion Dobran, Horia Agarici…

http://youtu.be/Df2eaCAEd6k

Sursa:



CINE SCRIE ISTORIA ROMÂNIEI ?

*Notă: (18/04/2016) Redacția România Breaking News nu garantează veridicitatea celor scrise mai jos, întrucât autorul „Maria-Luminita Rollé” s-a dovedit în urma verificărilor noastre a fi o personă fictivă care nu are nici o legătură cu Universitatea din Edinburgh.

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh: În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !

Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Mureș, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.

 Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã, Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia. »

Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul dintre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?

De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?

În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).

Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei. Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane
“Muntii nostri aur poartã,
Noi cersim din poartã-n poartã!”

În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !

Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.

Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.

Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.

În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*

În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mythology (???? NR)




Premisele răpirii Basarabiei

Anul acesta se împlinesc două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul țarist. Este important, în acest context, să ne aplecăm mai mult asupra acestei provincii românești înstrăinate, recăpătate și din nou pierdute, care nici astăzi încă nu și-a găsit calea și drumul, care încă bâjbâie și ezită între cele două direcții diametral opuse ce i se deschid, spre est și spre vest. Dar pentru asta este necesar să vedem cum s-a făcut această anexare a Basarabiei de către Rusia la 1812.

Războaiele ruso-turce

În drumul lor expansionist spre Constantinopol, era inevitabil ca rușii să nu se lovească la gurile Dunării de români. Visul lor secular, de a ocupa Constantinopolele justificând denumirea care și-a luat-o încă din secolul XVI, de a treia Romă, se traducea printr-o continuă și susținută expansiune pe toate direcțiile, cu precădere pe țărmurile Mării Negre, pentru a ajunge la centrul imperial stăpânit de turci după 1453, iar calea principală era prin nordul și vestul Mării Negre spre Peninsula Balcanică.

După bătălia de la râul Kalka, 1223, Rusia intră timp de un sfert de mileniu sub dominația tătară, dar după ieșirea de sub această dominație apetitul de cuceriri nu a putut fi oprit. Astfel, primele contacte cu Moldova au avut loc în timpul lui Ștefan cel Mare, care s-a încuscrit cu țarul Ivan al III-lea, fiica sa Ileana căsătorindu-se cu fiul Ivan la 1483. Dar anul următor, când Ștefan cel Mare solicită ajutor rusesc pentru recucerirea Chiliei și Cetății Albe, țarul îl refuză. După mai bine de două sute de ani, timp în care rușii își continuă expansiunea neobosită în toate direcțiile, interesul lor față de Moldova devine de prim rang. Țarul Petru I, modernizatorul Rusiei, îl învinge pe regele sudez Carol XII la Poltava (1709) și obține accesul la Marea Baltică. Carol XII se refugiază la Tughina, sub protecția turcilor, la acea vreme și Tighina, ca și toate cetățile de la Nistru, mai puțin Hotin și Soroca, erau raiale turcești, pentru a ține sub ascultare domnii moldoveni. Vorbim aici de Ismail, Chilia, Cetatea Albă și teritoriul Bugeacului, unde fuseseră stabiliți tătarii, dar care vor fi strămutați în Crimeea între 1792 și 1812, când nu mai existau tătari deloc în Bugeac. Alianța dintre Cantemir și Petru I, la care Constantin Brâncoveanu nu s-a raliat, a avut drept rezultat înfrângerea dezastruoasă de la Stănilești, pe Prut, în iunie 1711. Țarul a fost nevoit să semneze o pace grea, a trebuit să evacueze Moldova pe care armatele sale au tratat-o ca pe o țară cucerită (cronicarul Nicolae Costin menționează că la banchetul dat cu ocazia semnării tratatului între Cantemir și țarul Petru, nici un boier nu a rămas nejefuit de moscali). Țarul mai trebuia să renunțe la stăpânirea cazacilor care reveneau sub ascultarea sultanului, să dărâme zidurile cetăților care le ridicase la hotarul cu teritoriile stăpânite de turci și să restituie cetatea Oceakov. Cantemir, cu curtea sa și boierii săi, a fost nevoit să plece în exil în Rusia unde și-a sfârșit zilele. Ion Neculce, unul dintre cei mai mari cronicari moldoveni, a reușit să revină în Moldova în 1713. Una din consecințele primei invazii rusești pe teritoriile române, cea de la 1711, a fost faptul că turcii au transformat și Hotinul cu împrejurimile sale în raia, teritoriu militar pus sub autoritatea directă a unui pașă. De asemenea, sunt impuse domniile fanariote până la 1821.

Înfrângerea de la Stănilești nu a stăvilit elanurile expansioniste ale Rusiei, ba dimpotrivă. O mare piedică în calea rușilor erau cazacii, care se uneau când cu rușii, când cu turcii. Această piedică este rezolvată pe moment de împărăteasa Ana care îi aduce sub ascultare la 1734. Cum e cu istoriografia oficială a rușilor, în 1953 s-a serbat cu mare fast împlinirea a trei sute de ani de la unirea rușilor cu ucrainenii, prilej cu care Hrusciov, el însuși ucrainean, a dăruit Crimeea Ucrainei, când de fapt vedem că ucrainenii, în speță cazacii, oscilau cum puteau între ruși și turci. La fel, ultima ecranizare a lui Taras Bulba abundă de patriotardisme vechi și ieftine, cazaci care mureau în luptă cu polonezii în secolul XVII, dar consolați la gândul că Rusia (!) va fi odată o mare putere.

La 1718, austriecii, care cuceriseră Ardealul în 1699, cuceresc Banatul și Oltenia, rămase sub stăpânirea lor prin pacea de la Passarovitz, între Turcia, Austria și Veneția. În martie 1736, armatele ruse de sub comanda feldmareșalului Munich ocupă Azovul, Turcia declară război Rusiei. Rușii merg din victorie în victorie, recuceresc Oceakovul și generalul rus Lascy invadează Crimeea. La 9 ianuarie 1737 Austria și Rusia încheie un tratat secret de alianță ofensivă contra Turciei. Austria își oferă medierea în război și turcii, neștiind de tratat, acceptă. Susținuți de austrieci, rușii pretind cedarea Kubanului, a Crimeei și a Basarabiei, recunoașterea Moldovei și Valahiei ca principate autonome sub suzeranitate rusească, dar negocierile eșuează, astfel, Austria declară și ea război Turciei la 6 iunie 1737. Austriecii sunt înfrânți la Belgrad, dar rușii intră în Moldova și câștigă bătălia de la Stăncești (31 august) și o altă armată cucerește Hotinul (28 august), Iași (13 septembrie), rușii coboară și pătrund în Valahia până la Câmpina. Ei o declară pe țarina Ana drept Doamnă a Moldovei. Izgonirea turcilor din raialele ocupate era cea mai fierbinte dorință a moldovenilor, așa că rușii au fost primiți ca și eliberatori. Această atitudine se va schimba rapid, în urma sălbăticiei cu care se comportau ocupanții, chiar și boierii români își pierdură încrederea în Rusia. Înfrângerea austriecilor, care au fost nevoiți să părăsească Oltenia după o ocupație de douăzeci de ani, s-a răsfrânt și asupra rușilor, amenințați de eliberarea trupelor turcești angajate contra austriecilor. Astfel, ei sunt nevoiți să evacueze Moldova și să restituie turcilor Hotinul și Oceakovul, în 1739.

Odată cu acest război, românii au înțeles la ce se pot aștepta din partea rușilor, dar au înțeles și puterile occidentale apetitul de cuceriri al țarilor, care încercau să profite de slăbiciunea Turciei. Astfel, la 30 septembrie 1768, izbucnește un nou război între Turcia și Rusia. Turcii merg din eșec în eșec, astfel că la 1770 sunt complet ocupate țările române, rușii făcând pregătiri pentru anexarea lor totală al Rusia. Boierii români erau împărțiți în tabere, unii doreau să scape de turci, alții intuiau că vor înlocui o suzeranitate cu un jug. Dar victoriile rusești îi îngrijorau pe austrieci, de teama prăbușirii imperiului otoman fără a putea trage foloase maxime, Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, pune bazele unei înțelegeri cu Frederic al II-lea al Prusiei, a cărei victimă va fi Polonia. Austria și Franța se opuneau categoric anexării principatelor române. Prin presiunile regelui Prusiei, Frederic al II-lea, asupra țarinei Ecaterina a II-a, în care amenința direct cu războiul alături de austrieci, principatele române sunt salvate de la anexiunea rusească sau de la independența de sub protecția rusească, în schimb Polonia este împărțită, iar Crimeea devine independentă.

Crimeea își va plăti scump scurta ei perioadă de independență, prin asta vedem ce soartă le era hărăzită țărilor române dacă deveneau și ele independente sub protecție rusească, așa cum s-a întâmplat cu Crimeea. Rușii au continuat să ațâțe luptele interne dintre tătarii din Crimeea, cei proruși și proturci. Șaghin Ghirai, aderentul politicii ruse, se refugie la Taganrog și ceru ajutorul țarinei Ecaterina a II-a. Aceasta își trimise armata care liniști lucrurile și proclamă unirea ei cu Rusia (1782). Favoritul țarinei, mareșalul Potemkin, cel care era destinat în planurile țarinei să devină conducătorul unui stat dac sub oblăduirea Rusiei a organizat o vizită a țarinei în noua provincie și de aici provine expresia „satele lui Potemkin”, referitoare la dezinformare. În drumul alaiului imperial, Potemkin ridica sate din carton și placaj care erau populate cu ruși în costume populare care o aclamau pe țarină și îi mulțumeau pentru că i-a scăpat de turci. După trecerea alaiului, acestea erau desfăcute și transportate mai departe. Așa a fost ocupată Crimeea, unde nu existau deloc ruși ci doar tătari, dar țarina era convinsă că a eliberat o provincie plină de etnici ruși. Polonia a pierdut o seamă de teritorii în favoarea celor trei, Austria, Prusia și Rusia. Ștergerea ei de pe hartă va fi definitivată în 1792 și 1795. S-a refăcut abia în 1918, pentru a fi ștearsă din nou în 1939, împărțită între Germania și URSS, până în 1945, când teritoriul ei va fi mutat la vest, o parte dintre provinciile sale fiind și acum în componența Ucrainei. Deși au scăpat de anexiune, Moldova a pierdut în urma acestor modificări Bucovina, la 1775, cedată Austriei pentru a face legătura între Transilvania și Galiția, noua provincie smulsă de la polonezi. Această provincie atunci a primit denumirea de Bucovina, de la bucovine, sau codrii de fag care se întindeau de la Cernăuți până la Hotin.

Chestiunea anexării principatelor române doar a fost amânată de către Rusia, nu a renunțat la ea. Pentru a-și câștiga bunăvoința Austriei, Ecaterina a II-a a venit cu noi propuneri de împărțire a Imperiului Otoman, scriindu-i în 1782 lui Iosif al II-lea. Ea propunea egalitate perfectă între acțiunile lor și existența unui stat între ele, ca zonă tampon, statul dac refăcut. Este de la sine înțeles ce s-ar fi întâmplat cu acest stat odată cu dispariția imperiului otoman, ar fi devenit subiect de împărțeală între Austria și Rusia, rămași singuri, sau obiect de confruntare între ei. Pe tronul Bizanțului ar fi urmat să urce marele duce Constantin Pavlovici. Austria era în principiu de acord, fixându-și zonele de interes în peninsula balcanică și Marea Adriatică, precum și Hotinul, dar și Oltenia. Dar se îndoia de viabilitatea pe moment a acestui plan, ținând cont de interesele celorlalte puteri.

Anexarea Crimeei și cererea de către Rusia a Georgiei de la Turcia a făcut ca imperiul otoman să declare război Rusiei în 1787. Din nou Moldova și Valahia vor fi invadate și devastate. Cancelariile occidentale au început să se agite și din nou principatele române au scăpat de anexiune datorită intervenției Prusiei, dar și a Angliei și Olandei. Dar Rusia obține Edisanul teritoriul de la Bug la Nistru (pacea de la Iași, 1792), un an mai târziu obține și Podolia (la nord de Edisan). Austriecii obțin prin pacea de la Șiștov Orșova și ratificarea anexării Bucovinei.

În 1792, rușii au ajuns la Nistru și de atunci românii nu au mai avut liniște.

Războiul de la 1806 – 1812

Câțiva ani a fost liniște, ursul își devora prada, dar apetitul lui a crescut cu fiecare bucată de pământ înghițită. Dar alte evenimente se petrec pe continent care distrag atenția tuturor. Revoluția franceză de la 1789, urmată de executarea regelui Ludovic al XVI-lea (1793), era văzută ca o amenințare de către toate capetele încoronate ale Europei prin posibilitatea de contagiune. Iar venirea la conducerea Franței a lui Napoleon Bonaparte va zgudui lumea din temelii.

La 1806, Rusia era după o serie de înfrângeri contra armatelor lui Napoleon, cea mai usturătoare fiind cea de la Austeriltz (2 decembrie 1805), numită și bătălia celor trei împărați, unde împăratul Napoleon a zdrobit armatele ruso-austriece conduse de împăratul Francisc al II-lea al Austriei și de împăratul Alexandru I al Rusiei. La 23 decembrie 1805, Napoleon încheie un tratat de alianță cu Turcia pentru a ține Rusia ocupată. Ambasadorul francez la Istambul, generalul Horace Sebastiani, în vara lui 1806, este în măsură să demonstreze turcilor că cei doi domnitori ai principatelor române, Alexandru Moruzzi și Constantin Ipsilanti, simpatizează cu rușii și furnizează sprijin mișcărilor revoluționare din Balcani. La 24 august 1806, domnul Valahiei Constantin Ipsilanti este destituit printr-un firman și înlocuit cu Alexandru Șuțu. Rușii amenință cu războiul, turcii revin și-l reinstalează pe Ipsilanti pentru a evita conflictul, dar rușii deja trec Nistrul sub comanda generalului Michelson, ocupând Iașiul la 29 noiembrie 1806. Cetățile turcești au fost cucerite, iar până la 24 august 1807 sunt din nou ocupate în întregime principatele române. Operațiunile militare se suspendă temporar prin armistițiul de la Slobozia.

Noua ocupație rusească a fost mult mai grea decât oricare dintre cele turcești. Generalul Kutuzov, care l-a înlocuit pe Michelson după sinuciderea acestuia, s-a grăbit să proclame cele două principate drept gubernii rusești. O mărturie contemporană: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele cu locuitorii țării, pradă așa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur pe averea lui.” La orice gest de împotrivire, oricine era executat. Chiar i s-a cerut de către ruși Divanului să caute un călău care să ducă la îndeplinire pedepsele cu moartea. Călători occidentali în acea vreme prin Moldava și Valahia le-au asemuit cu „un deșert”. Când i s-a atras atenția lui Kutuzov asupra faptului că țăranilor li s-a luat tot și că nu le-a mai rămas nimic, guvernatorul rus a răspuns că le-au rămas „ochii ca să poată plânge”.

Chestiunea principatelor dunărene devine periferică în urma mutațiilor politice și negocierilor din Europa. Situația politică se schimba cu repeziciune, rușii sunt bătuți din nou de Napoleon la Friedland în iunie 1807. Principalul adversar rămâne pentru Franța lui Napoleon Anglia, asupra căreia intenționează să instaureze o blocadă continentală, după ce aceasta rămăsese stăpâna mărilor în urma victoriilor amiralului Nelson la Abukir (1799) și Trafalgar (1805). Pentru ca blocada să fie efectivă, Napoleon avea nevoie și de concursul rușilor, cei ce furnizau Angliei materii prime și importau produse de lux. Astfel are loc înțelegerea de la Tilsit (7 iulie 1807) între Napoleon și țarul Alexandru, prin care este recunoscută hegemonia franceză în vestul Europei în schimbul libertății de acțiune rusești în Suedia și Turcia. Principatele trebuiau evacuate de ruși, dar turcii nu le puteau ocupa până la încheierea păcii, dar mai exista și un protocol secret, conform căruia dacă Turcia nu încheia pace în trei luni, ambele puteri urmau să pornească la război contra Turciei și să-și împartă prada. La fel se înțelesese Rusia și cu Austria, înețelegere reiterată la 1804. Dar, ca de obicei, cum o face și în prezent în cazul Transnistriei, Rusia nu s-a retras din principate invocând diferite pretexte.

De asemenea, prin acordul de la Tilsit, Alexandru se angaja să medieze între Anglia și Napoleon, pe când acesta din urmă se angaja să medieze între ruși și turci. Dar sătul de lipsa de rezultate a negocierilor cu Anglia, Napoleon trimite țarului faimoasa scrisoare din 2 februarie 1808 în care îi propunea împărțirea lumii între Franța și Rusia. „Noi nu trebuie să ne ciocnim, lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (țarul) să evacueze Moldova și Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia”, scria Napoleon. Mai erau propuneri pentru o expediție militară în India și împărțirea Turciei între cei doi. Încep tratativele între ministrul de externe rus, Rumianțev și ambasadorul francez Caulaincourt. Franța ar urma să primească Silezia pentru compensarea înghițirii Moldovei și Valahiei de către ruși. Alexandru mai cerea pentru el, în afara principatelor române, Bulgaria, poate Serbia, Constantinopolele, Bosforul și Dardanelele, consimțind ca Franța să-și anexeze Morea, Egiptul, Albania, poate Siria și o parte din Bosnia.

„Grand Project”, Marele Plan, cum este cunoscută în literatură istorică franceză această scrisoare, nu putea fi îndeplinită pe deplin, cel puțin în acele condiții. Se pare că scopul ei era măgulirea lui Alexandru, deoarece în același timp Napoleon căuta să ridice contra Rusiei veșnica sa rivală în regiune, Austria, atrăgându-i atenția asupra primejdiei moscovite și socotind pretențiile austriece asupra văii Dunării, inclusiv asupra principatelor, drept firești. Franța promitea să nu admită împărțirea Turciei, sau dacă era nevoie, să cheme Austria la această împărțire ca primă interesată.

Înfrângerea lui Napoleon în Spania l-a făcut din nou să caute o înțelegere cu împăratul Rusiei. În septembrie 1808 are loc o întâlnire urmată de un tratat secret la Erfurt. Napoleon consimte încorporarea în Rusia a Finlandei, Moldovei și Valahiei, în schimb Rusia recunoștea pe fratele lui Napoleon pe tronul Spaniei. Franța se angaja la ajutor militar numai dacă în războiul ruso-turc ar fi intervenit Austria sau o altă putere. La rândul său, Rusia ar fi trebuit să intervină în cazul unui război franco-austriac. De data asta atmosfera nu mai era la fel de sinceră, fiecare dorea să câștige timp, amânând răfuiala inevitabilă, pentru ca să se ocupe de problemele lui presante: Napoleon în Spania, Alexandru în principatele dunărene și cu Turcia. Dar războiul stagna, deoarece rușii își retrăseseră o parte din trupe pentru a le folosi în războiul cu Suedia, iar turcii trebuiau să facă față unei noi revolte a ienicerilor, cei care de o vreme puneau și răsturnau sultanii din Constantinopol. Sub impresia Erfurtului, Turcia se apropie de Anglia. La 15 aprilie 1810 rușii notificară încorporarea țărilor române în imperiul lor. În cazul în care anexiunea ar fi reușit, principele Prozorovski avea gata și un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, restul Moldovei, Muntenia și Oltenia.

Contele Nicolae Kamenski al II-lea trece la comanda armatei ruse de la Dunăre, și lui i-au fost date instrucțiuni de către țar privitoare la anexarea Moldovei și Munteniei, independența Serbiei și o despăgubire de război din partea Turciei de 20 milioane piaștri. Kamenski propune cedarea Olteniei către Austria în schimbul Bucovinei, dar curtea de la Viena respinge ideea.

Prietenia ruso-franceză de la Erfurt începuse să scârțâie, neînțelegerile au început să se accentueze. Țarului i se imputa nerespectarea sistemului continental, lui Napoleon i se imputa anexarea orașelor Hansei și a statului Oldenburg. Anul 1811 s-a scurs în pregătirile militare ale ambelor părți, atât Rusia, cât și Franța au înțeles că confruntarea era inevitabilă.

Răpirea Basarabiei

În condițiile date, trebuia grăbită pacea cu Turcia, pentru ca rușii să aibă mână liberă împotriva francezilor. La 19 aprilie 1811 locul lui Kamenski este luat de Kutuzov, care se grăbește să forțeze o decizie pe plan militar, pentru a-i sili pe turci să accepte pacea propusă de țar. Kutuzov rupe armistițiul și generalul Markov trece Dunărea prin surprindere în apropiere de Giurgiu luând tabăra turcească pe nepregătite. Turcii aveau un efectiv de 40000 de soldați, o parte trecuseră Dunărea și intraseră în Muntenia, dar prin manevra lui Kutuzov au fost tăiați în două, jumătate din armată fiind distrusă. A fost cea mai cumplită înfrângere a turcilor din acest război, marele vizir Ahmed reușind să scape cu fuga la Rusciuk (14 octombrie 1811). Marele vizir a stăruit după aceasta la reluarea tratativelor și încheierea rapidă a păcii, scopul rușilor, de fapt.

Tratativele au început la Giurgiu, la începutul lui noiembrie. Din partea rușilor erau Italinski, Sabaniev și Fonton, dragomanul ambasadei rusești din Istambul, iar din partea turcilor Selim, Hamid și Galip, având drept tălmaci pe Dumitrache Moruzzi, care era socotit de unii drept înțeles cu Kutuzov. Rusia a cerut cedarea ambelor principate, dar turcii au refuzat, nu erau deloc dispuși să renunțe la grânarele imperiului și la bazele lor de operații contra Austriei și Rusiei. Rușii, care erau grăbiți din cauza intențiilor tot mai clare ale lui Napoleon de a porni o campanie împotriva lor, au lăsat să se înțeleagă că s-ar mulțumi numai cu Moldova, în cel mai rău caz cu linia Siretului. Generalul Langeron merse la Rusciuk pentru a-i comunica marelui vizir Ahmed această ultimă cerere.

Între timp, împuternicitul francez la Constantinopole, la Tour-Mauborg, încerca să-l convingă pe sultan că în curând Franța va porni la război contra Rusiei și că Napoleon va restaura regatul Poloniei, desființat în întregime la 1795. În cazul provinciilor cedate către Rusia, ele vor fi recucerite și date Poloniei, care se va întinde până la Dunăre. Aceste sugestii l-au făcut pe sultan să fie mai îndărătnic în cedările contra Rusiei, deși era învățat cu duplicitatea tuturor puterilor.

Negocierile au trecut prin trei stadii. În noiembrie 1811, turcii erau dispuși să cedeze Basarabia până la Prut, mai puțin partea de sud, cu cetățile Chilia, Ismail și Cetatea Albă. În martie 1812 erau dispuși să cedeze Cetatea Albă, pentru ca în aprilie să renunțe și la restul. Țarul Alexandru I era grăbit, dorea încheierea păcii cât mai repede. În acest sens îl întreba pe Kutuzov printr-o scrisoare dacă el considera că era suficient pentru lichidarea afacerii să ceară doar Moldova până la Siret, urmând a pretinde despăgubiri de 20 de milioane de piaștri pentru evacuarea restului din principatele române. Mai târziu, tot printr-o scrisoare, în martie 1812, țarul permite lui Kutuzov, în nevoie extremă, să încheie pacea mulțumindu-se cu hotarul pe Prut până la Dunăre, dar cu condiția încheierii unei alianțe ruso-turce contra lui Napoleon. Țarul se grăbea, amenințarea lui Napoleon era tot mai pregnantă.

Este interesant de știut despre negocierile dintre generalul Longeron și marele vizir Ahmed de la Rusciuk. Referitor la cererea rușilor a Moldovei până la Siret, vizirul a răspuns că „este rușinos ca rușii, care stăpânesc un sfert din glob, să se certe pentru o fâșie de pământ (între Prut și Siret) care nici nu le este folositoare”. La insistențele solului rusesc, marele vizir Ahmed a zis: „Vă dau Prutul, nimic mai mult, Prutul sau războiul, am jertfit grozav de mult până acum, Ismailul singur vă plătește războiul și mai aveți patru cetăți (Chilia, Cetatea Albă, Tighina și Hotin) și o strălucită provincie, Bugeacul, împreună cu ținuturile Greceni, Codru, Lăpușna, Orhei, Soroca, și părțile transprutene din ținuturile Iași și Cârligătura”. Vestea a fost surprinzătoare pentru ruși, care poate nu se așteptau la asemenea concesii teritoriale. Propunerea a fost trimisă către sultan și către țar, iar negocierile s-au mutat de la Giurgiu la București în decembrie 1811.

Avizul sultanului, cum spuneam în discuția despre cele trei faze de negociere, era să nu se cedeze sudul Basarabiei și gurile Dunării cu cetățile Ismail și Chilia. Turcii așteptau un semn de la Napoleon, semn care nu mai venea, pe când rușii presau în continuare, așteptând atacul lui Napoleon care în ochii lor devenise inevitabil. Era o cursă contra cronometru. În acest context, pentru a-i forța pe turci, Kutuzov redeschise ostilitățile militare, atacând. Speriați și fără vreun semn de la Napoleon, turcii au semnat cedarea Moldovei până la Prut, a Basarabiei, la 16 mai 1812.

Ca o paranteză, înaintea încheierii păcii, țarul Alexandru și-a pierdut răbdarea și l-a trimis pe amiralul Cigeagov să-l înlocuiască pe Kutuzov, maqi ales că ajunseseră până la el și plângerile moldovenilor referitoare la abuzurile armatei rusești, la care Kutuzov a răspuns că „românii mai au ochii ca să plângă”. Cigeacov considera achizițiile teritoriale pentru Rusia la acel moment neoportune, ținta lui fiind o alianță cu Turcia, pe care Kutuzov o considera o chestiune de mai mică însemnătate. Dar Kutuzov, prevenit de Rumianțev referitor la sosirea lui Cigeacov, a grăbit încheierea păcii inclusiv prin mijloace militare. Când Cigeacov a ajuns la București, era deja prea târziu, pacea se încheiase cu cedarea Basarabiei. Cigeacov face un raport nefavorabil față de Kutuzov, insistând că acesta pierduse alianța cu Turcia contra lui Napoleon, pe când el propunea un plan de atac al armatei ruse (dacă s-ar fi făcut alianța cu Turcia) pe teritoriul imperiului otoman spre Italia și Iliria, care l-ar fi obligat pe Napoleon să rupă o parte din trupele sale destinate atacului împotriva Rusiei. Planul era oarecum fantezist, dar totuși Kutuzov a intrat în dizgrație până ce capacitățile sale militare au fost din nou necesare imperiului țarist în timpul războiului cu Napoleon.

Turcia și-a dat seama că a greșit la scurt timp după încheierea păcii. Ca de obicei, greșelile diplomației au fost plătite de alții, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost făcut țap ispășitor și condamnat la moarte. Că a fost sau nu vândut rușilor, este altă poveste, dar vina cea mare o poartă diplomația turcească care a greșit fundamental și nu a înțeles situația politică pe continent, ulterior s-a dovedit că rușii ar fi fost dispuși să renunțe la tot doar ca să aibă pace în zonă pentru a-i putea face atacului inevitabil al lui Napoleon care s-a și produs la scurtă vreme.

Până la urmă, asta a fost povestea răpirii Basarabiei la 1812. Boierii moldoveni au protestat în zadar către Poarta otomană, menționând că au pierdut prin această cedare mai mult de jumătate din veniturile țării, din care plăteau și tributul către Constantinopol. Dar la momentul cedării, Moldova nu avea domn, acesta, Scarlat Vodă Calimach, fiind izgonit de ruși în momentul în care ocupaseră Moldova. După retragerea lor din partea de vest, de la dreapta Prutului, acesta a revenit și a protesta împreună cu boierii, menționând că Poarta nu era în drept să cedeze teritorii care făceau parte din Moldova, deoarece ocârmuirea lor era în seama domnului și a divanului de la Iași. Poarta otomană nu avea nici un drept să le cedeze fără ca domnul și boierii să nu fi fost ascultați, așa spuneau vechile capitulațiuni cu Poarta care nu au fost niciodată abrogate. Până la urmă, cedarea Basarabiei s-a făcut ilegal față de toate legile și tratatele existente între Moldova și Imperiul Otoman. Dar lucrurile au rămas așa cum le știm în ziua de astăzi.

Concluzii

Trebuie să recunoaștem și să ne împăcăm cu acest lucru, cedarea Basarabiei nu s-a făcut de către dragomanul Dumitrache Moruzi, ci de către diplomația imperiului otoman, care nu avea niciun drept să o facă, dar a făcut-o încălcând toate tratatele cu Moldova. Că Moruzi era înțeles cu rușii sau nu, nu are prea mare importanță, oricum el a plătit cu viața. Răpirea Basarabiei a fost un rezultat al unei reașezări în urma unui cutremur geopolitic major ce a urmat revoluției franceze din 1789 urmată de dictatura lui Napoleon. Acest lucru se vede clar din negocierile intense asupra noii împărțiri a Europei din această perioadă. Problema este că și acum traversăm un cutremur geopolitic (vezi Noul cutremur geopolitic).

Un alt aspect important, condamnarea la moarte a dragomanului Moruzi a fost doar ideea de a găsi un țap ispășitor pentru performanțele slabe ale diplomației turcești, care nu a văzut semnele clare privitoare la graba rușilor de a încheia pacea în contextul pregătirilor lui Napoleon pentru campania din Rusia. O tărăgănare tipic orientală și o minimă rezistență armată ar fi putut decide soarta Basarabiei la acel moment. Dar în momentul în care marele vizir Ahmed a făcut propunerea cu linia Prutului, rușii nu au mai lăsat prada din mână. Dar turcii s-ar fi putut suci și reveni, așa cum au mai făcut-o de multe ori, mai ales că timpul curgea în favoarea lor.

Realitatea, după cum am consemnat, este că rușii au obținut în final mai mult decât au sperat. La încheierea păcii de la 16 mai 1812, s-a ordonat ca în toate bisericile rusești să se aducă laudă lui Dumnezeu că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă și cu o nouă lărgire a hotarelor sale și că în sfârșit a reușit să extindă stăpânirea rusească până la Dunăre.

Până la urmă, se vede că aceasta este o caracteristică constantă a diplomației rusești, fie că vorbim de cea țaristă, comunistă sau postcomunistă. Face cereri maximale, bate cu pumnul în masă, în speranța că va obține măcar o parte din aceste cereri, iar faptul că ei cedează de la aceste cereri maximale pare o victorie pentru ceilalți, care se grăbesc să o proclame ca atare. În fond, astfel rușii obțin mult mai mult decât și-au propus și mult mai mult decât ar fi putut spera vreodată. Ne amintim cum au cerut în 1940 Basarabia și Bucovina, deși aceasta din urmă nu intra în anexele secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop. Hitler a fost surprins, dar tot au obținut jumătate din Bucovina, plus ținutul Herța înglobat și el de linia groasă trasată de Molotov pe hartă. Un alt exemplu, mai recent, în 1997, la prima lărgire a NATO de la căderea comunismului, când au fost acceptate în NATO Polonia, Cehia și Ungaria, cu opt ani în urmă aflate în sfera de influență rusă. Rusia a făcut un asemenea circ și scandal, deși nu avea cum să se opună acestei extinderi, nu avea pârghii și mijloace să o facă chiar dacă ar fi dorit. Și a obținut în schimb, pe lângă altele, pentru îndulcirea pastilei, accesul în G7, care a devenit G8, clubul primelor state industrializate din lume, deși economic nu avea cum să se prezinte nici măcar la ușă. Are rol de decizie printre cei mari economic, deși un an mai târziu, în 1998, Rusia a fost grav afectată de o criză economică proprie. La fel, astăzi Rusia face un circ enorm referitor la scutul antirachetă, deși nu are argumente și nu i se poate opune, dar o face tot în speranța de a obține concesii maxime la care nici nu visa cu un an înainte.

Altă problemă esențială, în acea perioadă, nu numai Basarabia a fost pe muchie de cuțit, ci principatele române în întregime. Erau total ocupate de către ruși, iar aceștia au cerut anexarea lor la imperiul țarist, la fel cum au făcut-o până atunci în timpul ocupațiilor din 1736-1739, din 1768 sau 1787. mai târziu, își vor reînnoi pretențiile în timpul ocupațiilor din 1828-1834, în 1848 sau 1853. Dar, din fericire pentru noi, marile puteri au intervenit pentru stăvilirea expansiunii neobosite a Rusiei și s-au opus, cum a făcut Prusia în secolul XVIII. Doar dacă ne uităm la înțelegerea de la Tilsit, între țarul Rusiei și Napoleon, și facem un exercițiu de imaginație, în cazul în care Anglia ar fi fost învinsă, principatele române ar fi fost anexate în întregime, pentru ca ele să repete soarta Finlandei și a Poloniei. Fără existența unui stat român în ascensiune în a doua jumătate a secolul XIX, este greu de imaginat soarta Transilvaniei la începutul secolului XX. Presiunea rusă a continuat și în secolul XIX, dar marile puteri au domolit apetența rușilor și chiar au intervenit militar, în războiul din Crimeea (1853-1856) pentru a o stăvili. O consecință a regândirii geopolitice a regiunii a fost și unirea de la 1859, puterile occidentale devenind interesate în apariția unui bloc care ar putea stăvili presiunea rusească către peninsula balcanică, iar rezultatul a fost crearea statului român. Până la urmă, în acea perioadă, am fost victima înțelegerilor între marile puteri ale momentului, unele dintre ele, cu tot cu influența lor, fiind deja dispărute în negura istoriei.

Răpirea Basarabiei a fost o tragedie, dar putea fi și mai rău, puteau dispărea atunci întreaga Moldovă, ca și Muntenia. dar cum s-a putut întâmpla una ca asta, unde erau românii care se băteau de la egal la egal cu marile imperii ale timpului în perioada medievală? Răspunsul nu este greu de aflat. Românii au lungi tradiții militare, sunt buni luptători, așa cum au dovedit-o de nenumărate ori. Dar față de perioada medievală, când domnitorii români ridicau 30000 de luptători în fiecare dintre cele trei țări române (mai mult decât puteau ridica toate landurile germane), mai târziu au apărut armele de foc individuale, care au schimbat modul de ducere a războiului. Foarte scumpe și greu de manevrat, era nevoie de un antrenament îndelungat pentru o bună folosire a lor, ceea ce luptătorii români nu o puteau face, ei fiind în majoritate țărani a căror principală activitate era munca câmpului. La nevoie, ei lăsau plugul și luau sabia, fiind instruiți în scurte antrenamente cum să se lupte. Iar tiparul luptelor medievale în estul Europei, corp la corp în cadrul maselor largi de trupe, îi favoriza contra acelorași tipuri de luptători, trebuie menționat că acei cavaleri înzăuați reprezentau o minoritate capabilă să lupte în duel unul la unul, dar în confruntările de pe câmpul de luptă contra unor mase masive de infanterie nu erau eficienți, după cum s-a văzut la Nicopole în 1396. Eficiența militară a armatelor românești a scăzut din lipsa mijloacelor militare ale momentului, artilerie, archebuze și celelalte, astfel că în secolul XVIII, țările române erau într-o stare de vasalitate totală și la discreția capriciilor marilor puteri, ajungând astfel masă de schimb în cadrul negocierilor. Totuși, luptătorii români au făcut mare carieră în serviciul altor puteri care i-a înzestrat cu arme pe măsură, în secolul XVIII erau peste 5000 de români în armata țaristă, având unități proprii, iar în armata austriacă regimentele grănicerești românești au înscris pagini de glorie (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon). Chiar și în timpul acelor vremuri, românii s-au bătut cu curaj, dar au trebuit să o facă alături de o parte sau alta, ca să menționăm doar bătălia de la Pitești (18 octombrie 1737) contra austriecilor unde românii sub conducerea lui Ioan Nicolae Mavrocordat (fratele domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat) zdrobesc avangarda austriecilor compusă din 5000 de husari unguri și 300 germani, sau de la Pasul Buzăului din mai 1788, victorie românească contra prințului austriac Friederich Josias von saxa Coburg. Dar în timp armele moderne au devenit mai ieftine, fiind produse în serie, și mai accesibile, în același timp mai ușor de mânuit fără un antrenament special îndelungat.

Odată cu constituirea României la 1859 și reformelor militare, această țară a început să conteze militar, fapt care a făcut ca pretențiile rusești să devină din ce în ce mai dificil de realizat, cum a fost în 1878, când rușii, drept mulțumire pentru ajutorul dat la Plevna de cei 40000 de români ne-au amenințat cu desființarea armatei, iar Carol I le-a răspuns că „o armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desființată”, dar pretențiile de anexare din partea rușilor nu au încetat. Ne-am descurcat și ne-am bătut bine atât timp cât armatele și tacticile militare au fost de masă, ca și în războaiele mondiale. Dar ce ne facem astăzi, când asistăm din nou la o profesionalizare extremă a armamentului și forțelor militare, de neimaginat cu douăzeci de ani în urmă. Azi nu se poate să câștigi o bătălie fără armament adecvat, decât cu excepția notabilă când adversarul este mai prost echipat decât tine. Iar dacă ne uităm în jur, nu avem parte de acest caz fericit.

Douăsprezece invazii rusești au îndurat românii începând cu 1711 și sfârșind cu retragerea Armatei Roșii din 1958, adică una la douăzeci de ani. Unele ar fi putut fi, dacă nu evitate, atunci atenuate, dacă românii ar fi avut un atu puternic care se numește putere militară. Nu ar fi fost suficient, la nivelul secolului XVIII, să zicem, dar existența unei puteri armate gata de luptă, ar fi cântărit greu la negocierile dintre marile puteri peste capul nostru. Acest lucru s-a văzut mai târziu, în a doua jumătate a secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX. Și dacă astăzi nu dorim să fim victime cum am fost în trecut, mai ales în contextul în care ne aflăm, al unui nou cutremur geopolitic, avem nevoie de credibilitate, iar credibilitatea în relațiile internaționale se bazează pe ceva în spatele declarațiilor, iar acest ceva se numește pur și simplu forță, economică sau politică, iar în cea mai brută manifestare a sa se numește simplu forță militară.
Bibliografie: Ion Nistor, Istoria Basarabiei, editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991  Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii rusești în România, București, 1996 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse rusești,editura Eminescu, 1995 Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iași, 2001 Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991 Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995 Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a doua, Editura Victor Frunză, București, 1992

Publicat de




Gherman Pântea, primarul Odesei (1941-1944) de Ioan Ispas

Am fost sceptic că voi găsi ceva bun despre români în cartea lui Charles King, „Genius and Death in a City of Dreams: Odesa”, editura W.W. Norton & Company, 2011, având în vedere că se trata istoria orașului din perspectiva evreilor. Când am citit însă caracterizarea făcută de autor primarului Gherman Pântea, drept cel mai bun din întreaga administrație românească din Transnistria, am ciulit urechile. Nu citisem nimic despre el, nu l-am găsit nici în dicționarele enciclopedice românești, deși l-am căutat și sub forma de Pantea sau Pântea. Pe internet există însă informații biografice detaliate preluate, în cea mai mare parte, din cartea lui Ion Constantin, „Gherman Pântea între mit și realitate”, editura Biblioteca Bucureștilor, 2010.

Pe Charles King l-au impresionat, în primul rând, realizările lui Gherman Pântea ca primar al Odesei, un oraș care suferise distrugeri mari ca urmare a unui asediu de câteva luni, iar în al doilea rând poziția sa față de represaliile dure luate de autoritățile militare române ca urmare a aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român.

Gherman Pântea a sosit la Odesa în 18 octombrie 1941, la două zile după trupele române, fiind numit primar de mareșalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chișinău dintre cei doi, din august 1941. Mareșalul Ion Antonescu nu-l cunoștea personal, dar probabil prestația lui Gherman Pântea ca primar al Chișinăului în trei mandate a contat în această numire. Rușii, când părăseau un oraș, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă și alte obiective ale infrastructurii, într-un dispreț total față de proprii cetățeni abandonați fără căldură, fără apă, fără alimente. La toate aceste probleme se adaugă decizia N.K.D.V.-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm.[1] Spânzurătorile ridicate în intersecțiile orașului în care atârnau cei executați ca represalii ordonate de autoritățile militare l-au impresionat pe primarul Gherman Pântea care i-a scris direct mareșalului că populația nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii, ceea ce s-a și întâmplat.[2]

În aceeași zi primarul Gherman Pântea tocmai publicase în Odeskaya Gazeta o proclamație în care promitea o întoarcere la normalitate și egalitate între toți locuitorii Odesei. Generalul Nicolae Macici și primarul Gherman Pântea l-au convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executați la Dalnic, dacă mareșalul nu accepta ca ordinul să nu fie executat în totalitate. Repune în funcțiune serviciile publice, inclusiv alimentarea cu apă și electricitate. Restaurantele și piețele sunt redeschise. Pentru prima dată, după 20 de ani producătorilor individuali li s-a permis să-și desfacă produsele. Inițiativa particulară a fost încurajată, obținându-se foarte lesne licență pentru diverse activități. Deși primăria n-a impus taxe micilor întreprinzători particulari, lăsând la aprecierea lor să plătească cât cred ei că-și pot permite, s-au strâns peste 130 de milioane de mărci[3] din acest impozit voluntar. Această inițiativă a primarului Pântea de a introduce un impozit benevol, despre care n-am știință să se mai fi folosit undeva, m-a impresionat în mod deosebit, mai ales că s-a aplicat într-un teritoriu aflat sub ocupație. Cât de mulțumiți trebuie să fi fost odesanii de administrația orașului dacă au considerat, din proprie inițiativă că trebuie să contribuie și ei cu ceva pentru bunul mers al lucrurilor.

Iată un occupant care nu jefuiește teritoriul cucerit, dimpotrivă se ocupă de înflorirea lui.

Opera, avariată puternic în timpul asediului, a fost reparată, inclusiv o mare orgă defectă de mult timp. Stagiunea 1942-1943 a avut loc într-o Operă repictată și reparată cu 58 de reprezentații diferite, de la Boema la Evgheni Oneghin. Trei sferturi din reprezentații erau din clasicii europeni și un sfert din cei ruși.

A păstrat funcționarii vechi din primărie. A folosit în administrație și în documentele emise limba română și ucrainiană. El însuși cunoștea pe lângă limba română și limbile rusă și ucrainiană. Multe publicații din Odesa erau în limba ucrainiană. A redeschis școlile și Universitatea.

El a salvat-o pe Elena Rudenko, sora generalului sovietic Tolbuhin, procurându-i medicamentele de care avea nevoie când s-a îmbolnăvit. A organizat, pe cheltuiala guvernului, vizitarea Odesei de către grupuri de studenți și profesori de la Universitatea din București, de la Asociația Profesorilor din România, delegați ai satelor, coruri, grupuri de dansuri populare și jurnaliști. Secția de tennis de câmp a Asociației Sportive CFR a organizat turnee de tennis de două zile cu invitați. Un grup de elevi premianți au fost răsplătiți cu o excursie în această provincie. Erau atât de mulți vizitatori încât a trebuit să fie înființate cantine turistice pentru deservirea artiștilor, muzicienilor, profesorilor, elevilor, studenților și demnitarilor sosiți săptămânal din țara mamă. „Orașul exalta de prospețime și vitaliatate, un loc plin de tineri, ceea ce contrasta cu străzile și piețele goale din alte părți din Europa de est ocupată” [4].

Deși Pântea s-a opus deportării evreilor din oraș, Charles King îi reproșează că n-a făcut suficient în această direcție. A reușit să păstreze doar câteva duzini de artizani evrei, cu ateliere în centrul orașului, profesorii de origine evreiască, evreii creștinați și pe cei care au reușit să obțină declarații scrise de la vecini sau prieteni că nu sunt evrei.[5] Pentru copiii evrei rămași orfani a construit orfelinate în oraș. Charles King recunoaste că nu numai Odesa înflorise în timpul administrației românești ci și întreaga Transnistrie, sub guvernatorul prof.univ.Gheorghe Alexianu. Deși nu-l privește cu aceeași simpatie pe guvernatorul Gheorghe Alexianu ca pe Pântea, recunoaște meritele acestuia, amintind câteva din inițiativele sale și faptul că a fost decorat de Papa.[6]Pântea a fost un om popular în Odesa” își amintea actrița Tania Arnăutu în 1956.[7] Charles King, vizitând Odesa în zilele noastre, este surprins însă de faptul că nu există nici un semn care să amintească de acest strălucit primar. Este intrigat de faptul că Pușkin[8[ care a stat două săptămâni în Odesa beneficiază de un bust, iar Gherman Pântea este total ignorat, numele său nefiind atribuit nici măcar unei străzi.[9]

Cine a fost Gherman Pântea

S-a născut în 13 mai 1894 la Zăicani, în nordul Basarabiei, într-o familie de români cu mai mulți copii, părinții fiind Vasile și Ioana Pântea. Tatăl său era avocat. Când a început școala a avut dificultăți cu limba rusă, în familie vorbindu-se doar românește. După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Odesa, dar nu apucă să o termine pentru că începe Primul Război Mondial, este recrutat, trimis la Școala de Ofițeri din Kiev apoi numit ofițer translator pe lângă comandamentul Armatei a 9-a aflată pe frontul românesc. Declanșarea revoluției din februarie 1917, care a determinat retragerea de pe front a armatelor rusești, îl propulsează în poziția de președinte al Sovietului Armatei a 9-a cantonată la Odesa.

Împreună cu alți ofițeri basarabeni îi ajută pe soldații basarabeni să se organizeze într-un singur corp militar sub forma Forței basarabene, care va constitui la Chișinău baza viitorului Sfat al Țării. Pentru a legaliza această organizare se va deplasa la Moscova unde obține inițial acordul lui Kerenski, dar ulterior este emis un mandat de arestare pe numele său. În haosul care se instalează în Rusia însă apare un nou pol de putere la Petersburg.

Gherman Pântea se deplasează la Petersburg unde obține de la Lenin acordul pentru autodeterminarea națională a basarabenilor.[10] Când deputații basarabeni au creat Republica Democrată Moldovenească, Gherman Pântea a fost ales director al forțelor militare, subordonat direct lui Ion Inculeț. La 27 martie 1918 când Sfatul Țării a votat unirea cu România, Pântea a votat și el pentru. Gradul său din armata rusă este recunoscut și este numit maior în rezervă.

În septembrie 1919 își termină studiile universitare la Iași și obține licența în drept. Este primit în baroul din Chișinău și în paralel cu avocatura editează un cotidian în limba rusă, ziarul Bessarabia. Ulterior editează un al doilea ziar în limba rusă. Intră în Partidul Național Liberal, ajunge deputat timp de zece ani la rând. Patru ani a fost vicepreședinte al Camerei Deputaților. În 1938 a fost numit senator. A fost de trei ori primar al Chișinăului (1923, 1927-1928, 1932). În 1923 este trimis la Paris de către ministrul de externe I. G. Duca pentru a-l contacta pe ambasadorul sovietic Rokovski în vederea restabilirii legăturilor cu guvernul sovietic. Rușii nu recunoșteau însă unirea Basarabiei cu România. Își publică memoriile, primul volum în 1931, sub titlul „Unirea Basarabiei”. Rolul organizațiilor militare moldovenești în actul unirii. Volumul al II-lea îl publică în 1937 sub titlul „Unirea Basarabiei – Două decenii de la autonomia Basarabiei”.

După declanșarea, la 22 iunie 1941, a războiului de eliberare a fost mobilizat la statul major al Armatei a 4-a. După eliberarea Chișinăului, Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, îi cere să verifice o listă de 100 persoane indezirabile, ca să nu fi fost trecuți din greșeală și buni români. Cu această ocazie salvează viața lui Gheorghe Stere (fiul lui Constantin Stere) și a lui Alexandru Mâță.

Trădarea regelui Mihai și a camarilei regale de la 23 august 1944 îl găsește la București. Guvernul Sănătescu întocmește în 24 august 1944 o primă listă de „criminali de război”. Ministrul de finanțe Gheorghe Potopeanu îl trece pe Gherman Pântea pe această listă și cere arestarea lui. Această obediență nu l-a salvat pe Potopeanu care peste o lună este arestat și el de ruși. Pântea este judecat de mai multe ori de tribunale ale poporului dar este achitat de fiecare dată datorită documentelor de nevinovăție pe care le deținea. Elena Rudenko trimite și ea o scrisoare în care arată cum a fost ajutată de primarul Gherman Pântea. Totuși se hotărește să părăsească Bucureștiul, își schimbă numele și se mută la Craiova, la fratele său. În 1947 revine în București cu intenția de a contacta prietenii ca să găsească o soluție de a părăsi țara. Comisarul Alimănescu îl arestează și-l dă pe mâna Securității. Este anchetat de Nicolschi care-l confruntă cu denunțurile făcute împotriva lui de Gheorghe Stere și Alexandru Mâțu, pe care-i salvase în 1941. Pântea este trimis la Jilava, fără judecată, pentru trei ani. În 1952 Tribunalul Militar l-a condamnat la 10 ani muncă silnică, drept criminal de război și inamic al clasei muncitoare. În 1955 a fost amnistiat, dar în 1961 a fost din nou arestat până în 1964.
După eliberarea din închisoare a fost mereu supravegheat de Securitate. Aceasta nu l-a împiedicat ca la moartea unor fruntași basarabeni ai unirii să țină cuvântări curajoase.

A murit în 1968 în condiții suspecte. Deși era sănătos, după două zile de dispariție de acasă familia a fost anunțată că a fost găsit căzut pe stradă. Este înmormântat în cimitirul Bellu.

Înflorirea Transnistriei în general și a Odesei în special, în perioada 1941-1944, sub administrația românească, care i-a uluit pe istoricii străini, considerat ca un caz unic în Europa aflată sub ocupație, demonstrează că românii pot să fie buni administratori atunci când la vârf ajung oameni de înaltă ținută morală ca primarul Gherman Pântea, guvernatorul Gheorghe Alexianu sau mareșalul Ion Antonescu.

—————————————————————————-
[1] Charles King afirmă că  „Every thing changed the day Stalin’s secret police decided to block up their own headquarters” (p.201).
[2] Charles King afirmă că Gherman Pântea ar fi atras atenția autorităților militare despre pericolul potențial al instalării comandamentului în sediul N.K.D.V.-ului. Cert este că exact cu o săptămână în urmă fusese aruncată în aer clădirea comandamentului german din Kiev, care fusese instalat tot într-un sediu al N.K.D.V.-ului. Ca și la Kiev au urmat represalii, dorite de N.K.D.V., pentru a ațâța populația împotriva noilor autorități. Deși a avut acces la documente de arhivă, Charles King preia cifra de 20.000 evrei executați, lansată de propaganda sovietică și folosită în toate lucrările autorilor de origine evreiască. Ea a fost obținută prin înmulțirea numărului (aproape 100) al ofițerilor uciși în explozie cu cifra 200, numărul de ostatici care ar fi trebuit executați pentru fiecare ofițer asasinat conform ordinului dat de mareșalul Antonescu. Nici Comisia Wiesel nu dă cifra exactă, folosind-o pe cea evazivă de 20.000. Radu Theodoru în „A fost sau nu Holocaust” ed. Lucman, 2003, dă cifra exactă de 417, prin însumarea execuțiilor efectuate de cele 4 regimente din Odesa (pag.299). Primarul Gherman Pântea, în documentele sale avansează cifra de 430, apropiată de cea găsită de Radu Teodoru. Ea este confirmată indirect de un martor ocular, Rubin Udler (avea 16 ani în 1941), care descrie cum privind pe str. Karl Marx, spre gară, a văzut o spânzurătoare în care atârnau patru trupuri și un grup de 20-25 ostatici, escortati de soldați români. La intersecția cu strada sa au mai fost spânzurați trei, iar al patrulea care a încercat să fugă a fost împușcat. Fiecăruia i se citea sentința de condamnare la moarte. Amintirile lui Rubin Udler au fost publicate în „Flares of Memory. Stories of Childhood during the Holocaust”, editori Anita Brostoff și Cheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001. Că în arhiva preluată de sovietici, ajunsă și la Washington, sunt date exacte confirmă chiar Charles King care preia următoarele date din Raportul prefectului din 11 aprilie 1942: „32 643 evrei au fost evacuați, 847 au murit în ghettou și 548, inclusiv gravide, se aflau în spitalul ghettou-lui” (pag.217).
Dacă pe Charles King și pe ceilalți autori evrei îi înțelegem că nu pot să-și publice lucrările dacă nu sunt menționate anumite lucruri (în acest caz cifra 20.000), pe respectabilul nonagenar Neagu Djuvara nu l-am înțeles de ce la emisiunea din 3 iunie 2012 de pe Antena 3 dă cifra de 19.000 evrei „stropiți cu petrol și arși de vii din ordinul mareșalului Antonescu, la Odesa”. Ulterior, văzând o carte de-a domniei sale publicată de Humanitas, am înțeles de ce a făcut-o. Moderatorul Adrian Ursu a primit „informația” fără să clipească.
[3] Pentru a vă face o imagine despre valoarea acestei sume, facem precizarea că salariul unui inginer era de 1.000 mărci pe lună, al unui supraveghetor dintr-un magazin de 400 mărci pe lună iar cu 100 de mărci se puteau cumpăra trei kilograme de salam de bună calitate sau o pereche de gâște grase.
[4] Vladimir Petrov: „Escape from the future; the incredible aventures of a young Russian”, Ed . Indiana University Press, 1973.
[5] Respectivul prieten trebuia să semneze o declarație că-l cunoaște pe d-nul… din anul…, că știe că nu este evreu, dar este de origine…, că n-a fost în paridul comunist și că a locuit la adresa… înainte de…Werth în „Rusia at War”, 1941-1945, pag.817, citat preluat din cartea lui Charles King.
[6] Faptul că papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat România în 1998 a solicitat să se întâlnească cu Șerban Alexianu, fiul fostului guvernator, demonstrează consecvența și verticalitatea Vaticanului, neînfluiențat nici de sentința Tribunalului Poporului și nici de denigrarea practicată de anumiți istorici la adresa lui Gheorghe Alexianu. Vizita Papei în România este considerată de Vatican drept cel mai semnificativ eveniment al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea din anul 1998. M-am convins de acest lucru în anul 2011 când aflându-mă în Piața Sfântul Petru am zărit între tablourile care flancau piața, câte unul pentru fiecare an pontifical; pe cel în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist îl îmbrățișa pe Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, indicându-se anul 1998. M-am simțit mândru că sunt român. Peste câteva luni aflându-mă la București, am fost stupefiat să-l văd pe Prea Fericitul Patriarh Daniel pe un panou publicitar, amplasat în apropierea Palatului Justiției, făcând reclamă agenției de turism a Patriarhiei, îndemnând creștinii să viziteze Țara Sfântă.
[7] Fred Șaraga, „În Transnistria. Primii pași: Odesa”, Sliha, 1956, citat preluat din cartea lui Charles King.
[8] Colonelul Măldărescu, fost aghiotant al mareșalului Antonescu, povestește o întâmplare legată de un bust al lui Pușkin, într-un manuscris predat istoricului Gheorghe Buzatu, tipărit apoi în lucrarea „Istorie interzisă”. După eliberarea Chișinăului, generalul Antonescu plimbându-se prin oraș vede un soclu de pe care lipsea statuia. Se apropie și citește numele de pe soclu, Pușkin, întreabă ce s-a întâmplat cu statuia și află că bustul a fost dat jos din ordinul unui general. Dispune imediat ca bustul să fie pus la locul lui, argumentând că „geniile sunt deasupra politicii„.
[9] În anul 2010 la inițiativa lui Mircea Druc s-a montat o placă memorială în Chișinău iar o stradă din același oraș a primit numele Primar Gherman Pântea.
[10] Unii sceptici privesc faptul că Pântea ar fi obținut de la Lenin acordul pentru autodeterminarea națională. În teoria marxist-leninistă există un asemenea concept de autodeterminare națională a popoarelor, dar în cadrul lagărului comunist. Probabil că Lenin la o asemenea autodeterminare se referea, în timp ce Pântea se gândea la altceva.

Un articol de Ioan Ispas – Revista Agero prin R.B.N. Press

Citește și  Socialistul menșevic, Evgheni Tverskoi, care a locuit în Odesa în anii 1941-1944, descrie perioada administrației românești a Odesei ca fiind una de „îndestulare și înflorire a culturii”.




Dragostea secretă a lui Vlad Țepeș. Povestea iubitei lui Dracula, Khatarina

Cine ar fi crezut că inima de gheață a crudului voievod valah Vlad Tepeș a fost cucerită? De fiica unui țesător sas din Corona, numele cetății Brașovului din acele timpuri.
Katharina este numele femeii care a fost copleșită cu multă tandrețe de către cel intrat în memoria colectivă sub numele de Dracula. Timp de peste 20 de ani a durat această relație, din care au rezultat cinci copii. Se pare că această femeie a fost singura ființă pentru care Dracula a făcut crize de gelozie.

Se spune că din momentul in care a vazut-o pe Katharina, Vlad Țepeș a uitat complet de celelalte aventuri galante, printre care Ursulla din Schassburg/Sighișoara, Erika din Bistrița și Lize din Hermannstadt/Sibiu. Conform unor relatări ale cronicilor se pare că multe din actele pline de cruzime ale voievodului se datorau frustrărilor, geloziei și furiei pe care o resimțea Dracula departe de Katharina.

Atunci când s-au cunoscut, frumoasa săsoaică avea doar 17 ani, iar Țepeș 34. În apropierea Crăciunului anului 1465, câteva fete foarte tinere se chinuiau să tragă la deal, prin zăpadă, o sanie mare, plină cu provizii pentru soldații din Bastionul Țesătorilor, aflat în apropierea casei lui Vlad. Aflat împreună cu ofițerii săi la baza dealului, a sărit să le ajute. Galanteria voivodului li s-a părut tuturor ciudată, până au înțeles că acesta nu-și mai lua ochii de la codana blondă cu ochi albaștri.

Era vorba despre Katharina Siegel, care se remarca printr-o frumusețe ieșită din comun. Fata starostelui (zunftmeister) breslei țesătorilor, Thomas Siegel, copilărise la Mânăstirea Franciscanelor din Mahlersdorf, după ce un incendiu cumplit îi lăsase pe părinții ei săraci lipiți. Sărac, bolnav și rămas fără casă, fostul conducător al breslei țesătorilor locuia împreună cu familia sa la rudele soției, Susanna, născută Fronius, în așa-numita Casă Tartler.

Cruzime și carnagiu

Imobilul se află și astăzi pe strada Poarta Șchei nr. 14 și aparține Bisericii Evanghelice. Până în urmă cu câțiva ani, aici a funcționat o grădiniță. Țepeș îi comanda Katharinei cele mai frumoase rochii, din mătăsuri și dantele aduse din Veneția și Flandra. Cronica transilvană din secolul al XVIII-lea arată că idila Prințului Vlad, guvernator militar, și Duce de Făgăraș și Amlaș, cu frumoasa Katharina a creat revoltă în rândurile pretendenților la mâna fetei, trei dintre ei provenind din familii înstărite ale comunității săsești.

Conform cronicilor, la 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de sașii din Brașov și intrigile capilor cetății, Vlad Țepeș a distrus toate recoltele de grâne din Țara Bârsei. A poruncit să fie prinși sute de târgoveți și negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua orașului, în zona Bartolomeului de astăzi și i-a tras în țeapă. Dimineața, sângerosul domnitor a luat micul dejun printre muribunzii care agonizau trași în țeapă. După moartea acestora, a poruncit jefuirea și incendierea Bisericii Bartolomeu, precum și arderea satului Codlea.

În timpul carnagiului, la urechile domnitorului a ajuns vestea că nevestele negustorilor din cetate au atacat casa unde locuia Katharina. Au bătut-o și au pus- o la Stâlpul Infamiei. Pentru că i-au tăiat cozile, domnitorul a amenințat cã va da foc întregii cetăți. Ca s-o scape pe iubita sa, i-a eliberat pe ceilalți negustori sași ce urmau sã fie uciși.

Pe o pernuță de catifea

Legenda spune cã Țepeș ar fi reușit să recupereze una dintre cosițele Katharinei, pe care apoi a păstrat-o pe o pernuță de catifea. Legenda spune că, într-o zi, a surprins-o pe soția sa că umbla în dulapul în care își ținea, ca pe un obiect sacru, cosița.

S-a suparat foc și a  bătut-o.

Vlad Tepes vroia să o ia în căsătorie pe Katharina, dar rigorile religiei nu îi permiteau, deși avea mai mulți copii cu amanta din Brașov. I-a scris, chiar, de două ori Suveranului Pontif, Papa Pius II, cerându- i o scrisoare de indulgenta pentru a i se anula căsătoria cu prima soție, Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei. În 1462, cetatea de la sud de Carpați, unde s- a refugiat Țepeș, este asediată de turci. Boierii l-au trădat, trecând de partea fratelui său, Radu cel Frumos, care era sprijinit de otomani. Legende locale relatează că, în 1462, Anastasia s-a sinucis, aruncându-se dintr-un turn în râul ce înconjura cetatea.

Vlad Țepes era liber să se căsătorească, în sfârșit, cu Katharina, cu care avea deja trei copii: Vladislav „Laszlo” (n. 1456), Catherina (n. 1459) și Christian (n. 1461). Însă un complot al foștilor săi rivali sfârșește prin întemnițarea lui Țepeș la Buda, unde Matei Corvin i-a spus atunci că îl eliberează cu condiția să o ia in căsătorie pe mătușa sa, Elisabeta Corvin de Hunyadi. Astfel, Țepeș a ratat oficializarea relației cu Katharina. Însă a mai avut cu aceasta încă doi copii – Hanna (n. 1463) și Sigismund (n. 1468).

Katharina i-a ramas aproape lui Dracula chiar și după căderea acestuia de pe tron, în 1462, iar Țepeș s-a îngrijit de toți descendenții săi, așa cum atestă cărțile funciare din 1850 ale familiilor Draguly, Laszlo sau Siegel. Asasinarea voievodului, în 1477, a pus capăt celei de-a doua domnii și dragostei dintre el si Katharina. Iar frumoasa care l-a cucerit până la moarte pe Dracula s-ar fi întors la mânăstire. De ce să nu recunoaștem, o poveste de dragoste spectaculoasă, pe măsura fascinantei personalități a lui Vlad Țepeș.




In memoriam – Nicolae Iorga

Adaptare după texte apărute în revistele : „Totuși iubirea” și „Historia” cu comentarii aparținând acad. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Cristian Troncotă și prof. univ. dr. Ion Coja
În noaptea de 27 spre 28 noiembrie s-au împlinit 72 de ani de la trecerea în neființă a reputatului istoric.[1]

27 noiembrie 1940

„În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, ușa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis și trei persoane au barat ușa, iar alte patru persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său și a întrebat: «Cine sunteți?». Unul din acești indivizi a răspuns: «Poliția legionară a Capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la București, pentru un interogatoriu». În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat și în timp ce voia să-și pună galoșii observă că unul din cei șapte indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soției sale să aibă grijă de notele de la Istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre mașină, grupul s-a întâlnit cu domnișoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatăl său că merge la București pentru un interogatoriu, a cerut să meargă și ea. Însă unul din cei șapte i-a răspuns că nu are loc în mașină. Profesorul a fost așezat în față împreună cu șoferul și un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar”.[2]

A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împușcat, într-un șanț, „pe șoseaua Ploiești-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a șoselei, pe miriște, la o distanță de 15 m de șosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura orașului Ploiești. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartușe, dintre care șapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani. În cele din urmă, autorii asasinatului au fost identificați a fi următorii: Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare).

Tâncăbești 1938

În martie ’38, într-o scrisoare, Căpitanul îi reproșa lui Nicolae Iorga că are o atitudine ambivalentă. Pe de-o parte, a încurajat sentimentele Corneliu Zelea Codreanunaționaliste ale tineretului, iar pe de altă parte, face și politica cealaltă, acceptând nenumărate compromisuri. Savantul, care era și o fire pasională, s-a simțit jignit. A făcut o plângere la Parchet că a primit o scrisoare în care este acuzat de o serie de lucruri neadevărate. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a folosit de această reclamație a lui Nicolae Iorga și l-a arestat pe Corneliu Zelea Codreanu. Pentru calomnie, Codreanu nu putea primi o pedeapsă cu privarea de libertate mai mare de câteva luni de zile. Însă regimul carlist a transformat acest proces de calomnie într-unul de subminare a autorității statului. Deși a fost apărat de juriști foarte buni, într-un proces politic acest aspect nu mai contează și Codreanu a fost condamnat la zece ani de închisoare. Cei zece ani s-au terminat brusc în noiembrie 1938 când, din ordinul lui Carol al II-lea, Căpitanul și alți deținuți legionari au fost uciși în timp ce erau transportați de la Râmnicu Sărat spre închisoarea Jilava. În apropiere de Tâncăbești, cele două camioane care-i transportau pe deținuți s-au oprit și legionarii au fost strangulați. Apoi, li s-a tras un glonte în spate, pentru a simula, în felul acesta, fuga de sub escortă. Corpurile neînsuflețite au fost duse la Jilava și îngropate sub o placă din beton. De aici s-a născut ideea că Nicolae Iorga e autorul moral al acestor asasinate. De ce? Pentru că plângerea lui împotriva lui Zelea Codreanu a servit drept motiv pentru declanșarea întregii proceduri judiciare și, pe urmă, i-au adus și moartea Căpitanului.

În zilele de 27 și 28 noiembrie 1940, lucrurile au scăpat de sub control.

În momentul în care s-a apropiat comemorarea a doi ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, administrația Antonescu n-a mai reușit să controleze situația. Exista o poliție a statului, exista o Siguranță a Statului, dar exista și o poliție legionară. În același timp, Legiunea a organizat și niște comandouri cu scopul de a-i lichida sumar pe cei din regimul carlist socotiți vinovați de tot ce s-a petrecut. În zilele de 27 și 28 noiembrie 1940, lucrurile au scăpat de sub control. O echipă de legionari s-a prezentat la vila lui Nicolae Iorga, l-a ridicat și l-a împușcat pur și simplu, fără niciun fel de forme, și i-a lăsat corpul acolo, în Pădurea Strejnicu, în apropiere de Ploiești. Legionarii l-au ridicat pe Iorga pretextând că el e vinovatul moral pentru moartea Căpitanului. Alții l-au ridicat pe Virgil Madgearu, nici acum nu știu ce-i reproșau acestuia, că Madgearu era un economist de mare clasă, și l-au împușcat în pădurea Snagov. Tot atunci au fost asasinați patru comisari de poliție aflați în beciurile Prefecturii, alți doi ridicați de acasă și azvârliți într-o pădure și 64 de deținuți politici din închisoarea Jilava.

Ion Antonescu despre asasinarea lui Nicolae Iorga

„Statul nu se va lăsa subminat de dezlănțuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreierați”

Iorga nu a fost incriminat în niciun fel de regimul Antonescu

După ce legionarii au venit la conducerea țării, în septembrie ’40, Nicolae Iorga n-a fost incriminat în niciun fel de regimul Antonescu. Totuși, Iorga și-a încetat apariția în „Neamul românesc”, pe care-l publica de zeci de ani, și s-a retras în vila lui de la Sinaia. Deși ziarele legionare îl atacau dur pe academician, acesta nu se afla printre cei oprimați de noul regim. De altfel, guvernul Antonescu i-a arestat pe ministrul de Justiție, Victor Iamandi, pe generalul Gheorghe Argeșanu, care era primul ministru al Guvernului imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, și o serie întreagă de comisari, judecători etc., socotiți direct vinovați de represiunea desfășurată de regimul carlist împotriva legionarilor.

Asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari i-a oferit Regelui Carol al II-lea prilejul să ordone o represiune sângeroasă la adresa Mișcării Legionare. Nu mai puțin de 251 de legionari au fost uciși fără judecată. Au fost uciși cei care erau închiși la Râmnicu Sărat, la Miercurea Ciuc, în lagărul de la Vaslui, plus câte trei membri ai Legiunii din fiecare județ, ridicați peste noapte, împușcați și lăsați în piața publică pentru a-i vedea lumea. Analizând toate aceste date, era normal ca, odată veniți la putere, legionarii să provoace un val enorm de resentimente împotriva vechiului regim; și aici l-au asociat și pe savantul Nicolae Iorga. Cei suspectați că ar fi fost vinovați pentru crimele împotriva legionarilor din vechiul regim au fost închiși la Jilava, unde urmau să fie judecați, cu procedură judiciară, conform legilor existente atunci în România.

Antonescu n-a știut ce i pregătește lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga, ca toți istoricii din generația sa, era un om care-și iubea patria și, de aceea, de multe ori în scrierile sale sunt profunde accentele de evidentă dragoste pentru România și de apărare a intereselor fundamentale românești. Toate aceste aspecte trebuiau să îi apropie pe legionari de Profesor, dar, din păcate, lucrurile au stat altfel. În 1938, în momentul când Regele Carol al II-lea și-a instaurat regimul autoritar, Nicolae Iorga a făcut parte dintre consilierii regali. S-a numărat printre acei cărturari și intelectuali care au acceptat noua ordine politică și s-a integrat în ea. De aici au și plecat neînțelegerile majore dintre Corneliu Zelea Codreanu și Nicolae Iorga.

În ceea ce privește controversa că Ion Antonescu ar fi știut sau ar fi bănuit că Nicolae Iorga urmează sa fie asasinat de legionari, eu nu o consider plauzibilă și deocamdată lipsesc documentele istorice care să o susțină. Generalul Antonescu indiferent de păcatele lui și de ce a făcut, era un om al Legii. Imediat ce s-au consumat asasinatele, a doua zi, Ion Antonescu a convocat un Consiliu de Miniștri. S-au păstrat notițele de la acel Consiliu. (Acad. Dinu C. Giurescu)

Acolo el a spus foarte clar: „Mâna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită în mod exemplar. Eu nu voi lăsa ca țara și viitorul acestui neam să fie compromise de acțiunea unei bande de teroriști. Statul al cărui conducător sunt nu se va lăsa subminat de dezlănțuirea instinctelor de bestialitate ale unor descreierați. Pedepsirea celor de la Jilava mi-o rezervasem eu, prin justiția țării, strada mi-a luat acest drept venind să-și facă singură dreptate. Toată mândria mea era să nu am mâinile pătate, mi-ați nimicit cu fapta alor voștri această mândrie”.

„Nu am știut nimic. S-a făcut fără știrea noastră”.

Antonescu s-a adresat miniștrilor legionari din Guvern, Horia Sima, Vasile Iașinschi și celorlalți care erau miniștri de stat. Replica lor a lăsat de dorit: „Nu am știut nimic. S-a făcut fără știrea noastră. A fost un lucru făcut pe care totuși Legiunea nu l-a vrut”.

Generalul Antonescu a cerut predarea celor care au făcut asasinatele fiindcă Mihai Antonescu era „ad-interim” la Justiție. Evident, că fruntașii legionari au refuzat predarea asasinilor. După ce Legiunea a fost scoasă de la putere, o parte dintre ei au fost arestați, ceilalți au fugit în Germania – între care și cei care-l asasinaseră pe Iorga. Cei care au fost arestați, au fost judecați, unii dintre ei au fost chiar împușcați pentru asasinatele din noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940.

Ruptura dintre generalul Antonescu și Mișcarea Legionară

Asasinatele din noiembrie au contribuit la ruptura dintre generalul Antonescu și Legiune. Pe de altă parte, generalul Antonescu era profund nemulțumit de modul cum aveau loc românizările, adică preluarea întreprinderilor și afacerilor evreiești de către români. De fapt, era o acțiune menită să îmbogățească mai ales pe cei care efectuau românizarea, or generalul era un om al ordinii. Zilnic spunea: „Nu așa, lucrurile trebuie făcute în ordine”. Și nici nu putea să le facă altfel fiindcă multe dintre întreprinderi și multe unități din viața economică erau în mâna evreilor români. Făceau parte din viața de zi cu zi. Dacă le luai aceste unități și întreprinderi, toată viața economică se dezorganiza dintr-o dată, ceea ce el nu putea să admită.

Excesele acestei așa-zise românizări, asasinatele de la Jilava, brutalitățile poliției legionare, care voia să se substituie poliției oficiale, toate acestea au contribuit la ruptura dintre legionari și Ion Antonescu. La începutul lui ianuarie, conducătorul statului ajunsese la concluzia că este bine să se separe de Legiune. Momentul a venit după întrevederea din 13 ianuarie cu Führerul Adolf Hitler, atunci când a obținut lumină verde din partea conducătorului Germaniei pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere. Antonescu i-a înlocuit câteva zile mai târziu pe toți prefecții legionari. Și asta a fost mișcarea care a declanșat rebeliunea.

„Asasinarea marelui cărturar Nicolae Iorga de către un grup de legionari necontrolați este tema favorită a dușmanilor Mișcării Legionare. Problema nu este atât de simplă pe cât încearca să arate unii istorici. […]. Asasinii lui Iorga, care „se pare că au fost manipulați de N.K.V.D. și serviciul secret britanic – nu s-au predat. Echipa ucigașă a considerat că profesorul, ajuns consilier al Regelui, este autorul moral al asasinării Căpitanului. Adevărul despre cine i-a îndemnat pe asasinii lui Iorga și Madgearu este foarte greu de stabilit acum. Nu putem însă să nu menționam suspiciunea că asasinatul a fost opera serviciilor străine care aveau tot interesul să compromita Mișcarea Legionară.» […].”[3]

Declarație

„Subsemnatul X… X… în vârsta de… ani, domiciliat în…, perfect conștient de însemnătatea afirmațiilor pe care, înainte de a închide ochii, doresc să le fac, declar următoarele, în legătură cu moartea tragică a marelui roman și istoric Nicolae Iorga, pe care eu și generația mea l-am respectat și l-am iubit ca pe un mare dascal al neamului românesc:
Am fost bun prieten cu răposatul general Nicolae Dragomir, născut la Odobești, fiu de mari naționaliști și de o corectitudine exemplară. Acest general a fost ministrul coordonării în timpul guvernării ilustrului mareșal Antonescu, motiv pentru care a fost arestat de comuniști fiind predat autorităților rusești, care l-au deportat în Siberia, unde a pătimit timp de 10 ani. În Siberia, generalul Dragomir a fost tovaraș de suferință cu un general rus, fost membru al C.C. al P.C.U.S., căzut în dizgrația lui Stalin. Acest general rus, al cărui nume, din pricina vârstei mele înaintate nu-l mai țin minte, i-a făcut generalului Dragomir dezvăluiri extrem de interesante în legătură cu împrejurările în care a fost asasinat marele profesor Nicolae Iorga, susținând că persoanele care l-au ucis pe Iorga nu erau propriu-zis legionari, ci agenți ai U.R.S.S. introduși în Mișcarea Legionară. De nenumărate ori fostul general rus l-a contrazis pe Nicolae Dragomir, afirmând că a fost de față când s-a luat hotărârea asasinarii lui Nicolae Iorga. Iorga era o personalitate de un uriaș prestigiu european, a cărui poziție consecvent patriotică era incomodă pentru planurile drăcești ale lui Stalin, planuri care vizau încă de atunci ocuparea României. Îl citez pe Nicușor Dragomir: « Generalul rus mi-a spus ca aș fi idiot dacă aș continua să cred că legionarii l-au ucis pe Iorga. Pe oricine ar fi ucis rușii în România, pe toți românii dacă i-ar fi impușcat, Occidentul nu ar fi reacționat așa cum era de așteptat să reactioneze atunci când rușii l-ar fi omorât pe Iorga! » Însuși generalul rus se arăta cutremurat și indignat de caracterul diabolic al diversiunii comuniste îndreptate împotriva conștiinței naționale românești. Succesul acestei mașinațiuni s-a bazat pe trădătorii de neam de teapa acelui odios Boieru din Constanța, unealtă a agresiunii bolșevice asupra neamului românesc. Generalul Nicușor Dragomir a povestit aceste lucruri și în pușcăria de la Jilava, de față fiind subsemnatul, avocatul Nicu Miloiu, doctorul Popescu Vișina din Ploiești și un preot protopop de la Drăgășani, […]. De asemenea, a povestit toate acestea și în familia sa.
Dau aceasta declarație de față fiind soția mea și d-l profesor Ion Coja și precizez că am povestit, până acum la toți prietenii mei despre aceste lucruri aflate de la generalul Dragomir.” [4]

O ipoteză halucinantă bazată pe mărturia generalului Nicolae Dragomir

În privința declarației referitoare la mărturia generalului Nicolae Dragomir, țin ca mai înainte de orice, să certific realitatea persoanei care a dat această declarație. O persoană în vârstă, care a suferit de pe urma instaurării comunismului, pierzindu-și averea și făcând, cu totul nevinovat, ani grei de temniță. Detaliul cel mai important este că domnia sa nu a fost legionar și nici nu are simpatii legionare. Dimpotrivă, aș putea spune. Adică, dacă s-a temut să dea această declarație, s-o semneze, teama d-lui X… X… vine de la legionari, să nu-l pedepsească pentru dezvăluirea acestui act ce trădare natională, de colaborare criminală cu dușmanul țării, de care s-a facut vinovat sinistrul grup de legionari asasini ai lui Nicolae Iorga. A fost curios pentru mine să constat că autorul declarației – domnul X… X… să-i spunem și noi, dădea o astfel de interpretare celor aflate de la generalul Dragomir, considerând că fiind vorba de un legionar (sau mai mulți) agent N.K.V.D. această împrejurare de de natură să compromită, o dată în plus, întreaga mișcare legionară și deci să stârnească replica răzbunatoare a legionarilor.

Pentru mine însă cele relatate de generalul Dragomir constituie – dacă se adeveresc, o disculpare spectaculoasă a legionarilor, de pe ai căror umeri este ridicată astfel povară crimei celei mai odioase și de neiertat cu care istoria le-a pecetluit amintirea: asasinarea marelui dascal al neamului românesc, Nicolae Iorga. Așadar, legionarii ar fi cei mai interesați în a se confirma ipoteza că asasinii lui Iorga – sau măcar unul dintre ei, au acționat după un plan elaborat în afara mișcării legionare. Dar l-am sfatuit pe d-l X… X… să rămână totuși anonim, nu de teama legionarilor, ci a altora. Știind eu bine cât de lung a rămas brațul celor pe care îi incriminează propriu-zis mărturia generalului Dragomir. Nu pot să nu recunosc că eu însumi, din aceleași motive, am ezitat să fiu amestecat în aceasta poveste. Sper că ezitarea mea să fi fost complet gratuită.
Nicolae Iorga, ipostaze-1
Ce să credem însă despre marturia generalului Dragomir, transmisă posterității prin declarația d-lui X… X…? În ce măsură poate fi ea luată în serios? Concordă ea cu alte date ale problemei? Ce consecințe ar avea pentru istoriografia românească și pentru conștiința publică din România concluzia că Nicolae Iorga nu a fost ucis de legionari, ci de agenți străini infiltrați în rândurile miscării legionare? Departe de a putea răspunde la aceste întrebări atât de neașteptate, mă simt dator cu unele observații și succințe considerații, utile cititorilor. Le voi enumera:
1. Mai întâi, voi face cunoscut că încă de acum 6-7 ani circula printre istorici zvonul ca în Occident, după deschiderea arhivelor perioadei interbelice ar fi apărut unele dovezi de implicare a unor forțe străine în asasinarea lui Nicolae lorga. Sunt în București persoane pe care le-am auzit afirmând categoric acest lucru, inclusiv regretând la vremea aceea, că aceste dezvăluiri nu pot fi aduse la cunoștința opiniei publice românești. Cred că acum nimic nu-i mai impiedică să facă cunoscut publicului românesc tot ce se știe asupra acestei chestiuni.
2. Oricum mărturia generalului sovietic se pare că priveste luarea unei decizii, decizia că Nicolae Iorga să fie omorât, asasinat. Nu pare că generalul sovietic avea certitudinea să afirme că decizia a fost dusă până la capat de agenții N.K.V.D.! Mai aveau și alții interes ca Nicolae Iorga să dispară, inclusiv interesul ca mișcarea legionară să fie compromisa chiar și cu acest preț enorm pentru poporul român, dar nu și pentru „agenturile” străine foarte active și pe vremea aceea.
3. Un lucru bine stabilit de ancheta care s-a făcut asupra împrejurărilor asasinării lui Nicolae Iorga este acela că ucigașii din echipa condusă de legionarul Traian Boieru au acționat de capul lor, fără știința conducătorilor legionari. S-a stabilit cu ocazia procesului, atât pe baza mărturiei date de soția marelui profesor cât și din alte mărturii, că persoane de prim rang din conducerea legionară, aflând de Traian Boieru și „camarazii” săi cu ce intenții plecasera din București spre Sinaia, au incercat să-l opreasca telefonând la comandamentul legionar din Ploiești să le iasă înainte pe șosea și să-i întoarca din drum. De asemenea, au telefonat și la Sinaia lui Nicolae Iorga însuși avertizându-l asupra primejdiei și sfătuindu-l să plece imediat de acasă pentru a nu fi găsit de ucigași. Din păcate, a fost să fie… După cum a relatat la proces soția lui Nicolae lorga, aceasta s-a temut că telefonul primit de la București face parte din scenariu, că intenția legionarilor este să-l ucida atunci când va părăsi locuința. A rămas deci pe loc ușurând, sarcina lui Traian Boieru. Așadar, un element sigur în toată această discuție este că asasinii lui Nicolae Iorga nu au acționat din ordinul conducerii legionare și nici cu acordul acestora.
4. În urma cu 6-7 ani, când am aflat despre cele relatate mai sus la pct. 1, ipoteza unui amestec străin în asasinarea lui Iorga, am discutat-o cu colegul meu de liceu Papuc Istrate, ulterior decedat. Bunul meu coleg a comentat în felul următor cele aflate de la mine: Traian Boieru era, de felul său, tot din Constanța, ba chiar era vecin în Anadolchioi cu casa lui Ion Papuc. Fugind în Germania, în 1941, numai Traian Boieru, familia sa a rămas în România la Constanta. Or, cu familia acestuia, mi-a povestit Jean Papuc, s-au petrecut doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat în vreun fel de soția și copiii lui Traian Boieru după 1944, când, se știe, familiile erau deseori puse în situația de a plăti ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiți din țara, această plată însemnând să suporte felurite tracasări și persecuții. Ca vecini, toți s-au mirat că familia lui Traian Boieru nu a fost supărată de nimeni adică de autoritățile instalate la putere de Armata Roșie. Mai mult, pe la finele anilor ’50 familia acestuia a primit permisiunea de a părăsi Romania și de a pleca în Occident, la Traian Boieru! Asta într-un moment când legionarii înfundau închisorile inclusiv pentru vina de a-l fi asasinat pe Nicolae Iorga. Cred că această chestiune – a condițiilor în care familia lui Traian Boieru a trăit în România anilor ’50, ar putea fi ușor lămurită confirmând sau nu ciudatele lucruri afirmate de Jean Papuc. Evident, în același fel sunt interesante și cele ce s-ar putea afla despre familiile rămase în România ale celorlalți asasini din echipa condusă de Traian Boieru.
5. Odată dovedit amestecul străin în asasinarea lui Nicolae Iorga, devine mai plauzibil acest amestec și în declanșarea „rebeliunii” legionare din ianuarie 1941. Evenimentele de atunci prezintă o mulțime de similitudini cu cele petrecute în Decembrie 1989, după părerea unor martori oculari, precum d-l. Simion Ghinea. În general, întreaga miscare legionară va fi să fie privită cu alți ochi dacă se va confirma informația primită de generalul Dragomir de la generalul sovietic. Dar trebuie să fim lucizi și realiști și să recunoaștem că deja părerile publicului românesc asupra mișcării legionare au început să se schimbe acordându-se la nevoia noastră de adevăr și la posibilitatea pe care azi o avem de a căuta acest adevăr.

Nevoia de adevăr

S-ar putea chiar spune că asistam la un fenomen „îngrijorător”: resuscitarea mișcarii legionare. Acuzațiile de legionarism (sau fascism) au început să fie tot mai frecvente în presa noastra. Eu nu cred însă că este vorba de o renaștere a mișcarii legionare, care, ca fenomen complex, s-a născut dintr-un concurs de cauze irepetabil în istorie. Nu cred nici măcar că, din naivitate, așa cum unii se tem de aceasta renaștere alții ar intenționa-o, totuși. Ci e vorba de altceva. Într-adevăr, mai ales printre tineri, se poate constata azi un interes aparte pentru cunoașterea documentelor, a literaturii legionare. Acest interes pornește exclusiv din nevoia de adevăr. Din câte minciuni s-au adunat în tolba istoricilor noștri, minciuna, mistificarea cea mai grosolană se pare că îi privește pe legionari și pe comuniștii interbelici. Unii fiind denigrați, iar alții fiind glorificați fără nici o limită a denaturării adevarului. Eu însumi am trăit șocul de a constata că mă înscriam într-un fals quasitotal cu tot ce știam despre legionari nu numai din școala, dar chiar și din familie. Din păcate, azi, paralel cu dezvăluirile despre legionari se produce o denaturare a adevărului despre adversarii acestora, puși ei acum la stâlpul infamiei fără nicio rezervă, fără a li se recunoaște vreun merit, vreo circumstanța justificativă.

Alexandru Graur, membru P.C.R. și Petre Tuțea, legionar.

Nu pledez decât pentru adevăr. S-a întâmplat ca după moartea prematură a tatălui meu – aveam doar 23 de ani – soarta să mă apropie de AlexandruGraur & Petre Țuțeadouă persoane cam de vârsta tatii, la care am ajuns să țin foarte mult: Alexandru Graur, membru P.C.R. din ilegalitate și Petre Tuțea, legionar. Au fost oameni cu care nu m-am sfiit să discut chiar și cele mai delicate subiecte. Temperamental atât de diferiți, cei doi profesori aveau amândoi un veritabil cult al adevărului, cult ce se hrănea și din conștiința curată a celui ce nu a săvârșit vreun rău semenilor săi. Și unul, și celălalt, nu aveau nimic de ascuns, nu le era rușine de nimic din ce săvârșiseră la viața lor. Nu pentru că nu greșiseră cu nimic, ci pentru ca erau oricând gata să-și descopere vreo greșeala, să și-o recunoască, să și-o asume. Cu gândul la seninătatea celor doi bărbați pe care am încercat să-i am ca model intelectual și uman, încerc acum să pun în discuție, la fel, sine ira et studio, chestiunea asasinarii lui Nicolae Iorga, nu dintr-un interes ce ar viza anumite persoane, nu pentru a disculpa pe cineva și pentru a inculpa pe altii, ci numai și numai de dragul adevărului.

Nu dușmanii, ci trădătorii trebuiau „lichidați”.

Legionarii au fost, în esență, anticomuniști, antibolsevici. Înțelegând printre primii caracterul mortal al pericolului ce ne pândea din Răsărit. Oarecum consecutiv acestei atitudini antibolșevice, legionarii au fost și antisemiți. Dar antisemitismul lor a fost unul defensiv, manifestandu-se în apărarea unor valori și interese românești, nu împotriva intereselor autentice evreiești. Așa se face că legionarii au privit cu întelegere – se zice, politica sionistă, planurile sionismului de a reda poporului evreu o patrie și o limbă. I-am auzit deseori pe Petre Tuțea și pe Simion Ghinea comentând admirativ aceasta ispravă extraordinara a sionismului, a evreimii. Din informațiile pe care am putut să le capăt până acum despre legionari, cred că principala trăsătură a doctrinei lor a fost însă alta: anti-politicianismul. Sau, folosind un termen pe care limba româna i-l datoreaza lui Nicolae Iorga, ceea ce legionarii au combătut în viața noastră publică a fost, cu precadere, fripturismul, corupția. Nu întâmplător parabola cea mai dragă legionarilor era aceea cu privire la trădatori și dușmani. Nu dușmanii, ci trădătorii trebuiau „lichidați”.

Drept care conchid ca interesul brusc, îndeosebi al tineretului pentru fenomenul legionar se cuvine a fi atent și discret „supravegheat”, îndrumat chiar, pentru că din complexul de idei ăi atitudini legionare să fie preluată ideea cea mai prețioasă și sigur utilă viitorului românesc: anti-politicianismul, oroarea, disprețul și neîndurarea față de corupția politicienilor nostri. Iar aceasta nu va insemna resuscitarea gândirii legionare, ci doar fireasca, inevitabila repunere a adevărului în drepturile sale, inclusiv dreptul adevărului de a dinamiza și orienta viața noastră. Cât privește chestiunea amestecului străin în asasinarea lui Nicolae Iorga, această ipoteza nu este nici pe departe dovedită. Cel mult am putea spune că sunt întrunite condițiile suficiente lansării acestei ipoteze în public, cu nădejdea că viitorul cel mai apropiat ne va aduce elementele pe deplin lămuritoare.
Ion Coja

Iată un fragment din „relatarea” făcută de părintele Nicu Cracea: „Echipa Boieru (au fost găsiți) în noaptea crimei și adusi în fața lui Horia Sima care i-a intrebat de ce au fîcut această faptă, de ce nu au întrebat sau de ce nu s-au consultat cu nimeni. Boieru a răspuns că dacă ar fi intrebat pe Sima știau bine că nu le-ar fi încuviințat fapta, că i-ar fi oprit, dar ei erau hotărâți să-l razbune pe Căpitan. Pe ei nu i-au interesat complicațiile, urmări ale faptei lor. […] Mișcarea legionară i-a eliminat pentru totdeauna și nu a mai avut contact cu ei. […] (Boieru – n.n.) Nu a fost închis în lagărul de la Buckenwald unde erau ceilalți legionari, trăia într-un cămin german, unde avea casa și masă, iar între timp toți trei căpătasera și ceva de lucru. În timpul convorbirii noastre s-a apropiat un legionar vechi i-a adus aminte că el nu are voie să stea de vorba cu alți legionari sau să intre în incinta legației romane.
În timpul șederii mele la Viena n-am putut afla nimic despre Boieru. Toți legionarii se temeau parcă să discute acest caz și toți credeau că la mijloc a fost o mână străină, dar nimeni nu știa cine a fost în spatele lui Boieru. După intrarea rușilor în Austria și apropierea lor de Viena, legionarii au început să se împraștie pe drumuri diferite, cât mai spre apus, ca să nu cadă pradă în mâna rușilor. Eu cu alți legionari ne-am îndreptat spre Italia, alții spre Franța etc. În drum, aproape de Salzburg, l-am întâlnit pe Boieru cu grupul lui, care ne-a spus că el rămâne pe loc: „pot să vie rușii, noi nu ne temem de ei” mi-a răspuns el. Acest lucru ne-a întărit presupunerea că el fusese un agent al serviciului secret rusesc, dar nu aveam nici o probă”.[5]

Adaptare după texte apărute în revistele : „Totuși iubirea” și „Historia” cu comentarii aparținând acad. Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Cristian Troncotă și prof. univ. dr. Ion Coja
——————————————————————————-
[1]
[2] Document găsit în arhiva lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informații, în cadrul Secției de cenzură a presei și corespondenței.
[3] Din dosarul alcatuit de Tiberiu Lovin, Aldine Nr. 169, România Libera, 26.06.1999
[4] Ion Coja – Textul a apărut in revista „Totuși iubirea”, nr. 24/93 din iunie 1993. Între timp, autorul declarației a părăsit aceasta lume, astfel că pot face cunoscut numele sau: Toma Petrescu, o persoană pe cât de distinsă și de simpatică, pe tot atât de ireproșabilă sub aspect moral. Publicarea „halucinantei ipoteze” a stârnit pe multi cititori ai revistei să mă caute și să-mi împărtășeasca opiniile și argumentele lor, pro sau contra. Printre ei, parintele Nicolae Cracea m-a interesat în mod deosebit, deoarece a fost prieten cu Traian Boieru. Din relatările sale se desprind argumente noi pentru ideea că asasinarea lui Nicolae Iorga s-a făcut fără ca să știe despre aceasta intenție alți legionari. În primul rând liderii Mișcării nu au știut nimic. După săvârșirea gestului ireparabil, legionarii nu și-au arătat niciodată acordul pentru cele petrecute excluzându-l propriu-zis pe Traian Boieru din mediile legionare ca pe un proscris.
Nota redacției „Totuși iubirea”: A spune adevărul nu este un act de curaj, ci o datorie și un drept al lumii noastre. Precizăm că domnul Ion Coja ne-a prezentat originalul declarației și certificăm existența acesteia. Înțelegem să respectăm motivele și dorința semnatarului declarației de a rămane, deocamdată, anonim. […]
[5] Ion Coja, „Legionarii noștri”

sursa: Redactia Revistei Artemis




Scrisoarea lui Mihai Viteazul despre incursiunile făcute la Sud de Dunăre (decembrie 1598)

Breve estratto di una lettera scritta da Michel Voivoda della Vallachia al Serenissimo Arciducea Massimigliano circa alli progressi fatti nuovamente nel Paese de Turchi.

Sirenissimo Prencipe. Non ho voluto tralarciare di rar raguaglio a V.A. qualmente io con li miei poco far` passassero il Danubbio, et presso Nicopoli se riscontrassimo in 1300 Turchi condotti da 2 bassa, et 12 sangiachi Beghi con quali ci azzuffassimo et con l`agiuto Divino li rompessimo con mortalita grande di loro et fuga delli due Bassa; poi habbi abbrugiatto Nicopoli et spianato tutte le case al no di 16 m(illa) mettendo a fil di spada, I quanti vi era dentro. Indi voltassimo verso Bodon, dove similmente trovassimo 2 Beghi con 1000 turchi, quali in subito furono da noi rotti, con preda delli loro stendardi, et pregio ama d`alcuni turchi segnalati; quel giorno istesso abbruggiassimo et spianasimo detto Bodon, dove erano 12.000 case in circa con morte d`alcuni dei nostri, et con questa habbiamo ancorbbruggiato altre citta da Conto, citte Pleionnie, Vracrat, Homensiten, Orchioxhat con morte di tutti li turchi ivi habitanti, sacheggiando tutti li villagi che vano tra la Transalpina et la Tracia al no di 2000 et ho` fatto condure di qua del Danubio tutti li christiani, et li bulgari al no di 16.000 anime che erano in quelli paesi, alli quali ho dato qui nel mio paese habitatione del meglio, che ho potuto asciando tutto il paese loro dishabitato et distrutto…

V. A. sia sicura che tantoche piacera a Dio darmi vita io non cessero di continuare al suo servitio et di tutta la christianita et voglio con l`aiuto Divino passar un`altra volta il Danubio et metter a fuoco et ferro tutto il Dobroitar sino a Belgrad et Segeridar sino al mare. Perche tuto il mio dissegno non mira ad altro che alla estirpatione del comun, nemico e alla esaltatione della christianita! Concio a V.A. mi offero etc….

„Scurt extras al unei scrisori trimise de principele Mihai al Valahiei către Serenisimul Arhiduce Maximilian, despre noile incursiuni făcute din nou în țara turcilor.

Prealuminate Principe. N-am dorit să neglijez să dau informații Alteței Voastre cât timp eu și ai mei de puțin timp am trecut Dunărea și ne-am întâlnit lângă Nicopoli cu 1300 de turci conduși de doi pași și de 12 sangiac-bei, cu care ne-am hărțuit și cu ajutorul divin i-am înfrânt cu mari ucideri dintre ei și cu fuga celor doi pași; apoi am incendiat Nicopoli și am dărâmat toate casele, în număr de 16.000, trecând prin tăișul spadei pe toți câți mai erau înăuntru. Imediat, ne-am repezit spre Bodon, unde, la fel, am găsit 2 Bei cu 1000 de turci care pe loc au fost puși de noi pe fugă, cu luarea stindardelor ca pradă și despăgubiri de la unii turci însemnați; în aceeași zi am aprins și am dărâmat zisul Bodon, unde erau cam 12.000 prin  case, cu moartea unora dintre ai noștri și cu asta am mai incendiat alte orașe din Conto, din Pleionnie, Vracrat, Homensiten, Orchiaioxat, cu moartea locuitorilor turci, jefuind toate satele ce sunt între Valahia și Tracia în număr de 2000; și i-am condus de acolo, dincoace de Dunăre pe toți creștinii și bulgarii, în număr de 16.000 de suflete care erau în acele ținuturi, cărora le-am dat aici, în țara mea, locuințe mai bune, lăsând, cum am putut, toată țara lor nelocuită și distrusă.

Alteța Voastră să fie sigură că, atâta timp cât va plăcea lui Dumnezeu să-mi dea viață, eu nu voi înceta să-l slujesc pe el și pe întreaga creștinătate și vreau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mai trec și altă dată Dunărea și să trec prin foc și sabie tot Dobroitar până la Belgrad și Segeridor până la mare. Fiindcă tot planul meu nu urmărește altceva decât stârpirea inamicului nostru comun și preamărirea creștinătății.

Cu aceasta, rămân la dispoziția Alteței Voastre etc….”

Sursa: I. Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae Vaticana, 1996

Preluat de la Tiparituri Romanesti prin R.B.N. Press