Printesa Ileana, o zana a familiei regale romanesti Ce frumusete , ce destin de roman !

Principesa Ileana

Principesa Ileana

Acum mai bine de doua decenii, murea intr-o clinica din Youngstown, Ohio (SUA), Maica Alexandra, stareta manastirii ortodoxe Ellwood City din Pennsylvania, nascuta principesa Ileana, fiica cea mica a reginei Maria si a regelui Ferdinand ai Romaniei, sora regelui Carol al II-lea si matusa buna a regelui Mihai I.
Prima femeie capitan de cursa lunga din Romania Din volumul in care isi povesteste viata, rezulta ca era rasfata familiei si foarte apreciata pentru frumsetea ei, desi surorile mai mari au avut sansa unor casatorii mai spectaculoase: Maria a ajuns regina a Iugoslaviei, iar Elisabeta printesa mostenitoare a Greciei. De cultura si educatia domnitei Ileana – acesta era numele sub care era rasfatata in familie – s-a ocupat personal mama ei, regina Maria, care s-a ingrijit sa invete sculptura cu marele Ion Jalea si pictura cu pictorul Jean. Al. Steriadi. Pasiunea tinerei domnite nu se indrepta insa spre arte. A indragit sportul nautic: inotul si iahtingul. A fost prima femeie din Romania, care a obtinut brevetul de capitan de cursa lunga pe iaht. Succesul in sport si desele aparitii in public l-au deranjat pe fratele ei, regele Carol al II-lea, care tocmai se instalase la tron, dupa lovitura de stat din iunie 1930. El i-a cerut sa abandoneze sportul si iahtingul nefiind de demnitatea rangului ei princiar. Raspunsul a venit printr-o printr-o scrisoare: „Te rog sa inlaturi neincrederea ce o ai in mine caci stii cat de mult tin la tine si cum ma doare sa te vad suparat. Fii ingaduitor, vreau sa fac bine, vreau sa te multumesc, dar sunt tanara si gresesc fara sa vreau. In orice clipa sunt gata sa te servesc, fiindca imi esti Rege si apoi esti fratele meu pe care il iubesc atat de mult”.Repudiata de fratele eiRegele spera sa se impuna printr-o confruntare in forta, cum mai facuse si cu alti membri ai familiei regale, dar, simtind ca armele surorii sale sunt altele decat confruntarea, a ales sa schimbe si el strategia, indepartand-o pe domnita din tara, prin casatorie. Intr-o vizita la Barcelona, intamplatoare sau nu, domnita il intalneste pe arhiducele Anton de Habsburg, caracterizat chiar de ea ca fiind „un barbat foarte frumos, inalt, blond, sportiv si distins”. Casatoria a avut loc la castelul Pelisor din Sinaia, la 26 iulie 1931, iar, la scurt timp dupa aceea, principesa, indragostita lulea, a ramas insarcinata. Atunci, pe neasteptate, Carol al II-lea a decis ca, pe pamant romanesc, sa nu se nasca niciodata un descendent al familiei de Habsburg. Tinerii au trebuit sa plece imediat in Austria. In castelul Sonnberg, de langa Viena, s-au nascut cei sase copii ai fericitului cuplu: Stefan, Maria,

Principesa Ileana de Romania

Principesa Ileana de Romania

Alexandra, Dominic, Magdalena si Elisabeta.A gasit intelegere la comunisti Catre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Ileana se intoarce in tara ei sangeranda si se instaleaza in proprietatea sa, castelul Bran, loc demult indragit. Aici, hotaraste sa se dedice operelor de binefacere si reuseste sa organizeze un spital pentru raniti, in apropierea castelului. Erau vremuri grele, familia regala nu dispunea de mijoace materiale, iar intrarea rusilor in tara punea sub semnul intrebarii orice opera de binefacere. Domnita Ileana si-a luat inima in dinti si s-a adresat comunistilor. Cererea i-a ascultat-o Emil Bodnaras, de la care a primit un surprinzator sprijin material, ca sa-si cotinue activitatea cu ranitii. Inflexibil fata de altii, Bodnaras a ramas impresionat de faptul ca un membru al familiie regale se ocupa de binefacere, in vremuri atat de grele si de primejdioase. A ajutat-o in functionarea spitalului, dar, la scurt timp dupa abdicarea regelui Mihai I, s-a prezentat personal la Bran, pentru a o sfatui pe printesa sa plece repede din tara. A urmat exilul, mai intai in Elvetia, apoi in Argentina, apoi in SUA. In 1954, fericita familie a divortat. Principesa s-a recasatorit in acelasi an, dar, dupa alti 11 ani, a divortat din nou.Deceptia Lovitura de gratie pentru moralul printesei a fost moartea fulgeratoare a fiicei sale Maria si a sotului acesteia, intr-un accident de avion. Deceptionata de viata, cea care fusese rasfatata familiei si admirata de intreaga tara, a hotarat sa se retraga la o manastire ortodoxa din America, unde si-a sfarsit zilele ca stareta. In 1990, la 81 de ani, printesa Ileana a tinut sa mai vada o data Romania. Dupa trecerea in nefiinta, urmasii ei habsburgi – cei pe care Carol al II-lea nu-i lasa sa se nasca in Romania – s-au folosit de drepturile legitime, pentru a recapata castelul Bran.

Sala Tronului Romaniei 1906

Sala Tronului Romaniei 1906




Ana Pauker la apogeul puterii sale

După un trecut printre comuniştii ilegalişti din România, ridicată în grad printre kominterniştii de la Moscova, întoarsă pe tancurile sovietice la Bucureşti, Ana Pauker şi-a atins apogeul puterii la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Detaliile luptelor dintre comuniştii de la Bucureşti sunt încă destul de obscure, cert este că Ana Pauker “a ţinut aproape” de principalul ei adversar, Gheorghe Gheorghiu Dej (după cum se poate vedea şi în imaginile de mai jos). După 1989 se încearcă o refacere a imaginii Anei Pauker care este prezentată drept victima căpcăunului primitiv Gheorghe Gheorgiu Dej (scos aproape singurul vinovat de crimele din primii ani de după instalarea comunismului în România).

 

de George Damian

sursa: http://www.george-damian.ro/galerie-foto-ana-pauker-la-apogeul-puterii-sale-3794.html




Problemele noastre au rămas aceleași: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziție de putere, precum cea a lui Antonescu

În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a lui Antonescu atunci.
În zilele minciunii univesale, a spune adevărul e un act de dizidenţă.
Pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul: să-l aflăm!
P.S. Dupa ce o citesti, parca ar fi vorba despre ce se intampla acum pe meleagurile noastre…
Nimic nou sub soare…
Alte personaje, aceleasi metehne…
Ajuta-ne, Doamne !
Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)
Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.
Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.
Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.
Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
În virtutea cărui drept?
Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele d.stră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.
În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.
Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea d.stră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.
Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia;
Câte răspunsuri aveţi?!
Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor d.stră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d.stră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie -mari şi mici- făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.
Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor d.stră de ieri, cu care -ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie- sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc.
şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.
Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată -de totdeauna- atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi -de la cel dintâi dintre d.stră, până la cel din urmă- încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.
Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre d.stra. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.
Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi d.stră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de d.stră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca d.stră.
Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui d.stră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea d.stră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.
Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.
Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de d.stră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu d.stră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul d.stră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.
Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele d.stră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al d.stră şi când aclama un om nou, care eram eu.
Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.
După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi d.stră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.
V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.
După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi.
V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.
Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.
Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului.
Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.
Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?
Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.
Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.
Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.
Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.
A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic -şi aceasta este cea mai mare crimă- a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic.
Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.
Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.
Conducătorul nefericit al Franţei -şi mai nefericite de azi- a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.
Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.
Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi d.stră, ci neamul ar plăti-o scump.
Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.
Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.
Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.
V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d.stră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.
V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub d.stră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care -împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă- aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.
Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”
(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)



Tumulii de la Apold – O posibila necropola celtica

Dacă mergi pe drumul județean care leagă municipiul Sighisoara de orașul Agnita (DJ 106), undeva la limita imaginară între județele Mures si Sibiu, vei avea surpriza să descoperi un ansamblu de formațiuni geologice care nu par a fi naturale.

Dupa ce treci de comuna Apold (cândva Trapold – germ.) din județul Mures, la aproximativ un kilometru, urcând panta ușoară a șoselei spre comuna Brădeni din județul Sibiu, vei avea în dreapta o mică depresiune semicirculară, în mijlocul căreia se află o movilă mare, alungită, înaltă de aproximativ 10-12 metri, înconjurată de mai multe movile conice, cu înăltimi cuprinse între 3-6 metri. Relieful deluros te-ar putea face sa treci cu vederea asemenea formațiuni geologice. Totusi, poziția ordonată a acestor tumuli te trimite cu gândul la o construcție creată de mână omenească, la un complex funerar de înhumație de tip celtic. Poziția întregului ansamblu s-ar înscrie în categoria de necropolă tumulară nucleală, în care un tumul principal este înconjurat de alți tumuli mai mici.

Se știe ca celții, făuritori ai civilizației La Tène, au dominat această zonă a Daciei timp de mai bine de două secole (IV-II î.Chr.). Invazia lor a marcat de fapt trecerea spațiului carpatic la cea de-a doua etapă a fierului. Ritualul de înmormântare a războinicului cu carul său de luptă era un simbol al prestigiului, ritual rezervat doar căpeteniilor celtice. Astfel de morminte de înhumație cu car, au fost descoperite in satul Toarcla (jud. Brasov), câțiva kilometri mai la sud, cât si în satul Vurpăr (jud. Sibiu), din aceeasi zona. Există mai multe astfel de descoperiri pe teritoriul vechii Dacii: de la Cristuru Secuiesc (jud. Harghita), Curtuiușeni (jud.Bihor), Dezmir (jud. Cluj) și de la Pișcolț (jud. Satu-Mare). Acest obicei de înhumație cu car dispare în jurul anului 130 î.Chr., ceea ce semnifică o încetare bruscă a dominației celtice în podișul transilvan. O ipoteză agreată de unii cercetători este creșterea puterii dacilor după primul sfert al secolului al II lea î.Chr. și continuată apoi în deceniile următoare.

Această grupare de tumuli de la Apold ar putea adăposti rămăsitele pământesti ale unor războinici celți căzuți poate chiar în luptele cu triburile dacice în timpul invaziei podisului transilvan sau două secole mai tarziu, la momentul retragerii spre vest. Nu am găsit informații despre un eventual interes arheologic privind acest sit. Un ansamblu similar, din cate știu încă neexplorat, îl constituie „piramidele” de la Șona, in apropiere de municipiul Făgăraș (jud. Brasov).

Am aflat ca așezarea Apold exista cu mult timp înainte de venirea coloniștilor sași în sec XII. De asemenea o așezare veche, localitatea Brădeni, fostă Henndorf, este atestată documentar sub denumirea de „terra Heen” încă din anul 1297. Este lucru cert ca așezările omenesti de pe aceste meleaguri au o vechime cu mult mai mare, locuite fiind fie de daci, celți, huni, goți, gepizi, avari, pecenegi sau cumani. Ar putea fi o surpriză, cine stie ?

Locatia vizata, văzută din satelit – cu ajutorul Google Maps, marcată prin cercul rosu-mare, are următoarele coordonate:

Latitudine °N, Longitudine °E (în centrul hărtii)

(46.10879672474893, 24.832234382629394)

La aproximativ 300 de metri distanță, pe partea stângăa soselei, aproape de culmea dealului, se mai aflăo movilăconica, un tumul singular, marcat cu cercul rosu-mic:

Latitudine °N, Longitudine °E (încentrul hărtii)

(46.109347149359124, 24.841675758361816) De Nicolae Sabin Dordea – Historia 

 

sursa:     




Romanii, sârbii și Banatul

Noi și sârbii

Împărțirea Banatului

Spuneam în articolul Noi și bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.
Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un fost prim ministru britanic, Henry John Temple, viconte de Palmestorn, spunea la 1848 că statele nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389.
Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, mai ales al al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.

Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani?

Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor.
În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân.
Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei.
Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă.
Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.

Istoria noastră recentă

Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depășit cu mult în bravură pe ruși.
Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 – 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941.
Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.

În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.

În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:

Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianță și declarații de „amiciție”

Sub ochii noștri se desfășoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost și noi, deși nu în împrejurări identice, atât de greu încercați.
Nu prejudecăm asupra desfășurării evenimentelor, dar întrucât această desfășurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situații și raporturi, este bine, cred, să câștigăm o vedere cât mai clară și obiectivă asupra situației și să ne apărăm fără resentimente, dar și fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câștiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporția dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la București, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferința păcii

Este bine să cunoaștem această evoluție, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferința păcii între noi și sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianță din 14 august 1916 prevedea că „Franța, Anglia, Italia și Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV granițele revendicărilor teritoriale românești sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferința păcii de către sârbi și conferința a adoptat o soluție transacțională, acordând acestora zona bogată a Torontalului și parte din județul Timiș. Soluția aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populație de colonizare și n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realitățile etnice, fiindcă cei 600000 de români și 400000 de șvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deși această zonă nu poate constitui o apărare reală și Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atențiunea, că „Dunărea era singura graniță capabilă să evite în viitor procese între noi și sârbi, așa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari și țara noastră. Ar fi nenorocit să tranșem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate ușura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relațiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuși factorii vremelnici. Imperialismul și orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigență drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliție de ambiții și interese pe care o înfruntase, a părăsit conferința păcii și la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianță de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferință la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acțiunea politică și militară a României în 1919, pg 38).

Atitudinea Iugoslaviei față de minoritatea românească
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluție transacțională susținută și de unii bărbați politici români și acceptată de România sub presiunea aliaților, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare și a le asigura hotarele față de tendințele de revizuire. Ar fi fost de așteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior și Pactul Înțelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie și înțelegere să dea și un conținut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viață națională pentru minoritățile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispozițiuni constituționale, legislative și administrative drepturile la viață proprie națională, pentru toate minoritățile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorități și chiar între cetățenii de același neam, cum sunt cele trei grupe etnice românești, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune și abuzuri, în disprețul tuturor legăturilor noastre de amiciție și alianță. Iată câteva fapte:
După intervenția României în războiul balcanic și ca urmare a tratatului de pace de la București, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească și grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înființa și susține școli și biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie școlară și bisericească. Astfel, până în 1918, au funcționat în sudul Iugoslaviei mai multe școli primare, un liceu complet și o școală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste școli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite și înzestrate cu cheltuiala românilor și a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului și paraclisului românesc din Bitolia, precum și al localului liceului românesc din aceeași localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăț și Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulți), bisericile, mânăstirile și școlile românești au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispozițiile tratatelor pentru protecția minorităților, nici mai ales raporturile noastre de alianță și amiciție, nu au adus vreo schimbare în bine în situația culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict și posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriți să frecventeze școlile din România. În lipsă de biserici și școli naționale, analfebetismul și sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoții sîrbi refuză să boteze pe nou născuți cu nume românești. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaționalizarea acestor români. Conștiința națională a acestor frați a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupație românească și alipirea la România, iar la conferința de pace de la Paris au manifestat aceeași dorință.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naționale în baza tratatului pentru minorități și a convențiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuțiunile pentru reglementarea chestiunilor școlare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenției școlare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiția istorică și caracterul național al bisericii românești din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuși la un compromis și s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenție relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav și sârbe din Banatul românesc”. Această convenție a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia și ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanțelor parlamentare sârbești ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situația celor două biserici și-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii și statului român.

Sârbii și permanența revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendința contantă a politicii iugoslave față de elementul românesc. Această tendință este concretizată astfel de către profesorul universitar Dușan Popovici: „Politica noastră națională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noștri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii și Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunțat niciodată la revendicări teritoriale față de România. Recruții sârbi învață că dușmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul și armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc și cu sânge întipărită în inimile și mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ținuturi (Timișoara și Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiți, că în zilele tragice pentru noi din 26 și 27 iunie trecut, amicii și aliații noștri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu dușmanii noștri pe tema revizionismului, susținând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuințează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ și deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schițat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianță și declarații tot atât de formale de „amiciție”.
Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941 
Cristian Negrea pentru RBN press



Ambitia unui rege – Nemrut Dagi

Se stie ca regatul Commagene se afla amplasat in zona sudica centrala a Turciei de azi avand capitala la Samosata (in present orasul Samsat aflat pe malul Eufratului) Prima mentiune despre acesta este de pe vremea asirienilor fiind numit Kummuhu intial un aliat al Asiriei apoi in anul 708 BC o provincie a acesteia. In secolul 6 BC Commagene este cucerit de catre imperiul Persan, apoi in secolul 4BC de catre Alexandru Macedon.

Dupa dezintegrarea imperiului Alexandrian Commagene devine un stat/provincie in cadrul Imperiului Greco-Siriano Seleucid.

162BC a fost anul in care guvernatorul Ptolomeu, un Satrap din cadrul Imperiului Seleucid, a declarat independenta regatului Commagene. Urmasul sau Mithridates I Callinicus (100-69 BC) imbratiseaza cultura helenistica si se casatoreste cu Printesa Greco-Siriana Laodice VII Thea.

Unicul fiu al acestora Antiochus I Theos din Commagene (a domnit intre 70-38BC) a fost un aliat al generalului roman Pompei in campania de cucerire a regatului Pontus, reusind astfel sa pastreze independenta regatului sau. In anul 17 AD la moartea lui Antiochus III din Commagene, imparatul Tiberius anexeaza Commagene la provincia Siria.

Poate ca multe dintre aceste fapte ar fi ramas doar simple date si nume daca exploratorii germani nu ar fi facut sapaturi pe Muntele Nemrut scotind la iveala impresionantul sanctuar dedicat zeilor si lui insusi de catre Antiochus I Theos din Commagene care se intitula “Antiochus I Theos Dikaios Epiphanes Philorhomaios Philhellenos” (Antiochus I Theos un Zeu Just si Maret Prieten al Grecilor si Romanilor

In timpul domniei sale acest rege a creat un cult avand in centru propria persoana marea sa dorinta fiind aceea de a fi adorat drept o divinitate si dupa trecerea in nefiinta. In acest scop Antiochus a lasat nenumarate inscriptii explicand credinta pe care a imbratisat-o anume Zoroastrianism o religie care venereaza un sincretism de zeitati Greco-Armeano-Iraniene. O inscriptie preciza faptul ca alegerea muntelui Nemrut pentru inaltarea acelui sanctuar nu este intamplatoare, locul este izolat, departe de oamenii si se afla la inaltime aproape de zei putand sta astfel in rand cu acestea.

Efigiile acestui remarcabil monument poarta ambele influente iconografice, grecesti si persane, influenta persana este tradata de vesmintele si dimensiunile fizice ale monumentului pe cand caracteristicile grecesti sunt date de morfologia fetelor.

Se pare ca mormantul lui Antiochus se afla ingropat adanc in inima muntelui foarte probabil chiar in centrul sanctuarului. Acesta a fost astfel proiectat incat sa permita ca acolo sa se desfasoare ample festivitati, in fiecare luna trebuiau sa se tina acolo cel putin doua festivitati care sarbatoreau incoronarea (pe 10 ale lunii) si nasterea (pe data de 16 ale lunii)

Exista trei terase distincte in partea de est, nord si vest a muntelui, Terasa de nord se intinde pe 80 de metrii lineari flancati de coloane prabusite, formand un fel de arena in care se tineau procesiunile.

Pe terasa din est se afla statuile stramosilor regelui, (persani din partea tatului la nord si greci din partea mamei la sud) incadrati de colosalele statui ale zeitatilor (majoritatea sunt decapitate, capetele se afla jos cu fata la altarul principal) pe langa statui de lei si vulturi zeitatile mixte Greco-persane sunt Zeus – Oromasdes, Hercules – Verethragna – Artagnes – Ares, Apollo – Mithras – Helios – Hermes si Kommagene – Tyche, si chiar statuia lui Antiochus I.

Acelasi aranjament se repeta pe terasa de vest care se afla cu 10 metri mai jos. In aceasta terasa capetele statuilor sunt mai bine pastrate si mult mai numeroase. Horoscopul astral simbolizeaza zeificarea lui Antiochus prin transformarea acestuia intr-un corp ceresc (o stea).

Muntele Nemrut sau Nemrut Dagi cum mai este cunoscut este categoric o remarcabila realizare a lumii elenistice, un sit istoric de prima importanta si un loc in care cu greu poti ramane indifferent. Muntele Nemrut are 2134 metrii inaltime si se afla la aproximativ 50km de orasul Adıyaman. In partea de sud est a Turciei, relativ aproape de granita cu Siria.

http://amfostacolo.ro




Eroii Neamului, sub Tricolor – Mareșalul Ion Antonescu la Tătărășeni

„Cer sa fiu condamnat la moarte și refuz dinainte orice grațiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalți, nu veți fi siguri dacă veți mai fi aici când veți fi morți”. (Mareșal Ion Antonescu)

„Un gest de recunoștință pentru cei care nu mai sunt
și care au murit pentru Patrie”

Mareșalul Ion Antonescu la Tătărășeni

Incomod așezat în absurdul unor decizii de mămăligă pripită, imposibil de măsurat, de tăiat cu ața adevărului istoric, mareșalul Ion Antonescu continuă să nutrească biografia, viața atâtor și atâtor oameni. Testamentul său circulă, cum Psalmii lui David, pe Internet, indiferent de tabuurile politicianiste și de diplomația parșivă care încearcă să ridice ziduri de lut crăpat în jurul adevărurilor sale. Secerarea vieții Ostașului formulează mitul eroic. Iar în tot mai adânca aplecare de grumaz a românului, în acest experiment al devitalizării identitare, se încuibă frica, teama, autocenzura bolnavă, nemeritat asumată între atâtea parascovenii lestând o democrație de import pentru consumul diurn al românilor. Martir al bolșevismului sovietic – și mă uit la individul de după ochelarii negri, președintele completului de judecată al însăilatului „Tribunal al poporului” din ΄46, cum încearcă scremut să traducă sentința din rusă, limba în care a fost mai mult ca sigur școlit de N.K.V.D. – și mă doare maxilarul în scrâșnet, așa cum îl durea pe tatăl meu, Constantin, îngropatul de obuz de lângă Odesa.

Fixat, cum și Țara, într-o discordantă regrupare de interese ale marilor puteri, ale forțelor mondialiste oculte, ale bursei profiturilor nemeritate, Ion Antonescu își asuma martiriul greșelii de a găsi calea supraviețuirii națiunii printr-o devoțiune jertfelnică aparte. Vândut, trădat în viață dar și în moarte, transformat în moneda de schimb a unor câștiguri interne aparente dar acoperind uriașe profituri exogene, Mareșalul așteaptă, încă așteaptă desigilarea dovezilor nevinovățiilor sale. Iar acestea sunt atât de clare, atât de vizibile încât, printr-o inversare de perspectivă, devenind uriașe, ne refuzăm percepția lor. Și cum altfel dacă, după o zeciuială înmiită de avere smulsă de sovietici, o altă zeciuială trebuia să se adauge, post-revoluționar, pentru alți profitori nemeritați ai îngenunchierii ființei naționale românești. Și mă uit la tristele figuri ale președinților României postdecembriste, figuri de ceară bolnavă, ce se vor topi în uitare în curând, ieșind de sub umbra de trăire reală a adevăraților conducători de destin românesc, între care, într-ales, Ștefan și Mihai și Cuza și Ferdinand și Antonescu. Iar Ion Antonescu este cu atât mai real, mai actual, declara un împătimit al istoriei românești, cu cât, după el, locul de conducător devotat țării nu a mai fost ocupat de nimeni de atunci. Regalitatea? S-a autoexclus la 23 august 1944. Punct!

Dorința ridicării unui semn de piatră întru istorie prin Ion Antonescu îl bântuia demult pe tumultuosul cărturar botoșănean. Încă din timpul apariției celei de a doua ediții a excelentei monografii dedicate lui Ștefan cel Mare – o contemporaneizare riguroasă a marelui domnitor, încă înaintea strângerii într-un unic volum de ordinul sutelor de pagini a eseurilor dialogate despre universul duhului trăitor românesc: „Exorcismul tăcerii”, o operă în care fusese secundat de mai tânărul dar valorosul filosof-poet Ciprian Voloc și cu mult înainte de primăvara aceasta în care prin exegeza „Titu Maiorescu – om politic” i se confirma amânata ocupare a locului de excelență pentru titlul de doctor în științe istorice.

Alunecam spre Tătărășenii Havârnei pe ultima pagină de august copleșit de recitirea paginilor de sagă tragică a vieții și lucrării Mareșalului, de personalitățile care vor face neîncăpătoare curtea casei din dâmbul de uliță aproape anonimă până la Gică Manole. Tricolorul mă salută într-o vibrație intensificată de emoțiile amfitrionului. Săteni, gazetari de valoare profesională din Botoșani și Dorohoi, profesori, prieteni, curioși pe aripa stângă a bustului acoperit. În dreapta iarba reînverzită, spațiu dedicat altor invitați de elită (preoți, reprezentanți ai Asociației Veteranilor de Război, autorități) se răsfață neatinsă. De parcă, cum și altădată, istoria reală poate fi încremenită pe genunchi de un decret, un O.U.G. sau alt script dat de marii anonimi ai momentului. Or ăștia habar nu au că istoria este cu atât mai vie cu cât i se fixează atele și ghips în dorința unei fracturări convenabile unor interese de grup, dar nu și de conștiință națională reală, perpetuă, regenerabilă. Explicația se află, în parte, pe telefonul profesorului Manole, în mesaje. Mi le arată: frica, teama încuibată absurd și adânc și de-aiurea în unii și alții, sindromul nedepășirii cutumelor celor 50 de ani de cenzură comunistă. Și mă cuprinde o tristețe de priveghi din care mă scoate replica gazdei: „Uită-i. Nu meritau să-și atingă istoria. Paginile lor sunt albe. Începem!”

Cvartet uman dinaintea bustului încă acoperit, palma profesorului descleindu-se din topitura solară și, eliberat din căușul pânzei, portretul de piatră al Mareșalului Antonescu. Valorosul autor al lucrării, un prieten al istoricului care a solicitat anonimatul (!) lipsește. Pudoare? Modestie? Teamă?
Aleg în scurtătura carnetului fumul de candelă al cuvintelor.

„Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României”

Dr. în științe istorice, prof. Gică Manole: Prezența dumneavoastră aici este un semn că ce am făcut eu și cu meșterul sculptor nu a fost în zadar. Am trudit de pe 12 august și până la 22 august la ridicarea acestui monument. Un monument ridicat celui care a fost un simbol al demnității noastre naționale: Mareșalul Ion Antonescu. Și nu doar mareșalului Ion Antonescu i-am ridicat și i-am dedicat acest bust ci și tuturor acelora care au murit pe Frontul de Est pentru dezrobirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Peste 350.000 de fii ai României au murit pe Frontul de Est, la Stalingrad, la Cotul Donului, la Odesa, la Cernăuți, pentru ca patria românească să fie la Nistru, întru hotarele sale firești. Dumneavoastră știți cum arată istoria noastră astăzi. Dacă am ridicat un bust mareșalului Antonescu am făcut-o pentru că, o știu bine, a fost un om cinstit, și-a iubit din tot sufletul și a slujit neamul și statul român. El a slujit România în patru războaie: războiul al doilea balcanic, războiul prim mondial, războiul cu Ungaria din 1919 și, evident, Al Doilea Război Mondial.

Domnilor, nimeni în această țară – spune Mareșalul Ion Antonescu înainte de a fi executat din ordinul lui Stalin, în 1946, 1 iunie – n-a slujit și n-a făcut mai mult bine patriei numită România, decât el. Îl cred, îl credem. Fiindcă onoarea, cinstea și demnitatea națională pentru el au fost mai presus de îndoială. De asemenea vreau să vă spun că mareșalul Ion Antonescu merită un bust în patria sa, România, deoarece a avut puterea și curajul să desrobească prin jertfă și luptă aspră Basarabia și Bucovina în iulie – august ’41. De asemenea, la trecerea Tisei, în 1919, iulie, când armata română condusă de generalii Măldărescu și Traian Moșoiu, (printre ostași se afla și fruntașul Gheorghe Manole, bunicul meu), regele Ferdinand ia Ordinul Mihai Viteazul de la pieptul său, îl cheamă pe Antonescu și-i spune: « Colonel Antonescu, eu, regele tău, știu cât îți datorează România. Iată, Ordinul Mihai Viteazul își aparține! » Iar gestul regelui Ferdinand a fost îndreptățit și de faptul că viitorul mareșal Antonescu a fost în spatele victoriei de la Mărășești , fiind la secția operații a Marelui Stat Major al armatei române, artizan al victoriei războiului cu Ungaria din aprilie – august 1919.

De ce un bust Mareșalului Ion Antonescu? Pentru că acest bărbat cu adevărat a salvat România de la moarte. Acest bărbat a salvat statul român dela dispariție. Pentru că acest bărbat a avut curajul, întâia oară în istorie, să spună NU! lui Stalin și Armatei Sovietice. Pentru că acest bărbat a reușit, cu Armata Română, să desrobească în iulie-august 1941 Basarabia. Evident, istoria îl va judeca drept, spune el înainte de a fi executat. Până acum istoria este nedreaptă cu el. Spunea: « … Dv și urmașii Dv veți face mâine ceea ce am încercat să fac eu astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aș fi fost învingător, aș fi avut statui în fiecare oraș al României. ». Dar fiind arestat, înfrânt și predat rușilor în ’44, eu continui să cred că prin simbolul său de demnitate, de cinste, de hărnicie, de onoare și de curaj românesc, Mareșalul Ion Antonescu merită și azi în România, în marile orașe, statui gigantice. El este, dacă vreți, un simbol al demnității istoriei noastre. În testul marilor eroi ai neamului făcut acum 10 ani, Ștefan cel Mare a ocupat locul întâi, al doilea loc a revenit lui Mihai Eminescu apoi urmează Carol I iar pe locul șase națiunea română care nu-i uitucă, nu-i vegetală, l-a așezat și pe Mareșalul Ion Antonescu. Așadar eu consider că ridicarea unui bust Mareșalului Antonescu aici, în ograda casei mele părintești, la Tătărășăni, Havârna, Botoșani este o reparație morală și istorică pentru cel care a făcut toată viața doar servicii istoriei noastre, demnității noastre și neamului românesc. Mareșalul Ion Antonescu – erou martir al neamului nostru, mort atât de dramatic, dar demn, la 1 iunie 1946, lui și celor care au murit pe Frontul de Est între 1941 – 1944, în satul acesta al țării am ridicat acest monument din sufletul meu, cu bună inimă și în credință.

Nu este ușor să ridici un monument, mai ales când are caracter de singularitate, puțini îl vor înțelege, mulți îl vor condamna. Dar eu stau drept în cugetul meu și știu că ceea ce am făcut este dintr-un sentiment de adâncă recunoștință față de cel care a fost în stare, împreună cu armata română, să ne croiască un destin demn și onorabil în istorie și sub soarele lui Dumnezeu”.

„Chintesența românismului”

Prof. Ioan Puiu – Dorohoi: Azi noapte la Prut/ Războiul a-nceput/ Românii trec dincolo, iară,/ Să ia prin armă și scut/ Moșia pierdută astă vară./ Mergem în câmpia Basarabiei/ Plină de glorie, plină de dor,/ Și-n Bucovina cea cu brazi înalți/ Mergem ‘nainte, dragi camarazi.//

Cu acest cântec înainte a pornit Armata Română avându-l în frunte pe Mareșalul Ion Antonescu, om rupt din sufletul poporului român, omul care întreaga sa viață și-a dedicat-o cu chibzuință, fără temere, cu riscuri în bună parte, omul care nu a servit nici o clipă interesului politicianist, față de ceea ce se întâmplă astăzi la noi. Dacă străbatem memoriile contemporanilor lui vedem că nu a replicat niciodată în favoarea cuiva sau că a manifestat tolerență față de cineva. Și mă gândesc la corupția care străbate în conștiința noastră astăzi. Aș avea curajul să spun că în vremea guvernării lui Antonescu, ca niciodată, România a fpst tămăduită de această boală. Mareșalul Antonescu a fost dârz în fața acestei stări care amenința neamul românesc. Sigur că Mareșalul Ion Antonescu a intrat în vizorul unor forțe oculte ale timpului, ulterior în vizorul celor care au fost învingători conform preceptului antic de victimizare a victimelor. Probabil că în sufletul lui peren, până la judecata de apoi, el duce în lumea de dincolo, cu foarte multă tristețe și amărăciune starea aceasta de învinși în care am fost aduși. Iar starea de învinși o suportăm și noi, cei de astăzi. Dincolo de preceptele cu privire la ceea ce au fost anii comunismului, România a fost greu umilită, distrusă, lăsată descoperită – o simplă piață de desfacere pentru capitalurile din afară. Probabil că cei de atunci și cei de acum, care doreau aceasta, și-au atins scopul. Cu atât mai mult noi trebuie să ne sprijinim conștiințele pe ceea ce este și trebuie să rămână în noi Mareșalul Antonescu. El este chintesența românismului. Nu există patriotism dincolo de românism. Și el a apărat această demnitate cu spiritul jertfei. El rămâne pentru noi o mare emblemă. În conștiința noastră Antonesciu este reabilitat. Este omul care trebuie să aibă statui pretutindeni. Gestul pe care l-a făcut domnul Gică Manole, să dea Dumnezeu Sfântul să fie un început pentru toți românii, pentru toți cei care trăiesc sentimentul de continuitate în apărarea intereselor naționale. Statuia sa, chiar dacă nu va sta încă în piețele publice, trebuie să stea în ograda fiecărui bun român.

„… O bornă, un semn, un punct de întâlnire”

Prof. Corneliu Dreșcanu: Urcând către casa domnului Gică Manole am avut senzația că urc spre o mișcare de rezistență. O mișcare ascunsă dar care apără o identitate și reconstruiește o nouă privire, o nouă radiografie și o nouă tendință în istorie, aceea de a recupera. Există în dreptul străvechi expresia: „Restitutio in integrum”. Din acest moment domnul Manole pune pe temelia, pe soclul dezvelit, nu numai bustul Mareșalului Antonescu ci chipul unei istorii ce trebuie reabilitată, recuperată dar mai ales repusă în drepturi în manualele școlare și în programele de învățământ. (…) Cred că se impune să aducem aici omagiu celui care a fost un apărător cu principii deosebite, Ion Antonescu, care spunea: munca și dreptatea, călăuza și adevărul, cinstea și justiția, aceste principii fiind călăuzitoare în guvernarea lui care a constituit o carte de identitate în destinul poporului nostru. Aici, la nord de Botoșani, există un istoric căruia ar trebui să i se acorde mai mult respect, inclusiv din partea oficialităților locale. Unde sunt profesorii de istorie? Unde sunt membrii cercului pedagogic? Exersând un text biblic se arată că între poporul străvechi și Dumnezeu s-a creat un semn fiindcă Dumnezeu le-a poruncit să pună o bornă, un semn de hotar unde va fi locul de întâlnire. Aici, în acest moment se pune o bornă, un semn. Și în orizontul viitor cred că se va spune: Da, ne întâlnim la statuia lui Antonescu, și asta va însemna mult.

„Kilometrul zero al demnității naționale”

Profesor Gruia Cojocaru: Aici, în acest loc, în Tătărășenii Havârnei, a început astăzi un proces de recuperare națională și un demers de demnitate. Consider că gestul pe care domnul Manole pe care l-a făcut prin realizarea acestui bust al Mareșalului Ion Antonescu e un act de curaj în condițiile în care istoria e nedreaptă cu poporul român. Întâmplător sau poate carmic, în această lună m-am aflat în Germania și mergând prin Nürnberg, acolo unde a fost procesul conducătorilor celui de-Al Treilea Reich, am intrat în locul unde ministrul de externe german Ribbentrop a pus o bornă între noi și Basarabia, între noi și nordul Bucovinei plus ținutul Herței. Și mă gândeam că, dacă el a ajuns hulit de toată lumea, de ce Mareșalul Antonescu nu este recuperate? Pentru că, așa cum s-a spus și aici, a fost de partea învinșilor. Și totuși noi, poporul român, nu avem atâta demnitate încât să recuperăm faptic memoria lui Antonescu? Iată că aici, în acest loc, semnul acestei demnități a erupt. Și tocmai pentru aceasta trebuie ca noi, cei de azi, să-i mulțumim istoricului, profesorului Gică Manole, pentru acest act de demnitate și curaj. Sunt convins că nu-i va fi ușor în următorul interval de timp. Și poate până la capătul zilelor. Dar dacă noi vom da dovadă de curaj și de demnitate o să știm să-l ajutăm și să-l sprijinim. Iar aici, la kilometrul zero al demnității naționale ne vom întâlni în fiecare an.

„Ne declarăm filoromâni”

Doctor în filosofie, prof. Ciprian Voloc – Dorohoi: Cred că toată lumea și-a făcut o idee și a reintrat imaginativ în acele zile și în acei ani deosebit de grei pentru România și pentru români. Ne aflăm astăzi într-o situație stranie în care multe personalități, mulți oameni importanți au refuzat să participe, să ajungă alături de noi. Motivația nu este greu de întrezărit dar eu vreau să atrag atenția că noi, aici, astăzi, nu am încălcat în nici un fel legea emisă de Adrian Năstase (și nu știu dacă este o coincidență în faptul că Adrian Năstase este acolo unde este), deoarece legea spune foarte clar că este interzisă instalarea unui bust al Mareșalului Ion Antonescu în locuri publice, cu excepția muzeelor. Dar noi ne aflăm pe proprietatea privată a domnului Gică Manole, iar frica manifestată de anumite persoane nu este, din punctul meu de vedere, justificată. Proprietatea privată, conform constituției, este inviolabilă. Dacă vrei poți să te declari filonazist, în casa ta poți face ce vrei. Noi ne declarăm filoromâni. Și nu trebuie să uităm că asocierea lui Ion Antonescu cu nazismul este mai mult decât forțată, este o grosolănie a istoriei. El nu a avut concepții naziste. Nici „soluția finală” nu a vrut să o pună în aplicare. Îl felicit pe domnul Gică Manole. Cu siguranță acest efort, după cum mi-a mărturisit, îi oferă puterea de a merge mai departe. S-ar părea că astăzi nu mai avem aproape deloc repere, iar această încercare de a rezista în calitate de român își are drept rezultat și dezvelirea acestui bust al Mareșalului Ion Antonescu.

Aurel Brumă: În casa mare masă de pomenire cu așezarea cuminte a sătenilor și a celor veniți de mai departe. Și aproape fiecare are de vărsat un strop de vin în amintirea neamurilor spulberate sub glonț într-unul din multele războaie sau în alte condiții de nefericire. Mă uit la bust, da, poate că soclul are volumetrie disproporționată față de bust sau poate tocmai asta s-a vrut, punerea în valoare a fragilității umane dar și forța pe care o concentrează, așa cum firul de iarbă ieșit din crăpăturile stâncii.

Îl întreb pe doctorul în științe istorice, profesorul, autorul de importante cărți de istorie și civilizație românească dacă sunt de aprins lumânări, dacă ceremonialul se îngeamănă pomenirii?

Gică Manole: Este și o pomenire, dar o pomenire fericită de prezența tuturor celor care au venit astăzi, 31 august 2012 aici, la Tătărășeni, Havârna, pentru a inaugura bustul Mareșalului Ion Antonescu ridicat în curtea casei părintești. Sigur că trebuie să-i pomenim pe cei care au murit pentru patrie. Citez aici titlul unei mari cărți, una dintre ultimele cărți ale lui Mihail Sergheievici Șolohov: „Ei au căzut pentru patrie”. Dacă rușii își iubesc și își onorează eroii, cu atât mai mult poporul român care a fost victimă a istoriei de atâtea ori este obligat. Și noi, românii, astăzi, în plin post-modernism diluat de conștiința națională suntem condamnați să fim atenți la sudoarea și jertfa celor din trecut. În Tătărășăni – Havârna, în două războaie mondiale au murit 70 de bărbați. Evident că, ridicând bustul Mareșalului Ion Antonescu aici, la Tătărășeni, în ogradă, m-am gândit și la cei mulți, necunoscuți, care au murit între 1941-1944. Ei nu sunt puțini, sunt mulți, foarte mulți, ca și florile câmpului, ca să-l citez pe Mihail Sadoveanu care a scris despre moartea fiului său, Mihu, în septembrie 1944, „ca și florile câmpului sunt mulți și nevinovați care zac sub iarbă” murind pentru ca România să aibă demnitate, mândrie, onoare și națiunea să fie liberă iar dreptatea noastră istorică să triumfe. Căci cei care au luptat conduși de Ion Antonescu au murit pentru Basarabia noastră sfântă și pentru nordul Bucovinei la fel de sfânt. Lor și numai lor și Mareșalului Ion Antonescu le închin acest monument „istoric”, zic eu, din curtea casei părintești.

A.B.: Nu este un gest politic ?!

G.M.: Nici vorbă. Cine îl interpretează politic, ca pe un gest de frondă sau de poliță politică este de rea credință sau un inconștient. O fac pentru că o aspră necesitate interioară m-a determinat să purced la acest gest. Trebuie un semn pentru cei care au plecat, și care au fost demni și au murit cu demnitate.Să nu uităm că generalul american Schyler din misiunea militară a Statelor Unite dela București a trimis Departamentului de Stat în iunie 1946, imediat după execuția mareșalului Antonescu, o scurtă prezentare a evenimentelor. Spune generalul Schyler: Mareșalul Antonescu s-a purtat cu o extraordinară demnitate la proces. Și-a apărat cauza cu multă noblețe și are în multe privințe dreptate. De asemenea, de la participanți direcți, am aflat că a murit cu multă demnitate și care face cinste lui și poporului în numele căruia a căzut.

A.B.: Există multe, încă multe documente care validează realul comportament al Mareșalului în degringolada războiului. Din păcate, se zice, aceste documente sunt sub sigiliu, fie la Moscova, fie undeva, în Orientul Mijlociu. Ce știți?

G.M.: Eu știu că nu cunoaștem cu adevărat toate documentele epocii în care a trăit mareșalul. Mihai Biciucă a editat trei volume: „Procesul Mareșalului Antonescu”. Știu că Mareșalul Antonescu, în ultimul său cuvânt, între altele, a zis așa: „Foștii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu ma desolidarizez de greșelile lor. Las Țării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Eu știu doar atât: Ion Antonescu rămâne mai departe un simbol al drepturilor noastre istorice nu doar afișate ci împlinite în istoria noastră din Est și din Nord-Est. Din acest moment eu cred că sunt bine înțeles în gestul meu. Am făcut ceea ce am făcut ca un gest de recunoștință pentru el și pentru toate sutele de mii de fii ai poporului nostru care s-au jertfit pentru patrie, pentru desrobirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Orice interpretare politică a acestui gest este nulă și neavenită și lovită de rea credință.

A.B.: Cineva, un intelectual al Tătărășenilor, îmi vorbea de codul special al profesorului Manole. Codul lui Gică Manole: Tricolorul.

G.M.: Da fiindcă m-am născut sub acest semn. Am găsit acum 14 ani actul de vânzare-cumpărare al pământului pe care stăm aici, acum, casa și grădina. Aparținea unei femei din Havârna, Ecaterina Sava. În 1935 ea a vândut de veci lui Vasile și Aglaia Câșlaru, bunicii mei după mamă, cu 500 de lei în fața unui notar din Darabani, unul Danilov, acest pământ. Și spune acea femeie de 85 de ani: „Vând de veci lui Vasile și Aglaia Câșlaru pământul acesta pe care îl am dela tatăl meu care l-a primit ca împroprietărire dela Cuza Vodă”. Și uite ce minune: Sava primește pământ dela Cuza Vodă, fiica Ecaterina îl vinde bunicilor Câșlaru și în 1930 tatăl meu, Cozma, a ridicat casa împreună cu Zamfira Manole iar eu le urmez. Or astăzi ce se întâmplă aici este și un gest de sfidare a atitudinii dulcege și a stării de lipsă de coloană vertebrală pe care o au toți în raport cu așa zisele personalități controversate ale istoriei noastre. Ion Antonescu nu poate fi controversat tocmai fiindcă este un personaj de o înaltă ținută morală și istorică. Prințul Golțîn, 1917, pe frontul de est, l-a cunoscut pe locotenent colonelul Ion Antonescu. După ce l-a cunoscut a zis: „Am impresia și convingerea că locotenent colonelul Ion Antonescu este un militar de mare ținută și un om de mare caracter”. Judecata prințului Golițîn din 1917 a fost probată, la infinit va fi probată de istorie și de destinul dramatic al lui Ion Antonescu. Gândindu-mă la gestul meu, l-am făcut fiindcă mi se pare cu totul de nepermis ca unui martir al neamului nostru, mort pentru Basarabia și nordul Bucovinei, să nu i se ridice un semn în piatră în țara lui curată și sfântă numită România și pe care atât de mult a iubit-o.

A.B.: Când ați ținut mâna pe colțul eșarfei acoperitoare bustului, câte alte mâini ați simțit suprapuse?

G.M.: Infinite! Infinite! Să fluturi tricolorul deasupra capului Mareșalului te gândești la toate umbrele eroilor neamului nostru, vechi și noi care zac sub iarbă și s-au jertfit întru temelia traincică a neamului nostru. Un semn de recunoștință nesfârșită am pentru cei care au fost în stare să moară, cu adevărat să moară – nu doar să vorbească, pentru țara lor, România. De aceea am alăturat și sfântul nostru Tricolor – ca un gest de recunoștință pentru cei care nu mai sunt și care au murit pentru Patrie.

Epilog: Cameramanii sunt brusc alertați de suferința unui pneu al mașinii (lipsește roata de rezervă) și accelerează filmarea. Renunțăm la interioare (masa de pomenire, odaia de lucru a istoricului condamnat la navetism perpetuu, icoanele părinților, biblioteca) și căutăm un loc potrivit dialogului final. Spovadă. Sunt translat pe unghiuri neînchipuit de complicate, scos din încornarea unui trunchi de fost măr domnesc, presupunerile, alternanța de dihotomii ale așezării în realul convenabil camerelor de filmat continuând parcă povestea Mareșalului dar în alt registru. Mă neliniștește trucajul, artificialul, recompunerea într-un estetism conjunctural, nepotrivit biologiei momentului. Revin pe contextualitatea absențelor dela eveniment: „Mai periculos este un mort fals decât unul adevărat” (Eduardo de Filippo). Filmăm, plecare pripită, verificarea, punerea în normal a roții la un atelier din Dorohoi. Meșterul vede aparatura video și întreabă: unde și ce? Am filmat la statuia lui Antonescu, spun eu, iar mecanicul se rupe în hohote. Nu știa că interimarul președinte s-ar lega cu ceva de teritoriul botoșănean. Rectific, fac adăugirile necesare iar cel din fața mea trece brusc la poziția de ostaș în front, la drapel: „Pentru Mareșalul Ion Antonescu, atât cât îl știu eu, vă verific încă 100 de roți pe gratis, că merită!”

Un articol de Aurel Brumă

Sursa: REVISTA ART – EMIS,  Nr.60/12 septembrie 2012




ISTORIA ROMÂNILOR – Codexul Rohonczi /ISTORIE/EXPLOZIV/

Codexul Rohonczi

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri.
Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise.
Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică.
A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor.
Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

Dăruită de un grof

În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi.
Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută.
A facut rost de o copie.
Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele.
Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria.
E o carte legată în piele.
A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907.
Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838.
Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

„Scriere secretă”

După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: „Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care
nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”.

După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci.
„Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor

Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri.
În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase.
E scris cu cerneală violet.
Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad,
între anii 1064 si 1101.
„Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit
Viorica Enachiuc.

„Jurământul tinerilor blaki”

Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,
Înşelator, să nu primeşti a te uni
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit Vei fi
Cântecul cetăţii aud îndelung
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!
Să juri cu maturitate şi cu convingere!
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău,
mergi cu jurământ puternic!”

Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.
Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.

Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963.
Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie.
E membră UNESCO din 1983.
Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică.
Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel.
Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi ăn Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi?
Sau mass media.
Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se „vând” mai bine?
Incompetenţi nu sunt.
Sau au primit ordin să tacă?

 

Dacian Dumitrescu

PS. trimiteţi acest material tuturor prietenilor voştri pentru că au dreptul să ştie adevăruri deocamdată ascunse.

 




ISTORIA ROMÂNILOR ? CE AM FOST ÎNVĂȚAȚI ?

A  MAI  CIRCULAT  SI  TREBUIE  SA  CIRCULE  IN  CONTINUARE , PANA  VA  AJUNGE  LA  URECHILE  SI  CONSTIINTA  FIECARUI ROMAN !

PREAMBUL:

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate și trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legați de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-și întrebe profesorii de istorie și de limba română:

– Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Și dacă profesorul știe răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanța-Elveția de azi și până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:
– Câți ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Și dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteți merge la următoarea întrebare:

– Soldații „romani” chiar veneau de la Roma și chiar erau fluenți în limba latină ?
Aici le va fi și mai greu să vă răspundă, căci acei soldați „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldați din diferite părți ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi și Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părțile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reți din părțile Austriei și Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până și Numizi și Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Și ultima întrebare: – Cum a fost posibil ca într-un așa de scurt interval istoric TOATĂ populația Daciei să-și uite limba și să învețe o limbă nouă, limba latină , de la niște soldați „romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume inițiază, desfășoară și promovează valorile istorice care le îndreptățesc să fie mândre de înaintașii lor, găsim opinia unor astfel de „adevărați români”, care, nici mai mult, nici mai puțin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldații romani au adus femeile și fetele dace în paturile lor și așa s-au născut generații de copii, care învățau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug și de pe Nipru, acele soții și fete de traco-geți și carpi, de la sute și sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldații „romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau și „curve”, ba chiar și mute, nefiind în stare să-și transmită limba strămoșească copiilor lor! Cât despre noi, urmașii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruți dintr-o aventură amoroasă a întregii populații feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, așteptând apariția „sâmburilor” noului popor și grăbindu-se, între timp, să învețe cât mai repede și mai bine noua limbă, limba latină , când de la soții, când de la fiicele lor (iubite ale soldaților romani cuceritori) ba chiar și direct, de la soldații romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învățat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane și de la niște soldați cam fără haine pe ei? Nu prea știu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbații daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmație decât dacă….

De fapt tot dânșii ne spun că ne tragem din „doi bărbați cu… brațe tari”! Astfel de declarații „istorice” te fac să-ți dorești să fii orice, numai român nu!

Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporție de numai 14% și pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o așa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învățat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldații romani. Dar dacă nu de la romani au învățat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiași demni urmași ai lui Traian?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune și el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau ” latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l știu numai cei ce refuză să-l știe. „Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densușianu și asta schimbă totul. Deci dacii și romanii vorbeau aceeași limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoștințele acumulate de omenire sunt obținute în ultimii 50 de ani, să vedem cum și noțiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluției speciei umane în funcție de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaș a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spațiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins și m-am așteptat ca și istoricii noștri să reacționeze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover și Bruce Kraig în partea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-și avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptățesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este ușor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alții despre noi și nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute și mii de ani.

Teoria genoamelor situează spațiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puțin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve și primul Adam. Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-dunărean” și volumele „Noi nu suntem urmașii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” și „Călătorie în Dacia – țara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar și pe cartea unei somități în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , „The History of Civilization” , „The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea și difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică și o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariții; și minune mare, spațial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruța cu două, trei și patru roți apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găsește tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descriși pe același spațiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent și din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H., (vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ți vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informații formidabile despre poporul și spațiul pe care îl ocupa țara noastră, te decepționează!

Nu de mult, la Primul Congres Internațional de Dacologie, București, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, ” latina vulgara”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice și religioase. Direcția scrierii este de la dreapta la stânga și textul se citește de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-românești, cultul ortodox se exercita în limba ” latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă și slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostașilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viața voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduși de Vlad asupra pecenegilor, însoțit de note muzicale etc. Atunci se miră și se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea și descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiți ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune științifică cu caracter nu numai național, cât mai ales internațional. Dar și ei, la fel ca și „românii adevărați”, vajnici urmași ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil și să-ți disprețuiești strămoșii, trecutul și neamul…

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoșii tuturor popoarelor latine și nicidecum o rudă marginală a latinității, ar trebui să ne facă să ne mândrim și nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiți de înțelepciune care își taie cu sârg craca de sub picioare…

Cu deosebită stimă,

Pentru RBN Press – Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Președinte al „Dacia Revival International Society” of New York




Bustul lui Antonescu dezvelit în curtea casei unui fost director PDL

Bustul lui Antonescu dezvelit în curtea casei unui fost director PDL –VIDEO&GALERIE FOTO

Dacă până acum nu ați călcat prin Tătărășeni din județ de acum înainte cu siguranță cel puțin veți auzi de acest sat. Și asta pentru că undeva pe o uliță aproape pierdută de lume vineri la amiază a avut loc un eveniment fără precedent pentru Botoșani. În prezența a aproximativ 30 de persoane, de la profesori doctori la simpli țărani, a fost dezvelit un bust al mareșalului Ion Antonescu.

„Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei”

Nu s-a întâmplat în vreun loc plin de semnificații și nici măcar într-unul public, ci în curtea casei unui sătean. Săteanul nu este însă oricine, ci profesorul doctor în istorie Gică Manole. Omul care înainte de revoluție a fost turnat la Securitate pentru convingerile și opiniile sale socio-politice și-a îndeplinit una dintre năzuințele pe care le avea de câțiva ani. Alături de un sculptor a muncit timp de câteva săptămâni și a reușit să își amplaseze în grădină, chiar în fața casei, bustul celui care a condus practic România în cel de-al doilea război mondial. În ciuda unor opinii extrem de critice la adresa mareșalului, Gică Manole are o cu totul altă părere față de rolul pe care Antonescu l-a avut în istoria României. Cum legea îi interzice să monteze un bust al acestuia în loc public, a făcut-o în propria-i curte. De ce? „Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei și au arătat lumii că poporul român este un popor mândru și eroic și nu laș și vegetal cum spun atâția netrebnici. Așadar, este o chestie de afișare a unei demnități firești care orice cetățean român poată să o aibă raportându-se la eroii neamului său și la jertfele sale infinite. Este un gest de recuperare a demnității”, a explicat Gică Manole.

„Dacă el nu are în țara lui un monument, ei bine l-am făcut eu în onoarea lui”

Fostul director al Casei Corpului Didactic a ales această zi întrucât pe 31 august 1944 Ion Antonescu a fost predat rușilor. „Și pentru că sunt două secole de când ne-au răpit Basarabia am simțit nevoia să ridic un monument celui care ne-a eliberat Basarabia și nordul Bucovinei. Dacă el nu are în țara lui un monument, ei bine l-am făcut eu în onoarea lui și tuturor camarazilor săi morți pe front, la două secole, ca un fel de remember. Nu uitați! Datoria voastră este să reîntregiți România”, a spus Gică Manole de lângă bustul lui Antonescu. Profesorul de istorie crede că mareșalul nu trebuie blamat pentru intrarea în a doua conflagrație mondială alături de nemți deoarece în opinia sa nu a fost un aliat al lui Hitler și nu a aplicat politica rasială a lui Hitler. „În secolul XX două milioane de români s-au jertfit ca să clădim noi din România mică România cea mare și sfântă, de la Nistru până la Tisa”, a mai arătat Gică Manole.

„Ca și cum ai avea un mic bust al lui Eminescu în biblioteca personală”

Bustul a fost realizat de un sculptor care, fără să își motiveze gestul, a dorit să rămână anonim. Acestuia i se alătură și un catarg unde de ieri flutură Tricolorul. Participanții la manifestarea din curtea casei profesorului doctor l-au felicitat pe acesta pentru inițiativă și au subliniat la rândul lor că Antonescu practic nu a avut de ales în anii ’40, alegând din două rele, Germania și Rusia, pe cel mai mic. „Eu privesc acest lucru fără a exagera ca și cum ai avea un mic bust al lui Eminescu în biblioteca personală, ca și cum ai avea o medalie cu chipul lui Nicolae Iorga. Este o personalitate a istoriei românilor, este o personalitate tragică. Înainte de a judeca istoria prin prisma conceptelor de bine și rău ar trebui să ne gândim la situația în care era Ion Antonescu atunci:  era prins între două forțe malefice, una venea din Germania, cealaltă venea din Rusia. Deja pierduserăm o parte a Ardealului, rămânea să pierdem tot sau să luăm atitudine. El a luat atitudine. Cu oricare din cele două părți s-ar fi aliat ar fi ieșit rău”, as afirmat profesorul doctor dorohoian Ciprian Voloc. Acesta a amintit că proprietatea privată este inviolabilă și, ca atare, gestul lui Gică Manole nu vine în contradicție cu vreo prevedere legală. Prof.dr.Voloc a mai arătat că în istorie nu există personalități absolut pozitive, tot așa cum nu există nici absolut negative, astfel încât perioada în care mareșalul a condus România are la rândul ei aspecte bune și rele. „Nu cred că ar fi vrut nimeni să fi fost în locul lui atunci și să trebuiască să adopte o decizie”, a mai spus Ciprian Voloc, care a adăugat că peste 300.000 de ostași români au pierit pe frontul de est, în general pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate de ruși și alți mai mult de 200.000 pe cel de vest.

„El nu s-a aliat cu hitlerismul, el s-a aliat cu Germania”

Fostul director al Liceului „Regina Maria” din Dorohoi a remarcat curajul de care a dat dovadă prof.dr.Maonole. „Un om care înțelege că nu se poate precupeți nimic spre a arăta adevărul celor care suntem astăzi în confruntare cu neadevărul, cu încălcarea a ceea ce înseamnă cumpăna dreptății în istorie, a ceea ce înseamnă apărarea demnității poporului român, ori mareșalul Antonescu poartă tocmai aceste simboluri ale neamului românesc. El este purtătorul nostru de cuvânt și simțire acum și dintotdeauna, în memoria neamului românesc figura lui nu se va șterge niciodată”, a afirmat prof.Ioan Puiu. Acesta a adăugat că, deși există forțe care se pun reabilitării mareșalului, în subconștientul fiecărui român este o doză suficientă de raliere la politica acestuia. „Figura mareșalului Antonescu nu se leagă cu absolut nimic de ceea ce înseamnă fascism, el nu s-a aliat cu hitlerismul, el s-a aliat cu Germania, cu puterea, cu forța armatei germane în scopul de a dobândi teritoriile pierdute, de a împlini idealurile românești”, a mai arătat Ioan Puiu.

Între erou și criminal de război

Ion Antonescu a condus patru ani România, din septembrie 1940 până pe 23 august 1944. El a decis intrarea țării în război alături de Germania în baza promisiunilor lui Adolf Hitler de redare a teritoriilor românești pierdute prin Dictatul de la Viena și Pacul Ribbentrop-Molotov. Pentru o scurtă perioadă acestea au fost retrocedate, însă după terminarea războiului pierdute din nou. Puterea comunistă instalată cu sprijinul rusesc în 1944 l-a arestat și condamnat la moarte, fiind executat în 1946 pentru crime de război. Istoricii încă nu au ajuns la un consens asupra faptelor acestuia, unii asociindu-l aproape în totalitate cu Hitler pentru că a girat politica acestuia și a deportat evreii, alții considerându-l un erou pentru că a încercat și a reușit pentru o perioadă să recapete teritoriilor românești ocupate de ruși. Cert este că legea română interzice afișarea în locuri publice a busturilor acestuia, astfel ajungându-se la situația amplasării acestuia într-o curte privată.CITEȘTE ȘI:

 INTERVIU Gică Manole : Murdăresc cu mîrlănie icoana neamului nostru

Video:

Publicat de RBN Press / Sursa: botosaneanul.ro