HARTA CARE NU TREBUIA SA EXISTE !

Una dintre hartile amiralului turc din secolul 16, Piri Reis, starneste controverse si poate da peste cap toata istoria umanitatii.

Concluziile savantilor – o harta facuta din avion sau alt aparat de zbor, o harta mai veche decat gheata care acopera Antarctica, o harta mai detaliata decat hartile tactice ale armatei americane, o harta pe care a folosit-o si Columb ca sa “descopere” America – o harta venita din adancurile istoriei umanitatii, care ne poate schimba sistemele de valori sau istoria asa cum o stim.
Piri Reis a fost un faimos amiral turc din secolul saisprezece, care avea ca pasiune colectionarea de harti de navigatie vechi. Dupa o batalie pe mare, amiralul a capturat cativa marinari dusmani. Unul dintre ei, ca sa scape cu viata, s-a laudat ca a fost pilot in flota lui Columb pe parcursul celor trei voiaje ale acestuia in Lumea Noua. Piri Reis, intotdeauna in cautare de noi informatii, l-a intrebat pe om daca Columb a descoperit Lumea Noua din intamplare sau stia ca exista pamant peste ocean. Pilotul i-a raspuns ca acesta avea o harta, a carei copie o detine si el si pe care i-a inmanat-o amiralului. Acesta, folosindu-se de ea si de colectia lui de harti antice, a desenat o harta a lumii in 1513. Aceasta este povestea hartii lui Piri Reis, mai mult sau mai putin romantata. Surprizele si semnele de intrebare de-abia acum incep.

In 1929, un grup de istorici, cercetand sectiunea haremului Palatului Topkapi din Istanbul, a gasit aceasta harta intr-o gramada de moloz. Istoricii au fost uimiti cand au descoperit ca harta prezinta clar coasta de nord si de sud a continentului american. Si mai uimiti au fost sa descopere pe vechea harta facuta la 1513, continentul Antarctica, care nu a fost descoperita pana in 1818.

In 1953, un ofiter al marinei turce a trimis harta lui Piri Reis inginerului sef al Oficiului Hidrografic Naval al Statelor Unite. Pentru a o cerceta, acesta i-a cerut ajutorul capitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai colaborase, o autoritate in materie de harti antice. Raportand harta la cele existente, aceasta nu numai ca s-a dovedit a fi perfecta, dar chiar a mai adus corecturi hartilor moderne. De exemplu, pe harta lui Piri Reis, Groenlanda e reprezentata prin doua insule separate. Aceasta informatie a fost confirmata recent de un explorator polar francez, care a descoperit cu ajutorul sondelor ca sub stratul de gheata sunt intr-adevar doua insule. In Antarctica, prin acelasi procedeu, s-a descoperit ca sub calota de gheata exista vaile si muntii descrisi de harta lui Piri Reis, deoarece harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci da si indicatii topografice privind interiorul acestor continente. Lanturile muntoase, varfurile, insulele, fluviile si platourile sunt insemnate cu cea mai mare exactitate.

Confirmand toate acestea si multe alte lucruri, cartografii Marinei Americane au ajuns la urmatoarele concluzii:

1. Columb a avut o harta in calatoria sa spre America, care arata coastele Yucatanului, Guatemalei, Americii de Sud pana la Stramtoarea Magellan si o mare parte a coastei Antarcticii.

2. Harta originala are cel putin 5.000 de ani, iar unele date arata ca poate chiar mai mult. Unele parti de uscat care apar pe harta sunt acoperite de gheturi de mii de ani.

3. Doar cartografi foarte experimentati din zilele noastre ar putea desena o harta cu un grad de acuratete atat de mare si numai dintr-un avion.

Ca sa adanceasca misterul acestei harti, studii ale unor profesori ca Charles H. Hapgood sau Richard W. Strachan au aratat ca originalul hartii dupa care s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriana de la o foarte mare inaltime, deoarece harta seamana perfect cu o fotografie a pamantului realizata din satelit, unde, datorita formei sferice a Pamantului, continentele situate mai departe de centrul imaginii “aluneca in jos” , la fel ca pe harta lui Piri Reis.
Capitanul Mallery sustine, de asemenea, ca harta nu se putea realiza decat dintr-un aparat de zbor, fiind prinse pe ea piscuri muntoase din nordul Canadei si din Alaska care nu erau trecute nici pe hartile strategice ale Armatei americane. Pe langa asta, adauga el, “stiau sa calculeze longitudinea, lucru pe care noi inca nu il stiam acum doua sute de ani”.
Profesorul Charles H. Hapgood sustine ca, deoarece calota glaciara a Antarcticii se presupune ca are 100 de milioane de ani, exista doua posibilitati asupra perioadei in care a fost facuta harta initiala: ori calota glaciara este de factura recenta, cateva mii sau zeci de mii de ani, ori originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand inca omul nu exista. Aceste doua prezumtii sunt respinse de comunitatea stiintifica, deoarece fiecare din ele ar da peste cap tot ceea ce credem noi ca reprezinta istoria umanitatii, de aceea harta lui Piri Reis este considerata doar o curiozitate, printre multe altele care ne-ar schimba poate sistemele de valori sau istoria.




Reteaua Lucy sau cum l-au vândut generalii nazisti pe Hitler lui Stalin

Legendara rețea Lucy

(„A MAN CALLED LUCY” 1939-1945 (Un bărbat numit Lucy), de Pierre Accoce și Pierre Quet, Editura Coward-McCann din New York, 192 pagini )

Despre Lucy

„Lucy a avut în mâinile sale firele care duceau la trei mari Comandamente ale Forțelor Armate Germane… Efectul comunicațiilor sale asupra strategiei Armatei Roșii și asupra înfrângerii Wehrmacht-ului a fost incalculabil” (Alexander Foote, în Handbook for Spies)

„Sovieticii au exploatat o sursă fantastică în Elveția, unul Rudolf Roessler (nume de cod «Lucy»). Prin mijloace neidentificate până azi, Roessler din Elveția a fost capabil de a obține informații de la înaltul Comandament German din Berlin pe o bază continuă, adesea în mai puțin de 24 de ore de la emiterea deciziilor zilnice privind Frontul Răsăritean” (Allen Dulles, directorul general al CIA în perioada 1953-1961, în The Craft of Intelligence)

Dintre toate rețelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admirația cea mai respectuoasă din partea profesioniștilor a fost cea condusă din Lucerna, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy”. Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menționa cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.

Cartea de față, A man called Lucy (Un bărbat numit Lucy), apărută la editura americană Coward-McCann din New York, este rezultatul unor ani de cercetări intense și interviuri cu 150 de persoane, precum și de călătorii care însumează peste 50.000 de km, în urmărirea unui bărbat numit Lucy. Acest bărbat este cel care i-a făcut lui Stalin un cadou neașteptat de Crăciunul anului 1940: dosarul complet al Planului Otto (rebotezat „Barbarossa”) de invadare a URSS.

Numai nouă copii ale planului existau atunci și i-au trebuit lui Roessler peste 12 ore de muncă pentru descifrarea codului și încă 48 de ore pentru a radiotelegrafia Kremlinului toate paginile planului. Stalin a reținut în secret, la biroul său din Kremlin, acest dosar și nu l-a discutat decât cu Lavrenti Beria, ministrul poliției politice secrete cunoscute sub numele de N.K.V.D. Șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii era atunci Gheorghi Jukov, care scrie în cartea sa de memorii că nici el, nici ministrul Apărării, Timoșenko, n-au știut că Stalin primise planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă.

În favoarea faptului că Stalin avea de ceva vreme acest document stă înregistrarea în care îi spune șefului spionajului extern al Armatei Roșii (GRU): „Nu-mi spune mie ce crezi. Mie dă-mi faptele și sursa!” În cazul lui Rudolf Roessler nu se știa sursa pentru că asta era precondiția pusă de el celor care primeau rapoartele sale (guvernul Elveției, Angliei și URSS) – nedivulgarea sursei. Roessler a dus cu el în mormânt numele surselor sale de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). La început însă, Stalin n-a crezut autencitatea informațiilor lui Roessler, pe care îl bănuia un agent provocator al naziștilor.

Cine e Rudolf Roessler, cunoscut drept Lucy

Rudolf Roessler s-a născut în anul 1897, în orășelul Kaufbeuren din Bavaria. Tatăl său era un demnitar în Guvernul Bavariei, la Ministerul Apelor și Pădurilor. Pe frontul Primului Război Mondial, Roessler și-a cunoscut camarazii care vor deveni prietenii și sursele de bază din spionajul lui de mai târziu. Acești camarazi erau absolvenți ai academiilor militare, unde tinerii cadeți erau educați să devină ofițeri loiali Germaniei imperiale. Roessler va deveni liderul lor intelectual. După terminarea Primului Război Mondial, Germania era o țară proscrisă în Europa, fără permisiunea de a avea o armată și obligată să plătească învingătorilor despăgubiri înrobitoare. La 17 aprilie 1922, Germania restabilește relațiile diplomatice cu Rusia Sovietică și semnează la Rapallo un tratat de colaborare prin care își acordă reciproc prioritate în toate tranzacțiile lor de comerț exterior. URSS va cumpăra mașini și utilaje de la firme germane. Tehnicieni germani vor primi slujbe bune în minele sovietice și la marile lor centrale electrice. Dar peste aceste convenții comerciale, Tratatul de la Rapallo a permis Germaniei și URSS-ului să spargă carantina impusă asupra lor de către celelelte națiuni europene, mai concret, blocada militară asupra URSS și restricțiile impuse Germaniei de Tratatul de la Versailles.

Armata Roșie nu avea trupe și metode de instruire a acestora și nicio școală militară europeană nu a acceptat să le dea instrucția necesară. De cealaltă parte, armata germană era limitată la 100.000 de infanteriști, incapabilă de a-i instrui pentru război, fără tancuri, aviație sau marină militară. Tratatul de la Rapallo a permis acestor două țări să dezvolte relații strânse, care ar fi îngrozit Europa acelor vremuri, dacă s-ar fi cunoscut în profunzime. Avioane Junkers vor fi fabricate în Rusia, la Samara, obuze la Tula, gaze de luptă la Krasnogvardeisk, submarine și crucișătoare la Leningrad. În plus, mari baze de instrucție militară vor fi pregătite de sovietici pentrul uzul armatei germane. La Lipetsk și Voronej bazele erau echipate pentru aviația germană. La Kazan, pe Volga, pentru tancuri. A fost o întreprindere gigantică cu zeci de mii de militari germani dintre cei mai talentați combatanți ai Primului Război Mondial, care au fost radiați de pe listele armatei germane înainte de a pleca în URSS și reîncorporați la întoarcerea în țară. Așa au ajuns prietenii militari ai lui Rudolf Roessler din tranșeele Primului Război Mondial printre cei selectați să plece în URSS pentru a deveni mai târziu generalii de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). Pentru acești generali, invazia lui Hitler contra URSS echivala cu un război fratricid! Ei au cerut „civilului” Roessler, emigrat din 1933 în Elveția, să găsească contacte la englezi, care să primească informații strategice de la Marele Stat Major al armatei germane, unde lucrau cei zece amici ai lui Roessler.

Un om cât 12 bombe atomice

Cele mai multe cazuri de spionaj se bazează pe un incident singular, adesea crucial, dar scurt ca durată. De exemplu, măiestria lui Richard Sorge a constat în obținerea informației că Japonia nu va ataca URSS. Enorma valoare a lui Rudolf Roessler și a celor zece generali germani din rețeaua Lucy s-a bazat pe un munte de informații echivalente ca mărime cu 40 de volume, la fel de senzaționale, ca informația lui Richard Sorge, dar care a durat timp de cinci ani!

Nu întâmplător, un general britanic a declarat că valoarea lui Roessler este egală cu cea a 12 bombe atomice! Una dintre problemele lui Roessler era că întreaga clasă avută a Elveției era pro-germană. Așa a ajuns la colonelul Karel Sedlacek, care era ceh și care s-a oferit voluntar să acționeze ca o curea de transmisie a informațiilor lui Roessler către guvernul britanic. Acest ceh a intrat în istoria artei militare mondiale pentru alertarea guvernelor europene privind iminenta lor invazie de către Hitler: Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda și Franța. Primii contactați de Sedlacek au fost britanicii, pentru că sursele lui Roessler indicau prioritatea absolută acordată de germani lichidării Angliei ca principal risc de război pe două fronturi. Pare de necrezut azi, dar niciuna dintre țările menționate mai sus n-a luat măsurile necesare și a ignorat informațiile transmise din Elveția, spre consternarea celor care-și riscau viața și avutul lor: Sedlacek, Roessler și generalii germani de la OKW, care reprezentau sursele lui Lucy. Se oferă o singură explicație aplicabilă tuturor acestor țări: o trufie incredibilă în forțele proprii și un dispreț pentru spionajul elvețian.

Țările vizate nu au reacționat: nu aveau încredere în spionajul elvețian

Roessler avea permisiunea guvernului elvețian pentru activitatea sa secretă, sub condiția ca Elveția să aibă prima dreptul de acces la informațiile primite din Germania. Ca urmare, serviciile elvețiene de informații au notificat atașaților militari acreditați în Elveția de țările amenințate (mai puțin URSS) că sunt în posesia unor secrete militare alarmante culese de elvețieni în Germania. Niciuna dintre țările menționate mai sus nu punea mare preț pe spionajul elvețian. Edificator în acest context este uluitoarea dezvăluire a acestei cărți, cum că Rudolf Roessler a impresionat așa de puternic guvernul elvețian, încât el a fost angajat cu normă întreagă și cu salariu pe măsură pentru a sorta, evalua și analiza noianul de informații private, strânse de contraspionajul Elveției de la sursele avute de-a lungul și de-a latul Europei. Asta l-a pus pe Roessler într-o situație neobișnuită pentru un spion, de a nu pretinde bani pentru rapoartele sale de la ceilalți beneficiari (Anglia, URSS, etc). În același timp, acest lucru l-a făcut imediat suspect în ochii beneficiarilor săi, ca având informații fără bona fide. În plus, Roessler refuza orice indicații privind sursele sale din Germania, fapt care-l punea implicit în postura de posibil agent provocator.

În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști

Nici cu sovieticii n-a avut Roessler o viață mai ușoară la început. Șandor Rado (nume de cod „Dora”), șeful rețelei de spionaj a GRU în Elveția, rețea cunoscută ca „Orchestra Roșie”, primise de la Moscova drept „răsplată” pentru trimiterea Planului Barbarossa, furnizat de Roessler, următorul ordin: „Încetați orice contact cu Lucy și oamenii lui!”. În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști. Asta l-a pus pe Șandor Rado și pe telegrafistul său, Alexander Foote, într-o situație disperată, neștiind dacă să expedieze sau nu raportul ce îl avea de la Lucy, în care scria că: „În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 3:15 dimineața, Germania va ataca URSS-ul pe un front lung de 1600 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră cu 3 milioane de soldați, 750.000 de cai, 600.000 de camioane, 7.200 de tunuri, 3.000 de tancuri și 1.800 de avioane” (pag. 71). Rado șovăia dacă să trimită sau nu Kremlinului acest document, din cauza ordinului de a înceta orice contact cu Lucy. Îl convocase la Lucerna pe Alexander Foote de la Geneva, dar tremura cu dosarul lui Roessler în mână și nu se putea hotărî să încalce ordinul primit, deși totul era descris în cele mai mici detalii.

„Understood. Over”

Printre detalii apare și informația că, în România, erau masați la granița cu URSS 650.000 de militari germani (pag. 67). Foote era furios pe Rado că l-a chemat de la Geneva ca să plângă pe umărul lui. „Este treaba celor de la Moscova de a accepta responsabilitatea acestei situații. Cine știe, mai târziu ai putea fi acuzat de neglijență criminală. Și n-aș vrea să fiu în pielea ta atunci. Imaginează-ți situația ta când Moscova va afla că ai avut acest dosar și nu l-ai transmis!” (pag. 73). Aceste cuvinte l-au făcut pe Rado să-i dea dosarul telegrafistului pentru transmitere imediată. Din ziua de 14 iunie 1941 până pe 18 iunie Foote a fost neîntrerupt în contact radio cu Moscova. „Singurul răspuns venit de acolo după terminarea transmisiei dosarului au fost două cuvinte: «Understood. Over.» (Înțeles. Terminat.) După ce a terminat de ars toate paginile dosarului și codurile utilizate, Foote s-a prăbușit în pat epuizat și a dormit 24 de ore. Ar fi vrut să păstreze o copie a acestei excepționale lovituri de spionaj pentru utilizare mai târziu, dar ordinele NKVD erau că totul trebuia distrus” (pag. 73).

 

Alexandre Foote

Se cunoaște faptul că data invaziei germane a URSS fusese comunicată Kremlinului de către cel mai bun agent sovietic, Richard Sorge, infiltrat în ambasada Germaniei la Tokio. În plus, Cordell Hull, ministrul de externe american, îl avertizase pe Umanski, ambasadorul sovietic în SUA, că toate misiunile diplomatice americane din Europa telegrafiau la Washington despre iminenta invazie a URSS de către germani. Iar în final, Churchill a confirmat și el data invaziei obținută de la spionii lui din Reich.

Dar toate aceste nume n-au făcut altceva decât să trimită Moscovei semnale de alarmă. Roessler și sursele sale de la O.K.W. au trimis lui Stalin un întreg dosar ale cărui detalii uimesc pe istoricii militari.

O declarație de război făcută pe genunchi

Cartea A man called Lucy publică și declarația de război concepută de ministrul de externe von Ribbentrop și trimisă ambasadorului german la Moscova, pentru a o prezenta lui Molotov. „Informații recente primite zilele trecute de către guvernul Reich-ului nu lasă nicio îndoială asupra naturii agresive a mișcărilor de trupe sovietice. Mai mult, informații de la o sursă britanică au confirmat existența negocierilor conduse de ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, pentru stabilirea unei strânse colaborări militare între Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Guvernul Reich-ului declară că în violarea angajamentelor sale solemne guvernul sovietic se face vinovat de: a. Continuarea și intensificarea manevrelor sale în vederea subminării Germaniei și a restului Europei; b. Concentrarea la frontiera germană a tuturor forțelor sale armate în stare de război; c. Efectuarea de pregătiri evidente de atacare a Germaniei și cu violarea Pactului de Neagresiune Germano-Rus. Ca urmare, Fuhrerul a ordonat forțelor armate ale Reich-ului să răspundă acestei amenințări cu toate mijloacele avute la dispoziție” (pag. 75).

Acest mesaj cinic a fost înmânat lui Molotov în noaptea de 22 spre 23 iunie 1941, la ora 4:45 a.m., de către contele Friederich Werner von Schulenburg, ambasadorul Germaniei. Stenograma întâlnirii acestor doi demnitari menționează că Molotov l-a întrebat pe ambasador: „«Asta trebuie interpretată ca o declarație de război?» Von Schulenburg era fără grai. A ridicat trist din umeri. Furia lui Molotov a învins starea sa de șoc: «Acest mesaj pe care tocmai l-am primit nu poate semnifica altceva decât o declarație de război întrucât trupele germane au trecut deja granița și orașe sovietice ca Odessa, Kiev și Minsk sunt bombardate de aviația germană de o oră și jumătate». Molotov țipa acum: «Asta este o încălcare a încrederii fără precedent în istorie. În mod sigur noi n-am meritat asta». Contele von der Schulenburg, care va fi spânzurat de Hitler pentru participarea lui la complotul din iulie 1944, a strâns mâna lui Molotov și a plecat. Molotov a dat buzna în biroul lui Stalin unde a anunțat: «Germania ne-a declarat război»”.

„De azi, orice informații comunicate de Lucy vor fi… transmise imediat”

În aceeași noapte de 22 spre 23 iunie 1941, Alexander Foote și-a pornit radio-emițătorul pe lungimea de undă folosită de obicei de Ministerul Securității Statului din Moscova. Nu era o zi desemnată lui Foote pentru transmisiuni și se temea că nu va primi vreun răspuns la apelul lui. Foote ca și alți spioni ca el simțeau nevoia de a fi în contact cu Moscova în acele ore grele. „Deodată, Foote a fost speriat de un fluierat ascuțit și prelung în căștile de pe urechile sale. Era centrala de la Moscova a cărei semnătură-radio o recunoscuse instantaneu. O avalanșă de cifre și litere a urmat ca de obicei. Apoi liniște. Foote a profitat de răgaz ca să decifreze radiograma: «Către toate rețelele. Apel către toate rețelele. Bestiile fasciste au invadat patria muncitorilor. A sosit momentul să facem totul în puterea noastră de a ajuta URSS în lupta sa cu Germania. Semnat: Directorul».

După o scurtă pauză transmisia Centralei a continuat: «NDA… NDA… NDA… Mesaj special.» NDA însemna Foote. «NDA… Centrala a decis ca de acum încolo mesajele tale vor fi împărțite în trei categorii: MSG va desemna comunicații obișnuite, RDO mesaje urgent, iar VYRDO va prefața orice mesaj de maximă importanță. De azi, orice informații comunicate de Lucy vor fi clasificate ca VYRDO și transmise imediat. Centrala va fi în alertă pentru comunicații 24 de ore zilnic. Numai NDA singur va transmite comunicările lui Lucy». Foote se gândi că lucrurile iau o întorsătură serioasă. Avea să se convingă imediat. I s-a ordonat să-l contacteze imediat pe Lucy. «Moscova așteaptă cu înfrigurare toate comunicările lui. Lucy va primi un salariu lunar de 7.000 de franci elvețieni (cca 1.600 de dolari), la care se adaugă plățile adiționale pentru informații excepționale». În 1941, un salariu de 7.000 de franci elvețieni echivala cu o mică avere”.(pag. 76).

Românii și ungurii, gata să se încaiere între ei la Cotul Donului

Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea și aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredințată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii românești, 13 ungurești, 9 italiene, 2 cehoslovace și o divizie spaniolă. Pentru că românii și ungurii se urau unii pe alții și erau în stare să se bată între ei, vor fi separați prin 9 divizii italiene și una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară” (pag. 99).

Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareșalul Jukov să aleagă direcția loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reușind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operațiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareșalului von Paulus n-ar fi reușit fără detaliile trimise zilnic de Roessler. OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein și a deturnat de la acțiunile lor de front alte mari unități pentru salvarea Armatei a VI-a. Fiecare din aceste ordine de luptă noi și urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin. Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialiști militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanții germani din linia întâia!

Roessler a divulgat Armatei Roșii slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului

Rețeaua „Lucy” s-a mândrit cu aportul ei la victoriile de la Stalingrad și Kursk, unde detaliile furnizate Armatei Roșii sunt considerate fără precedent în istoria artei militare! Totul era inclus în radiogramele lui Roessler: sectoarele frontului care vor suferi lovitura principală a Wehrmarcht-ului, numărul soldaților și tehnica de luptă folosită, poziția exactă a centrelor de comandă germane și a marilor depozite de muniții, carburanți, alimente etc. Doar grupul de armate „Centru” consuma zilnic 18.000 de tone de astfel de furnituri logistice necesare frontului, adică echivalentul a 36 de trenuri de marfă! Roessler a divulgat Armatei Roșii care era slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului: logistica de aprovizionare a fronturilor din URSS, adică asigurarea neîntreruptă a 3 milioane de soldați germani cu muniții, carburanți și hrană în cantități de zeci de mii de tone zilnic. Pentru înaltul Comandament (OKW) era un coșmar constituirea și apărarea acelor depozite gigantice, în condițiile de acces ale Rusiei acelor vremuri, cu drumuri desfundate, magistrale feroviare sistematic distruse de partizani, dar mai ales cu bombardamentele aviației sovietice care erau cu prioritate dirijate spre acele depozite. Rămase fără carburanți, fie și câteva zile, armatele de tancuri germane erau ținte ușoare pentru artileria sovietică.

Elveția i-a protejat pe Foote și pe Roessler: i-a arestat, ca să nu ajungă la ei SS-ul

Contraspionajul militar german a sesizat că inamicul primește informații militare din interiorul Wehrmacht-ului, atunci când a descoperit cu stupoare în orașe cucerite de germani în URSS copii ale ordinelor de luptă ale OKW traduse în rusește! Centrele de depistare a undelor radio de la Dresda au descoperit și arestat în Germania pe toți telegrafiștii „Orchestrei Roșii”. Rețeaua „Lucy” transmitea zilnic din Elveția și germanii au putut identifica zona geografică. Șeful spionajului extern al Germaniei, generalul Walther Schellenberg, s-a dus de mai multe ori în Elveția, unde s-a întâlnit de fiecare dată cu omologul său elvețian, generalul de brigadă Roger Masson. Sunt fascinante detaliile acestor întâlniri secrete descrise în cartea de față grație interviurilor luate de autori lui Roger Masson și, mai ales, stenogramelor anchetării de către englezi a lui Schellenberg, luat prizonier la sfârșitul războiului. (El a decedat în anul 1954, iar cheltuielile înmormântării sale au fost plătite de Coco Chanel).

 

Deși Elveția era neutră, ea a trimis pe Frontul de Est un numar mare de medici elvețieni pentru a trata germanii răniți, ca să nu mai insistăm asupra aurului furat de naziști de la evrei, care a ajuns tot în băncile acestei țări…

Cu toate acestea, conducătorii Elveției erau preocupați de faptul că spionajul lui Roessler putea servi germanilor drept un „casus belli”, aceștia putând să-i invadeze. Dar, în același timp, Roessler era finanțat de statul elvețian și păzit de serviciile de informații ale acestuia. Generalul Schellenberg ordonase lui Otto Skorzeny să-l răpească din Elveția pe Alexander Foote, al cărui radio-emițător fusese identificat de spionii SS . Servitoarea lui Foote era plătită de agenții SS și urma să le descuie ușa în ziua de 23 noiembrie 1943.

Cu trei zile înainte, la ora 1:15 noaptea, Foote era arestat de poliția elvețiană și închis împreună cu Roessler la aceeași închisoare, în celule confortabile, cu tot ce aveau nevoie. Acolo nu mai putea ajunge SS-ul lui Schellenberg. O lună mai târziu, „Armata Roșie trecea granițele Poloniei și României, practic încheind eliberarea țării lor” (pag. 164).

Generalii trădători din OKW au rupt legăturile cu Roessler

După patru ani de război, guvernul elvețian a ridicat restricțiile de camuflaj pe timpul nopții. După eliberarea Parisului au fost eliberați și Roessler cu toți oamenii lui. Șandor Rado și Alexander Foote au plecat împreună la Paris, unde s-au dus direct la ambasada sovietică. Acolo au fost luați drept agenți provocatori de către diplomații sovietici. S-a telefonat la Kremlin de unde s-a primit ordinul ca amândoi să se întoarcă la Moscova, așa că au plecat cu primul avion. Rado s-a confesat lui Foote că îi este teamă de soarta care-l aștepta pentru că erau sume mari de bani pe care le primise ca director al „Orchestrei Roșii”, sume pe care nu le putea deconta. Nu știuse să facă diferența dintre banii cuveniți lui și sumele destinate activității rețelei sale… La prima escală făcută de avion la Cairo, Șandor Rado a dispărut. Foote s-a întors singur la Moscova, unde a fost promovat maior în Armata Roșie și trimis la Segodnia (o școală de perfecționare a spionilor sovietici). I s-a spus, ca să-l sperie, că Rado a fost capturat, judecat și executat în Egipt. Nu era adevărat, fusese capturat, dar în loc de pedeapsa capitală, Rado a făcut 11 ani într-un lagăr de muncă din Siberia împreună cu Rachel „Sissi” Duebendorfer, un alt nume legendar al „Orchestrei Roșii”.

La data apariției cărții de față, Șandor Rado era profesor de geografie la Universitatea din Budapesta, iar Rachel Duebendorfer trăia cu fiica ei, Tamara, în Germania. Alexander Foote a fost trimis în Mexic, unde urma să-i spioneze pe americani. A preferat să dezerteze la britanici, unde a scris cartea Handbook for Spies și a trăit confortabil până la moartea sa din august 1957.

Rudolf Roessler a încercat de mai multe ori să-i contacteze în Germania pe generalii germani care i-au fost surse. Aparatul său de radio emisie-recepție era intact, dar n-a primit niciun răspuns. Concluzia era evidentă pentru el: generalii au putut vedea cu ochii lor că venirea Armatei Roșii n-a însemnat renașterea Germaniei anterioare venirii lui Hitler la putere. Țara lor era dezmembrată de învingători. În plus, viața lor și a familiilor lor era în constant pericol pentru că ei erau în bună parte răspunzători pentru milioanele de germani căzuți în pe Frontul de Est. Neonaziștii din Europa încearcă și azi să afle numele generalilor trădători de la OKW, chiar dacă sunt morți. Ei au copii și urmași, nu? Rudolf Roessler, sărac și deznădăjduit, a decedat la 61 de ani în anul 1958. Cheltuielile înmormântării sale la Lucerna au fost plătite de un necunoscut.

 

Autor: Michael Nicholas Blaga




ATROCITATILE SARBESTI ASUPRA ROMANILOR DIN TIMOC – ziarul Ziua nr.862, Constanța, 14 iunie 1932, pag.2

Remember. Românii din Serbia

„Sub călcaiul porcin”

(Articol preluat din ziarul Ziua, nr.862, Constanța, 14 iunie 1932, pag.2)

 

Valea Timocului

La marginea țării noastre, în Valea Timocului și regiunile învecinate, românii ajunși în stăpănire sârbească îndură cele mai cumplite persecuțiuni din partea unui administrațiuni de stat pus pe iugoslavizare. Barbariile sârbești nu cunosc limită: bâtaia cu cnutul este ceva normal. Închisorile gem de români. Preoții sunt prigoniți, școlile românești puse în imposibilitatea de a funcționa.

La București, aceste sunt lucruri cunoscute! Pe vremuri, când un grup de rătăciți greci a încercat o demonstrație ostilă României în portul Pireu, geamurile nevinovaților negustori greci de la noi zburau în țândări iar dacă guvernul atenian n-ar fi dat satisfacție deplină notei diplomatice amănată de la București, războiul și represiunile inerente, erau gata.

Cu nobili pastori de la Belgrad ai noștri se poartă cu mănuși, ținând seamă de înrudiri dinastice, situații ce nu-și pot avea rostul când e vorbă de tragica situație a unui jumătate de million de români. Considerente de acest gen nu pot motiva o atitudine păgubitoare demnității noastre naționale, iar familia regală iugoslavă, oricât ar privi-o cu smerenie, nu ne va putea nicicând să ne determină să aplaudăm atitudinea sălbatică a sârbilor.

*  *

romanii din Serbia

Tratatele, aceste măiestrițe arme de strivire a celor posesori a mai puțin guri de tun, n-au  adus numai o știrbire teritorială în folosul Jugoslaviei. Albania se află și ea pedepsită de un teritoriu național, Kosova, regiune eminamente albaneză, pe care se află un million de albanezi, asupra cărora sârbii s-au repezit cu programul de serbizare prin orice mijloace.  Și când spunem « orice mijloace », trebuie să se țină  seamă că faptele se petrec în Balcani.

Relațiile de presă în ce privește barbariile administrației ce caută să imprime albanezilor «cultura » iugoslavă, întrec marginile oricăror închipuiri.     Din câte știm, naționaliștii albanezi reacționează deseori împotrivă prigoanei comandată de la Belgrad, se înalță de pretutindeni și este locul să menționăm că și la Constanța a apărut un ziar naționalist albanez «Kosova» sub direcțiunea unui puternic luptător de presă albaneză, domnul George Bubani care combate atitudinea sârbească. Pentru românii bătuți cu cnutul, nu se găsesc cuvinte de apărare. Sânt fii neamului, jărtfiți pe altarul bunelor raporturi diplomatice.




Să înțelegem Islamul (1): Ciocnirea francilor cu mohamedanii

Religia Păcii

Azi, 10 octombrie 2012, se împlinesc 1280 de ani de la momentul Poitier sau Bătălia de la Tours. Cum va arăta Europa peste 20 de ani, la 1300 de ani de la strălucita victorie a francilor? Dar, mai ales, cum va arăta Franța?

”Influxul masiv de Islam în țara noastră e un fapt major. Cu toate necunoscutele și îngrijorările pe care le ridică, se produce incontestabil. Această provocare se află abia la început. Dar pentru a învinge, creștinilor nu le este interzis să fie inteligenți”, comenta caustic și trist istoricul Jean Sevillia.

Răspunzând unei invitații din partea platformei bastiat.net, Jean-Jacques Walter, inginer și un prolific intelectual, autor al mai multor cărți și articole pe subiecte cât se poate de variate (de la artă, la problema pensiilor, de la regimurile totalitare, la religii, și în special Islam) a ținut un discurs despre ciocnirea Islamului cu primii regi ai Franței (francii) și natura ideologiei mohamedane. Scrierile sale sunt impregnate de logică, precizie de inginer și claritate.

Autorul este capabil să citeze Sure din 3 editii diferite ale Coranului, indiferent de subiect, așa cum a demonstrat-o parlamentarilor în timpul disputei pe marginea purtării în public a vălului islamic.

Traducerea de mai jos este discursul de la dineul din 16 februarie 2008 cu titlul: Să înțelegem Islamul

 

Să înțelegem Islamul de Jean-Jacques Walter

Una dintre regulile civilizației iudeo-creștine este aceea că legea e superioară puterii. Cea mai veche demonstrație în acest sens se află în scena în care David o seduce pe Batșeba, soția lui Urie Hititul. Când David a aflat că Batșeba e însărcinată, nu a știut cum să-i explice lui Urie și a pus să fie ucis, pentru a nu mai fi nevoit să-i dea socoteală. David a fost pedepsit de Dumnezeu. Deși era rege, nu avea dreptul să-și ucidă aproapele pentru a-i lua soția: legea este mai presus de rege. În Vechiul Testament, această istorisire este prezentată ca o pildă, dar, în fapt, a fost nevoie de 3000 ani pentru ca acest principiu să fie integrat în societățile creștine. Cu numai două secole în urmă, a existat un principiu juridic în Franța: „Rex a legibus solutus est”; adică, legiuitorul este mai presus de lege. Îmi amintesc o discuție avută cu zece ani în urmă, cu un membru al Consiliului de Stat. Mi-a zis: „Da, desigur, statul este supus legii ca oricine altcineva, dar se află cu un pas deasupra ei”. Este exact ceea ce observa Orwell: „Toți oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alții”.

A fost nevoie de două mii de ani pentru ca principiul egalității să fie adoptat de către societate.

Când se analizează societățile care au fost modelate de o ideologie, este important ca ideologia să fie foarte atent privită, pentru că ea este cea care se va impune în cele din urmă și care va schimba societatea. Acest lucru este valabil și în cazul Islamului. Ceea ce contează este ideologia sa și nu modul în care aceasta este integrată în diferite țări. Războaiele dintre Franța și Islam sunt un exemplu. Vorbim mereu de Poitiers: „musulmanii au fost învinși la Poitiers și au plecat”. Suntem mai mult sau mai puțin conștienți de asta, comparând cu alte bătălii, de exemplu, bătălia de la Vouillé, din 507: Clovis i-a învins pe vizigoți și Aquitaine a devenit franceză. Cu Islamul însă nu s-a întâmplat așa, nici pe departe.

 

Musulmanii au intrat în ceea ce era atunci Franța, în 714. Au asediat Narbonne, care a devenit baza lor pentru următorii 40 de ani, și au lansat raiduri regulate. Au devastat regiunea Languedoc între 714-725, au distrus Nîmes în 725 și au devastat malul drept al Ronului în susul Senei.

În 721, o armată musulmană formată din 100.000 de soldați a asediat Toulouse-ul, apărat de Eudes, ducele de Aquitania. Charles (Carol) Martel a trimis trupe în sprijinul lui Eudes. După șase luni de asediu, Eudes a recurs la un atac-surpriză și a zdrobit armata musulmană, care s-a retras în dezordine în Spania și a pierdut 80 de mii de soldați în campanie. Se vorbește puțin despre bătălia de la Toulouse, deoarece Eudes a fost un merovingian. Capetienii erau pe cale de a deveni regii Franței și nu recunoșteau cu ușurință o victorie merovingiană.

Musulmanii au conchis că era periculos să atace Franța dinspre capătul estic al Pirineilor și au inițiat noile atacuri de la extremitatea vestică a lanțului. 15.000 de călăreți musulmani au asaltat și distrus Bordeaux-ul, apoi regiunea Loarei, au asediat Poitiers-ul, și au fost opriți în cele din urmă de Charles Martel și Eudes la 20 km nord de Poitiers, în 732. Musulmanii supraviețuitori s-au despărțit în grupuri mici și au continuat să devasteze Aquitaine. Noi soldați li se alăturau din când în când pentru a lua parte la jafuri. Bandele acestea au fost eradicate în cele din urmă numai în 808, de către Charlemagne (Carol cel Mare).

Ravagiile din est au continuat până când, în 737, Charles Martel a plecat în sud cu o armată puternică, a recâștigat pe rând Avignon, Nîmes, Maguelone, Agde, Béziers, și a asediat Narbonne-ul. Un atac saxon în nordul Franței l-a obligat pe Charles Martel să părăsească această regiune. În cele din urmă, în 759, Pepin le Bref a recâștigat Narbonne și i-a zdrobit definitiv pe invadatori.

Aceștia s-au despărțit în grupuri mici, cum au făcut în vest, și au continuat să devasteze țara, în special prin deportarea bărbaților pentru a-i transforma în sclavi castrați și a femeilor pentru haremurile Africii de Nord, unde erau folosite pentru a da naștere la musulmani. Bastionul acestor bande era la Fraxinetum, azi La Garde-Freinet. O suprafață de aproximativ 10.000 kilometri pătrați, în masivul Maures, a fost complet depopulată.

În 972, bandele musulmane l-au capturat pe Mayeul, abatele de Cluny, pe drumul ce duce spre Muntele Geneva. Evenimentul a creat o imensă tulburare. Guillaume al II-lea, conte de Provence, a condus timp de 9 ani un soi de campanie electorală pentru a-i motiva pe provensali, apoi, începând din 983, a vânat metodic toate bandele de musulmani, mici sau mari. În 990, a fost distrusă ultima dintre ele. Devastaseră Franța timp de două secole.

Presiunea musulmană, însă, nu a încetat. A fost exercitată pe parcursul următorilor 250 ani de raiduri lansate de pe mare. Bărbații capturați erau duși în lagărele de castrare din Corsica, apoi deportați în închisorile de muncă forțată ale Dar Al Islam (teritoriul islamic), iar femeile tinere în haremuri. Ascunzătorile piraților musulmani erau în Corsica, Sardinia, Sicilia, pe coastele Spaniei și ale Africii de Nord. Toulon a fost complet distrus în 1178 și 1197, populația masacrată sau deportată, orașul pustiit.

În cele din urmă, musulmanii au fost alungați din Corsica, Sicilia, Sardinia, din sudul Italiei și nordul Spaniei, atacurile pe teritoriul francez au încetat, dar au continuat pe mare. Abia din 1830, Franța, exasperată de șantaje, s-a decis să pornească spre Algeria, cu scopul de a distruge definitiv ultimele bastioane ale piraților musulmani.

Frapant este faptul că între anii 714, prima incursiune, și 1830, strivirea finală a piraților din Barbary, s-a scurs peste un mileniu. Nicio organizație politică nu durează o mie de ani. Cum se face atunci că un război nesfârșit a continuat atât de mult timp?

Principiul activ al războiului a fost același cu cel a războiului purtat de spanioli pe propriul lor pământ și care a durat, de asemenea, peste o mie de ani: ideologia. Doar o ideologie poate dura suficient cât să dea naștere, secol după secol, la acest tip de război necruțător. De aceea, cine dorește să înțeleagă Islamul, trebuie să studieze și ideologia sa, nu să purceadă la un studiu aproape etnologic asupra diferitelor versiuni ale Islamului. Repet: ideologia sa, deoarece, pentru oamenii de știință musulmani, Islamul este Dîn, Dunya, Daoula, adică religie, societate, stat. Khomeiny obișnuia să spună că 90% din regulile islamice au a face cu societatea civilă, și că, într-o bibliotecă islamică, 90% din cărți tratează despre societate și stat, și doar 10% se preocupă de moralitate și relația omului cu Dumnezeu. Problema cu Islamul nu este religia, ci partea civilă a ideologiei.

Islamul este fondat pe aceeași structură ca mașinăriile politice totalitare. Cele mai bine cunoscute sunt socialismele totalitare ale secolului XX, dar dacă vom săpa adânc în istorie, dinastiile akkadiene, China antică, incașii, etc. au fost mașinării totalitare, care au anumite aspecte comune cu Islamul. Este de ajuns să se compare principalele caracteristici ale socialismului totalitar cu cele ale Islamului, pentru a pune în lumină aceste aspecte comune.

Islamul, întocmai socialismului sovietic, este fondat pe o bază dublă: pe de o parte baza ideologică, și pe de altă parte impunerea acelei ideologii prin forța armată. Combinația dintre cele două este specifică.

Primul care a vorbit despre acest lucru a fost Sima Qian, unul dintre cei mai mari intelectuali din China, un istoric, care a fost și prim-ministru. Ca intelectual și în calitate de premier a fost perfect familiarizat cu un sistem bazat atât pe ideologie, cât și pe violență. În scrisoarea sa către Jen An, care datează din 91 î.Hr., explică faptul că, într-un astfel de sistem, nu pot exista decât două soluții:

– moartea fizică: dacă te opui sistemului, ești ucis
– moartea spirituală: te prefaci că împărtășești ideologia, și în acest caz porți o mască

Dar „masca ți se lipește de chip”, după cum spune Sima Qian. Masca devine chipul tău și tu devii ce nu ai vrut să fii. Procesul poate dura câțiva ani, sau câteva generații, dar fenomenul se petrece întotdeauna.

Astfel, potrivit lui Sima Qian, într-un sistem bazat atât pe forță, cât și pe ideologie, se poate alege doar între moartea fizică și moartea spirituală.

Aceasta este exact structura Islamului, bazată atât pe ideologie, cât și pe utilizarea forței armate. Am vorbit deja de violență față de exterior. Mai trebuie pomenită în completare și violența interioară (teroarea), care este exercitată asupra clasei dhimmi. Termenul dhimmi se referă la popoarele cucerite de către armatele musulmane. Acestea își pierd toate drepturile politice și cea mai mare parte din drepturile civile; altfel spus, devin străini în propria lor țară. În acest mod, sunt împinse spre dispariție printr-o combinație de metode.

De-a lungul Antichității, și chiar până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au existat fluctuații în rândurile populației fie din cauza foametei, fie a epidemiilor sau a războaielor. După fiecare declin, populația creștea din nou, până când ajungea la un echilibru, adică numărul maxim de persoane care putea să trăiască pe uscat, având în vedere tehnicile agricole disponibile. Musulmanii au construit orașe noi, Oran, Cordoba, Cairo, etc. în timp ce măcelăreau, sau deportau localnicii și populau orașele cu arabi, fie din regiunea Hedjaz, fie din Siria. La început, acești imigranți au fost puțini. În Africa de Nord erau cinci milioane de berberi. Aproximativ 200.000 de musulmani arabi au fost aduși și stabiliți în zonele care fuseseră depopulate în acest scop. Populația imigrantă a crescut la numărul maxim suportat de către producția agricolă din zonele ocupate, apoi au tranșat restul pământului în fâșii care au fost depopulate, una câte una, și cedate extinderii musulmanilor arabi. Fiecare fâșie succesivă era suficient de mică pentru a nu provoca o revoltă generală, dar îndeajuns pentru arabii musulmanii să nu atingă echilibrul demografic și să-și poată continua creșterea.

Pe lângă masacrele localizate în scopul de a invada regiuni noi, a fost provocată în mod deliberat și o scădere a ratei natalității în rândul non-musulmanilor. Aceștia din urmă, care formau clasa socială dhimmi (statutul de cetățean inferior, de mâna a doua), trebuiau să poarte un ecuson rotund galben pe haine închise la culoare (întocmai ca evreii în Germania nazistă n.r.). Puteau folosi doar măgari, mârțoage și cămile, armăsarii nobili fiind rezervați pentru musulmani. Măgarii puteau fi echipați numai cu o singură încărcătură (desagă) și fără șa, la sat, nu în oraș. Casele dhimmi-lor trebuiau să fie mai mici decât cele ale musulmanilor. Multe alte dispoziții de acest fel au distrus demnitatea dhimmi-lor și au diminuat încrederea în sine, de aici o altă cauză în scăderea ratei natalității și dispariția lor progresivă.

Scăderea ratei natalității, masacrele și convertirile sub presiune au fost mijloacele care, în țări invadate, treptat, a adus ceea ce Bat Ye’or numește inversarea demografică. Erau 200.000 musulmani la 5 milioane de berberi, când a început invazia musulmană. După opt războaie și trei secole de metode ca cele expuse mai sus, mai rămăseseră 1% berberi în Tunisia, 10% în Algeria, unde au fost împinși în Kabylia, aproximativ 35%-40% în Maroc, unde au fost împinși în Atlas și regiunile Riff, de fiecare dată în regiuni montane nefertile.

Este un fenomen general. Astfel, populația turcă, inițial 100% creștină, a scăzut la 30% de creștini spre 1900, și este de 0,2% astăzi (2008, data discursului n.t.).

inliniedreapta.net




"HIPERBOREENII ȘI SHAMBALLA" descoperire secreta la Rosia Montana

O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.

BOMBA
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.

HIPERBOREANUL 
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede peuşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

LESPEDEA 

Dar să revenim la lespede…
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.

SCRIEREA DACICĂ VECHE 
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.

SHAMBALLA ? 
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.

ÎN ATENŢIA CITITORILOR! 
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.

C.I.




Printesa Ileana, o zana a familiei regale romanesti Ce frumusete , ce destin de roman !

Principesa Ileana

Principesa Ileana

Acum mai bine de doua decenii, murea intr-o clinica din Youngstown, Ohio (SUA), Maica Alexandra, stareta manastirii ortodoxe Ellwood City din Pennsylvania, nascuta principesa Ileana, fiica cea mica a reginei Maria si a regelui Ferdinand ai Romaniei, sora regelui Carol al II-lea si matusa buna a regelui Mihai I.
Prima femeie capitan de cursa lunga din Romania Din volumul in care isi povesteste viata, rezulta ca era rasfata familiei si foarte apreciata pentru frumsetea ei, desi surorile mai mari au avut sansa unor casatorii mai spectaculoase: Maria a ajuns regina a Iugoslaviei, iar Elisabeta printesa mostenitoare a Greciei. De cultura si educatia domnitei Ileana – acesta era numele sub care era rasfatata in familie – s-a ocupat personal mama ei, regina Maria, care s-a ingrijit sa invete sculptura cu marele Ion Jalea si pictura cu pictorul Jean. Al. Steriadi. Pasiunea tinerei domnite nu se indrepta insa spre arte. A indragit sportul nautic: inotul si iahtingul. A fost prima femeie din Romania, care a obtinut brevetul de capitan de cursa lunga pe iaht. Succesul in sport si desele aparitii in public l-au deranjat pe fratele ei, regele Carol al II-lea, care tocmai se instalase la tron, dupa lovitura de stat din iunie 1930. El i-a cerut sa abandoneze sportul si iahtingul nefiind de demnitatea rangului ei princiar. Raspunsul a venit printr-o printr-o scrisoare: „Te rog sa inlaturi neincrederea ce o ai in mine caci stii cat de mult tin la tine si cum ma doare sa te vad suparat. Fii ingaduitor, vreau sa fac bine, vreau sa te multumesc, dar sunt tanara si gresesc fara sa vreau. In orice clipa sunt gata sa te servesc, fiindca imi esti Rege si apoi esti fratele meu pe care il iubesc atat de mult”.Repudiata de fratele eiRegele spera sa se impuna printr-o confruntare in forta, cum mai facuse si cu alti membri ai familiei regale, dar, simtind ca armele surorii sale sunt altele decat confruntarea, a ales sa schimbe si el strategia, indepartand-o pe domnita din tara, prin casatorie. Intr-o vizita la Barcelona, intamplatoare sau nu, domnita il intalneste pe arhiducele Anton de Habsburg, caracterizat chiar de ea ca fiind „un barbat foarte frumos, inalt, blond, sportiv si distins”. Casatoria a avut loc la castelul Pelisor din Sinaia, la 26 iulie 1931, iar, la scurt timp dupa aceea, principesa, indragostita lulea, a ramas insarcinata. Atunci, pe neasteptate, Carol al II-lea a decis ca, pe pamant romanesc, sa nu se nasca niciodata un descendent al familiei de Habsburg. Tinerii au trebuit sa plece imediat in Austria. In castelul Sonnberg, de langa Viena, s-au nascut cei sase copii ai fericitului cuplu: Stefan, Maria,

Principesa Ileana de Romania

Principesa Ileana de Romania

Alexandra, Dominic, Magdalena si Elisabeta.A gasit intelegere la comunisti Catre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Ileana se intoarce in tara ei sangeranda si se instaleaza in proprietatea sa, castelul Bran, loc demult indragit. Aici, hotaraste sa se dedice operelor de binefacere si reuseste sa organizeze un spital pentru raniti, in apropierea castelului. Erau vremuri grele, familia regala nu dispunea de mijoace materiale, iar intrarea rusilor in tara punea sub semnul intrebarii orice opera de binefacere. Domnita Ileana si-a luat inima in dinti si s-a adresat comunistilor. Cererea i-a ascultat-o Emil Bodnaras, de la care a primit un surprinzator sprijin material, ca sa-si cotinue activitatea cu ranitii. Inflexibil fata de altii, Bodnaras a ramas impresionat de faptul ca un membru al familiie regale se ocupa de binefacere, in vremuri atat de grele si de primejdioase. A ajutat-o in functionarea spitalului, dar, la scurt timp dupa abdicarea regelui Mihai I, s-a prezentat personal la Bran, pentru a o sfatui pe printesa sa plece repede din tara. A urmat exilul, mai intai in Elvetia, apoi in Argentina, apoi in SUA. In 1954, fericita familie a divortat. Principesa s-a recasatorit in acelasi an, dar, dupa alti 11 ani, a divortat din nou.Deceptia Lovitura de gratie pentru moralul printesei a fost moartea fulgeratoare a fiicei sale Maria si a sotului acesteia, intr-un accident de avion. Deceptionata de viata, cea care fusese rasfatata familiei si admirata de intreaga tara, a hotarat sa se retraga la o manastire ortodoxa din America, unde si-a sfarsit zilele ca stareta. In 1990, la 81 de ani, printesa Ileana a tinut sa mai vada o data Romania. Dupa trecerea in nefiinta, urmasii ei habsburgi – cei pe care Carol al II-lea nu-i lasa sa se nasca in Romania – s-au folosit de drepturile legitime, pentru a recapata castelul Bran.

Sala Tronului Romaniei 1906

Sala Tronului Romaniei 1906




Ana Pauker la apogeul puterii sale

După un trecut printre comuniştii ilegalişti din România, ridicată în grad printre kominterniştii de la Moscova, întoarsă pe tancurile sovietice la Bucureşti, Ana Pauker şi-a atins apogeul puterii la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Detaliile luptelor dintre comuniştii de la Bucureşti sunt încă destul de obscure, cert este că Ana Pauker “a ţinut aproape” de principalul ei adversar, Gheorghe Gheorghiu Dej (după cum se poate vedea şi în imaginile de mai jos). După 1989 se încearcă o refacere a imaginii Anei Pauker care este prezentată drept victima căpcăunului primitiv Gheorghe Gheorgiu Dej (scos aproape singurul vinovat de crimele din primii ani de după instalarea comunismului în România).

 

de George Damian

sursa: http://www.george-damian.ro/galerie-foto-ana-pauker-la-apogeul-puterii-sale-3794.html




Problemele noastre au rămas aceleași: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziție de putere, precum cea a lui Antonescu

În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a lui Antonescu atunci.
În zilele minciunii univesale, a spune adevărul e un act de dizidenţă.
Pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul: să-l aflăm!
P.S. Dupa ce o citesti, parca ar fi vorba despre ce se intampla acum pe meleagurile noastre…
Nimic nou sub soare…
Alte personaje, aceleasi metehne…
Ajuta-ne, Doamne !
Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)
Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.
Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.
Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.
Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
În virtutea cărui drept?
Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele d.stră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.
În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.
Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea d.stră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.
Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia;
Câte răspunsuri aveţi?!
Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor d.stră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d.stră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie -mari şi mici- făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.
Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor d.stră de ieri, cu care -ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie- sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc.
şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.
Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată -de totdeauna- atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi -de la cel dintâi dintre d.stră, până la cel din urmă- încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.
Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre d.stra. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.
Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi d.stră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de d.stră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca d.stră.
Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui d.stră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea d.stră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.
Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.
Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de d.stră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu d.stră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul d.stră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.
Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele d.stră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al d.stră şi când aclama un om nou, care eram eu.
Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.
După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi d.stră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.
V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.
După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi.
V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.
Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.
Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului.
Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.
Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?
Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.
Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.
Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.
Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.
A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic -şi aceasta este cea mai mare crimă- a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic.
Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.
Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.
Conducătorul nefericit al Franţei -şi mai nefericite de azi- a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.
Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.
Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi d.stră, ci neamul ar plăti-o scump.
Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.
Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.
Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.
V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d.stră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.
V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub d.stră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care -împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă- aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.
Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”
(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)



Tumulii de la Apold – O posibila necropola celtica

Dacă mergi pe drumul județean care leagă municipiul Sighisoara de orașul Agnita (DJ 106), undeva la limita imaginară între județele Mures si Sibiu, vei avea surpriza să descoperi un ansamblu de formațiuni geologice care nu par a fi naturale.

Dupa ce treci de comuna Apold (cândva Trapold – germ.) din județul Mures, la aproximativ un kilometru, urcând panta ușoară a șoselei spre comuna Brădeni din județul Sibiu, vei avea în dreapta o mică depresiune semicirculară, în mijlocul căreia se află o movilă mare, alungită, înaltă de aproximativ 10-12 metri, înconjurată de mai multe movile conice, cu înăltimi cuprinse între 3-6 metri. Relieful deluros te-ar putea face sa treci cu vederea asemenea formațiuni geologice. Totusi, poziția ordonată a acestor tumuli te trimite cu gândul la o construcție creată de mână omenească, la un complex funerar de înhumație de tip celtic. Poziția întregului ansamblu s-ar înscrie în categoria de necropolă tumulară nucleală, în care un tumul principal este înconjurat de alți tumuli mai mici.

Se știe ca celții, făuritori ai civilizației La Tène, au dominat această zonă a Daciei timp de mai bine de două secole (IV-II î.Chr.). Invazia lor a marcat de fapt trecerea spațiului carpatic la cea de-a doua etapă a fierului. Ritualul de înmormântare a războinicului cu carul său de luptă era un simbol al prestigiului, ritual rezervat doar căpeteniilor celtice. Astfel de morminte de înhumație cu car, au fost descoperite in satul Toarcla (jud. Brasov), câțiva kilometri mai la sud, cât si în satul Vurpăr (jud. Sibiu), din aceeasi zona. Există mai multe astfel de descoperiri pe teritoriul vechii Dacii: de la Cristuru Secuiesc (jud. Harghita), Curtuiușeni (jud.Bihor), Dezmir (jud. Cluj) și de la Pișcolț (jud. Satu-Mare). Acest obicei de înhumație cu car dispare în jurul anului 130 î.Chr., ceea ce semnifică o încetare bruscă a dominației celtice în podișul transilvan. O ipoteză agreată de unii cercetători este creșterea puterii dacilor după primul sfert al secolului al II lea î.Chr. și continuată apoi în deceniile următoare.

Această grupare de tumuli de la Apold ar putea adăposti rămăsitele pământesti ale unor războinici celți căzuți poate chiar în luptele cu triburile dacice în timpul invaziei podisului transilvan sau două secole mai tarziu, la momentul retragerii spre vest. Nu am găsit informații despre un eventual interes arheologic privind acest sit. Un ansamblu similar, din cate știu încă neexplorat, îl constituie „piramidele” de la Șona, in apropiere de municipiul Făgăraș (jud. Brasov).

Am aflat ca așezarea Apold exista cu mult timp înainte de venirea coloniștilor sași în sec XII. De asemenea o așezare veche, localitatea Brădeni, fostă Henndorf, este atestată documentar sub denumirea de „terra Heen” încă din anul 1297. Este lucru cert ca așezările omenesti de pe aceste meleaguri au o vechime cu mult mai mare, locuite fiind fie de daci, celți, huni, goți, gepizi, avari, pecenegi sau cumani. Ar putea fi o surpriză, cine stie ?

Locatia vizata, văzută din satelit – cu ajutorul Google Maps, marcată prin cercul rosu-mare, are următoarele coordonate:

Latitudine °N, Longitudine °E (în centrul hărtii)

(46.10879672474893, 24.832234382629394)

La aproximativ 300 de metri distanță, pe partea stângăa soselei, aproape de culmea dealului, se mai aflăo movilăconica, un tumul singular, marcat cu cercul rosu-mic:

Latitudine °N, Longitudine °E (încentrul hărtii)

(46.109347149359124, 24.841675758361816) De Nicolae Sabin Dordea – Historia 

 

sursa:     




Romanii, sârbii și Banatul

Noi și sârbii

Împărțirea Banatului

Spuneam în articolul Noi și bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.
Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un fost prim ministru britanic, Henry John Temple, viconte de Palmestorn, spunea la 1848 că statele nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389.
Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, mai ales al al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.

Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani?

Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor.
În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân.
Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei.
Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă.
Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.

Istoria noastră recentă

Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depășit cu mult în bravură pe ruși.
Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 – 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941.
Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.

În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.

În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:

Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianță și declarații de „amiciție”

Sub ochii noștri se desfășoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost și noi, deși nu în împrejurări identice, atât de greu încercați.
Nu prejudecăm asupra desfășurării evenimentelor, dar întrucât această desfășurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situații și raporturi, este bine, cred, să câștigăm o vedere cât mai clară și obiectivă asupra situației și să ne apărăm fără resentimente, dar și fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câștiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporția dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la București, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferința păcii

Este bine să cunoaștem această evoluție, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferința păcii între noi și sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianță din 14 august 1916 prevedea că „Franța, Anglia, Italia și Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV granițele revendicărilor teritoriale românești sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferința păcii de către sârbi și conferința a adoptat o soluție transacțională, acordând acestora zona bogată a Torontalului și parte din județul Timiș. Soluția aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populație de colonizare și n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realitățile etnice, fiindcă cei 600000 de români și 400000 de șvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deși această zonă nu poate constitui o apărare reală și Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atențiunea, că „Dunărea era singura graniță capabilă să evite în viitor procese între noi și sârbi, așa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari și țara noastră. Ar fi nenorocit să tranșem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate ușura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relațiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuși factorii vremelnici. Imperialismul și orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigență drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliție de ambiții și interese pe care o înfruntase, a părăsit conferința păcii și la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianță de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferință la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acțiunea politică și militară a României în 1919, pg 38).

Atitudinea Iugoslaviei față de minoritatea românească
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluție transacțională susținută și de unii bărbați politici români și acceptată de România sub presiunea aliaților, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare și a le asigura hotarele față de tendințele de revizuire. Ar fi fost de așteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior și Pactul Înțelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie și înțelegere să dea și un conținut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viață națională pentru minoritățile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispozițiuni constituționale, legislative și administrative drepturile la viață proprie națională, pentru toate minoritățile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorități și chiar între cetățenii de același neam, cum sunt cele trei grupe etnice românești, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune și abuzuri, în disprețul tuturor legăturilor noastre de amiciție și alianță. Iată câteva fapte:
După intervenția României în războiul balcanic și ca urmare a tratatului de pace de la București, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească și grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înființa și susține școli și biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie școlară și bisericească. Astfel, până în 1918, au funcționat în sudul Iugoslaviei mai multe școli primare, un liceu complet și o școală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste școli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite și înzestrate cu cheltuiala românilor și a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului și paraclisului românesc din Bitolia, precum și al localului liceului românesc din aceeași localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăț și Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulți), bisericile, mânăstirile și școlile românești au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispozițiile tratatelor pentru protecția minorităților, nici mai ales raporturile noastre de alianță și amiciție, nu au adus vreo schimbare în bine în situația culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict și posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriți să frecventeze școlile din România. În lipsă de biserici și școli naționale, analfebetismul și sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoții sîrbi refuză să boteze pe nou născuți cu nume românești. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaționalizarea acestor români. Conștiința națională a acestor frați a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupație românească și alipirea la România, iar la conferința de pace de la Paris au manifestat aceeași dorință.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naționale în baza tratatului pentru minorități și a convențiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuțiunile pentru reglementarea chestiunilor școlare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenției școlare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiția istorică și caracterul național al bisericii românești din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuși la un compromis și s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenție relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav și sârbe din Banatul românesc”. Această convenție a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia și ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanțelor parlamentare sârbești ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situația celor două biserici și-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii și statului român.

Sârbii și permanența revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendința contantă a politicii iugoslave față de elementul românesc. Această tendință este concretizată astfel de către profesorul universitar Dușan Popovici: „Politica noastră națională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noștri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii și Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunțat niciodată la revendicări teritoriale față de România. Recruții sârbi învață că dușmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul și armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc și cu sânge întipărită în inimile și mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ținuturi (Timișoara și Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiți, că în zilele tragice pentru noi din 26 și 27 iunie trecut, amicii și aliații noștri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu dușmanii noștri pe tema revizionismului, susținând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuințează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ și deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schițat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianță și declarații tot atât de formale de „amiciție”.
Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941 
Cristian Negrea pentru RBN press